CRONICA LITERARĂ

Gheorghe Mocuţa

Norman Manea: desecretizarea memoriei*

Scene din viaţa literaturii

Începând cu titlul şi terminând cu ultimul rând, cartea lui Norman Manea, Plicuri şi portrete (Polirom, ediţia a doua, 2014) ne dezvăluie formula unui mare eseist şi memorialist şi ar fi putut să se numească Scene din viaţa literaturii, cu titlul unei cărţi celebre a unui prieten drag, considerat la un moment dat „dublul său”, Lucian Raicu. E o carte despre care se poate scrie o altă carte, datorită ideilor numeroase pe care le suscită şi prin vastitatea intervalului, o jumătate de secol de viaţă literară. Plicul, cu simbolismul său ermetic devine astfel o supratemă a romanelor şi eseisticii care dau forţă unei personