logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

451 FAHRENHEIT

 

index

 

O lectură interesantă a presei (literare sau nu) ar fi cea incidentală. Adică, a aspectelor periferice în raport cu tema principală a articolului. Bunăoară, la Alexandru Budac, Svastica de sub preş («Orizont», nr. 10/ 2014), care, recenzînd cartea lui Mihai A. Panu, Filiere şi mecanisme de propagandă nazistă în Banat. 1933-1945, are o serie de extrem de interesante observaţii introductive:

„Interesul pasionat faţă de trecutul imperial al burgului, faţă de istoria Banatului, în general, scoate în evidenţă viaţa culturală de aici. Totuşi, detaliile stînjenitoare intră prea repede sub preş, deşi ne-ar ajuta să înţelegem prezentul, să discernem viitorul. Ne-ar feri de idealizări periculoase şi de ridicolul discursului excepţionalist. În plus, multiculturalismul nu garantează neapărat buna înţelegere (vezi Sarajevo). Doar după ce ai scos la soare conţinutul reprimat, ca să mă exprim în jargonul lui Freud, are sens să te lauzi cu bunicul lui Musil de la Spitalul Militar, primul tramvai electric sau iubita lui Beethoven din Piaţa Libertăţii.

Cînd îţi iei ochii de la atlanţi, cariatide şi de la cornişele Secession, Paradisul interetnic se cam spulberă. Realizezi că s-au înmulţit svasticile stilizate pe tot felul de bannere şi fanioane. Văd un oraş infracţional, provincial, unde, printre altele, melomani amatori de muzică clasică şi jazz împart centrul cu sărbători cîmpeneşti şi nuntaşi cu taragot ieşiţi din scara blocului, o urbe în care, dacă ai ghinionul să cazi lat pe stradă, nu găseşti o mînă întinsă, poate doar una menită să te întoarcă puţin, astfel ca posesorul ei să te scaneze de la mică distanţă şi să te întrebe, nu laşi moştenire vreo vilă, un apartament, ceva? Prin hipermarketuri, la casă, indivizi aparent politicoşi intră în vorbă, îţi ascultă întîi accentul, te iau complice şi-ţi povestesc, cu ochi umezi, că «nu mai sunt bănăţeni pe aici». Apoi, suspicioşi să nu fii cumva oltean ori moldovean sub acoperire, te supun la un test de limbă (ce înseamnă asta în dialect, cum se zice la aialaltă în germană?). Am asistat la răbufnirile vulcanice ale unor taximetrişti, ce ar fi pus pe jar cîteva organizaţii de combatere a discriminării şi ar fi înfiinţat altele noi. Cunosc studenţi care se jenează să spună din ce parte a ţării vin, tocmai pentru că li se adresează des întrebarea”. […]

„Ştiu din proprie experienţă că nu poţi să duci un dialog raţional cu cei ce etalează asemenea mentalitate agresivă, suficientă, şi vor neapărat să devină abstracţii. Revendicările tribale nu au exprimat niciodată toleranţă ori cosmopolitism”.

 

*

La fel, discutînd despre arhimandritul Paulin Lecca, în Teologia ca literatură. Literatura ca teologie, Florina Pîrjol («România Literară», 44/ 2014), găsim următorul citat:

„La Frăsinei m-am exprimat o dată, că de s-ar întoarce fariseii şi cărturarii de odinioară, în mijlocul nostru, i-am găsi pe primii între zidurile mănăstirilor şi pe secunzii în sălile «Institutelor de Teologie»”.

 

*

Un ultim exemplu, ilustrare, de data aceasta, a modului în care prejudecăţile se substituie gîndirii, găsim în eseul lui Mihai Zamfir despre Nina Berberova, Bătrîneţea victorioasă («România literară», 46/ 2014):

„Mentalitatea potrivit căreia oricine poate deveni scriitor dacă urmează cursurile bizarei specialităţi de la facultăţile de Litere intitulate creative writing e de dată recentă: face parte dintre absurdităţile achiziţionate de curînd şi poartă încă etichetă nouă. Pînă în urmă cu doar două decenii, misterul scrisului artistic rămăsese întreg, iar graba universală de a practica ceea ce se crede a fi «cea mai uşoară meserie din lume» (cea de scriitor) avea un aer indecent. Autorii se afirmau la vîrste mature, chiar spre mijlocul vieţii, şi nimeni nu găsea asta anormal”.

Să vorbeşti despre misterul scrisului artistic după ce ai fost o viaţă întreagă profesor de literatură şi respectat critic şi istoric literar pare un pic bizar. La urma urmei, aici e vorba şi de tehnică, iar aceasta, oricît de surprinzător ar părea, se învaţă. La fel de ciudată este presupoziţia că pictorii, sculptorii, muzicienii au nevoie de ani îndelungaţi de ucenicie, formală sau nu, ca să înveţe meseria, iar scriitorii nu. Probabil că ei scriu încă bazîndu-se pe o voce de sus, care le furnizează opera într-o formă deja perfectă, sau, dacă vorbim totuşi de tehnică, avem de-a face cu nişte sublimi autodidacţi…

 

*

Din savurosul interviu acordat de Răzvan Petrescu lui Stelian Ţurlea („Dacă scriitorul scrie ca să scape de lume şi de moarte, cititorul citeşte din aceleaşi motive, că doar n-a murit nimeni cu o carte-n mână, chiar dacă ar fi frumos ca imagine”, «Ziarul de duminică», 7 noiembrie 2014):

„– Aţi mai spus că «scrii ca să scapi». De ce vreţi să scăpaţi?

– De moarte, desigur. După cum ştie toată lumea, scriitorii rămân în viaţă şi după ce pompele funebre au terminat cu ei, li s-a aruncat pământ pe capac şi au trecut secolele. Umblă liniştiţi peste tot, cu paşi mărunţi şi mâinile la spate, nu se miră de progres, zâmbesc când văd că sunt citiţi în metrou, în parc, pe stradă, în poieniţe. Din păcate unii sunt arestaţi din cauza îmbrăcăminţii, se pare că gulerele de dantelă din secolul XVII îi scot din minţi pe poliţişti. Dar pe scriitori nu-i deranjează nici asta, deoarece intră-n vorbă cu puşcăriaşii, se inspiră, joacă table, se împrietenesc cu marii gânditori. […]

– Nu o dată aţi afirmat că «literatura este o relaţie cu moartea». Ideea aceasta face tandem cu vreun «sentiment tragic al vieţii»?

– M-am răzgândit, nu mai este. Relaţia este cu viaţa, moartea nici nu există – tocmai am spus-o –, cât despre sentimentul tragic al vieţii cred că este o extrem de bombastică figură de stil care nu foloseşte nimănui mai ales acum, când toţi oamenii trebuie să gândească pozitiv, să fie fericiţi – au şi ghiduri ajutătoare –, să se îmbrăţişeze, să mângâie porumbeii pe cioculeţe, să dea apă cui vrea să bea apă, să iubească natura, să trăiască plenar. Tragic era pe vremuri, când nu aveam curent electric. […]

– Dar literatura ajută cu ceva?

– Ajută. Face omul mai voinic. Îi înăspreşte trăsăturile, le viri­li­zează, îi creşte mustaţa. Pentru femei nu e chiar ceva de dorit, dar me­­­rită sacrificiul. Ochii celui care citeşte se oţelesc şi devin albaştri, i se modifică statura, e îndesat şi începe să semene cu un viking, caută coif pe e-bay, scut, sabie, lanternă. Astfel echipat, cititoru-i gata să înfrunte pericolele oceanului, ale economiei de piaţă, să plece cu barca, să sfideze furtunile, să se ducă şi dracului doar să nu mai rămână-n ţară. (Nici o ţară nu e bună, expresia că-i ca o mamă a fost inventată de feministe care alăptau.) Prin urmare literatura întăreşte spiritul de aventură şi întăreşte-n general, cine n-a observat fenomenul nu ştie de fapt să citească. Spiritului de aventură i se adaugă uneori melancolia celui plecat pe mare, şi, astfel, se poate spune că literatura ajută coafezele şi preşedinţii.

Există cazuri când romane puternice au dus la destrămarea unor orânduri – cea feudală e un exemplu, s-a prăbuşit global din cauza lui Hamlet –, au schimbat comportamente, stiluri de dans, rochii, căciuli, polii bateriilor. Neuroştiinţa şi astrologia s-au dezvoltat tot graţie unor cărţi extraordinare. Ductul lacrimal a apărut astfel în urma lecturii lui Sofocle. Şi s-a lărgit extrem în zilele noastre din cauza Elenei Udrea. În practică, nu există absolut nimic care să nu fie o expresie a literaturii, râul, ramul, totu-i ficţiune. Mai ales râul.

Incursiunea în hidrologie (oceane, râuri, puhoaie) nu e gratuită, pentru că apa-i un element vital, din apă suntem făcuţi şi-n apă ne vom întoarce (în Biblie citatul e inexact pentru c-au vrut să-l mulţumească pe Dumnezeu care-i încântat de lut ca un copil), suntem alcătuiţi din apă în proporţie de 80 la sută, trebuie să bem doi litri pe zi de apă pentru a avea o sănătate excesivă şi numai aşa, sănătoşi, putem aprecia literatura care la rândul ei ne va împinge să dorim eliberarea din societatea mizerabilă în care trăim, căci dacă scriitorul scrie ca să scape de lume şi de moarte, cititorul citeşte din aceleaşi motive, că doar n-a murit nimeni cu o carte-n mână, chiar dacă ar fi frumos ca imagine. În rezumat, literatura ar putea face ca societatea să se golească ca o cochilie, să se sfărâme, să se pulverizeze şi, astfel, să evolueze singură spre neant iar noi să trăim frumos, ca negrii.”

 

*

Din revista «Ateneu», nr. 10/ 2014, reţinem ancheta Vio­letei Savu, Creativitatea între potenţial şi împlinire, la care răspund Răzvan Ţupa (Măsura talentului şi geniul distrugător al ignoranţei ), Radu Vancu (Poezia înseamnă individuaţie ), Anca Mizumschi (Atunci când trece în­gerul ), Adrian Jicu (Răspuns invers ), Dan Perşa (Scrisul e o fabuloasă aventură ), Chris Tănăsescu (MARGENTO) (Poetul îngropat în poetul cunoscut ), Felix Nicolau (Ne lăsăm de literatură, ca să ne apucăm de moarte ) şi Stoian G. Bogdan (SGB) (Sunt nenumărate motivele pentru care cineva poate renunţa la scris ).

Cîteva răspunsuri:

„Vorbim foarte des despre «talent» în poezie şi foarte rar despre dezvoltarea şi folosirea acestuia mulţumindu-ne pe urmele «pildei talanţilor» din Noul Testament să ne concentrăm asupra descendenţei divine a darului şi mai puţin asupra responsabilităţii noastre de a încuraja ducerea mai departe a uşurinţei exprimării pe care cineva o arată într-un domeniu. Ori, obsedat de calificative şi adjective, ceea ce numim sistem literar încurajează mai degrabă îmbălsămareaşi regretul după moartea unui autor decât identificarea mizelor reale pe care le propune un poem.” (Răzvan Ţupa)

„Acum, ca să ajung la mine: mă întrebaţi de ce anume n-am abandonat– sau, ca să traduc în termenii mei, de ce am perseverat în ocupaţia asta bizară. Perverseraţi, maestre, perverseraţi! îi spunea Ion Horea lui I. Negoiţescu prin anii '70. Asta am făcut şi eu: am perverserat în viciul meu, indiferent la aproape toate semnalele sociale din jur, convins că numai faptul că scrisul îmi procura plăcere are vreo importanţă.

Aşadar, plăcerea vicioasă a scrisului a fost primul motiv. Al doilea, la fel de important: precocea mea megalomanie. Am avut de mic reveria adrianpăunesciană a scriitorului care vorbeşte de la tribune maselor – nu ştiu cine mi-o fi vârât-o în creier, cu siguranţă cineva din familie nu. Şi, cred, nici altcineva de la şcoală – fiindcă laşcoala de cartier pe care am făcuto asemenea reverii nu erau nici normă, nici normale. O fi secretat-o, probabil, creierul meu, într-un moment de profundă virusare. Iar virusul a incubat, a infestat gazda, a făcut-o dependentă de plăcerea actului quasi-secret – şi iată-mă aici”. (Radu Vancu)

„Dar nu despre asta vreau să vorbesc, oricum n-ar fi o mare noutate, ci despre acel scriitor din fiecare scriitor care ar fi putut să se dezvolte dar s-a oprit în favoarea celui dominant, despre acel alter ego sau potenţial heteronim care este eclipsat de eul manifest al scriitorului, cel ce s-a impus. Acest scriitor neafirmat poate fi, dar nu e neapărat opusul celui consacrat, ci mai degrabă ca Nefârtatul din mitologia română, e un complementar, poate o variantă integrală a acestuia, dacă nu chiar împlinirea sa, evitată pentru că ar fi dus la blocaj sau chiar aneantizare”. Chris Tănăsescu (MARGENTO)

„Până la urmă, scrisul într-o anumită direcţie ar trebui să fie o stare de graţie. Şi iar, până la urmă, toţi ne lăsăm de literatură, ca să ne apucăm de moarte. E cam nasol, de fapt, să treci din literatură în moarte. Modesta mea părere e că abandonul ar trebui făcut ceva mai devreme, ca să ai timp să înţelegi moartea. Ştii cum devine asta? Ca tipa eroină din Ucraina care, împuşcată pe Maidan, a mai dat un tweet cu «Mor». Câţi scriitori n-ar scrie şi pe locul de moarte încă un textuleţ, ceva? Deci poate e de respectat decizia celor care s-au putut lăsa de scris la timp…

A doua întrebare: eu m-am lăsat şi nu m-am lăsat de scris. Sunt şi călare şi pe jos. Nu fac fasoane acum, e pe bune. Nu pot scrie dacă ştiu că nu mi se solicită textul respectiv. Apoi, nu pot scrie dacă nu simt că ceva explodează, că găsesc o perspectivă nouă. Pe scurt – nu am stofă de Sadoveanu-Agârbiceanu. Dar nu-i nicio tragedie! Atâţia alţii o au.” (Felix Nicolau)

 

*

Sub genericul Generaţia 2000, Andrei (Lucian) Mocuţa publică o pagină de poezie, Poeme catalane, în revista «Argeş», nr. 9/ 2014. Prietenii (poeţi) membri ai filialei Arad ştiu de ce.

 

*

Marius Oprea realizează un extraordinar interviu cu Andrei Ursu, subintitulat la 29 de ani de la ziua asasinării tatălui său: 17 noiembrie 1985, „Tatăl meu nu mai putea merge, urla de durere, a început să verse sînge” («Observator cultural», nr. 490 (748)/ 13-19 noiembrie 2014):

Tăcere, de fapt, egal laşitate. Da, dar, de fapt, de unde, iartă-mi expresia, i s-a tras moartea?

Stai… să ne întoarcem atunci, pentru că am trăit amîndoi acele vremuri şi aşa se înţelege mai bine. Din ce în ce mai mult, oamenii aplaudau, oamenii repetau textele de la congresul cutare, ideile astea abracadabrante, demente, sistematizarea satelor… pe el îl afecta direct ce se întîmpla în construcţii, pentru că el era inginer constructor. Şi, tocmai de aia, îl îngrozea ce se întîmpla cu sistematizarea, cu distrugerea satelor, cu distrugerea bisericilor, chestii elementare. De ce nu se mai vedea biserica aia frumoasă de la Cotroceni? Pe tata îl obseda faptul că Ceauşescu a dispus să fie încadrată de nişte ziduri înalte, de alte clădiri, să nu se vadă. Era şi o chestiune a culturii noastre, pînă la urmă, ăsta e patrimoniul nostru. Ăştia distrugeau în avalanşă. Un alt moment a fost… de turnură, momentul 1977. Tatăl meu avea şi o specializare de consolidări antiseismice. Era unul dintre specialiştii pe domeniul ăsta, şi atunci a fost desemnat să se ocupe de problemă. Erau blocurile grav avariate, pe Magheru, erau la rînd, erau blocuri frumoase acolo şi trebuiau menţinute. Unul dintre ele era blocul Patria, care fusese grav avariat. Locuiau mulţi acolo. Au fost evacuaţi şi au început inginerii să cămăşuiască structura de rezistenţă cu fier beton şi aşa mai departe. Ei bine, la un moment dat, Ceauşescu a hotărît că se pierd prea mulţi bani şi că se deturnează materiale de la Casa Poporului. Văzînd tata ce se întîmplă, spunea că nu are o puşcă cu lunetă, dar dacă aş avea-o… ce l-aş împuşca, ştiu că m-ar împuşca pe loc, m-aş duce la beci, dar aş scăpa douăzeci de milioane de oameni. Avea această dăruire de a face ceva. Fiindcă se ajunsese pînă acolo încît, şi toată lumea s-a lămurit cu asta, după Revoluţie, s-a afectat orizontul de aşteptare al încrederii în valori, s-a afectat idealul, încrederea oamenilor în oameni. Timp de atîţia ani, în vremea lui Ceauşescu, erau promovaţi cei mai lingăi. Cei mai lingăi ajungeau sus. Cei care nu lingeau erau daţi jos. Aşa e şi acum, din păcate. Şi numai cei care nu-l lingeau, cei care îl înjurau şi spuneau bancuri despre Ceauşescu, tot ei trebuiau să iasă pe traseu ca să-l aplaude, cînd venea în vizite de lucru. Dacă făceau scandal mai mare, nu doar că nu puteau ajunge nicăieri, în cazul cel mai rău ajungeau la cimitir, închisoare sau azil psihiatric. Tata a scris atunci o povestire, una din puţinele care s-au salvat, le-am ascuns… 1 Mai. Şi mi-a spus aşa, bănuind că urmează arestarea, nu era sigur, evident, dar, ştiind că există această «şansă», a torturării, mi-a spus: «Andrei, ia-le pe-astea, ascunde-le cum poţi tu mai bine, dar să nu-mi spui unde le-ai pus». De ce, nici n-a mai fost nevoie să-mi explice. Să nu mă pună în pericol, dacă vor fi găsite… că poate vor afla de la el, prin tortură, unde sînt aceste manuscrise şi mă pune pe mine în pericol. Deci, a fost conştient, în mare măsură, de risc. Revin acum: de unde i s-a tras? – cum spuneai. Deci, după cutremurul din 1977, a fost numit inginer-şef al lucrărilor de consolidare a clădirilor avariate. Şi pentru că tata luase consolidarea în serios – pentru comunişti, lucrările consumau prea mulţi bani, bani de care avea nevoie Ceauşescu –, s-a hotărît să se termine odată cu asta, fondurile trebuiau date tot la Casa Poporului. Tatii îi spuneau şefi de pe la partid: «dă-le dracului pe blocurile astea». El nu putea face aşa ceva. De aici a început. Asta s-a întîmplat. Plus cu panourile care trebuiau să înconjoare şantierele şi care trebuiau date jos cînd trecea tovarăşul prin zonă…”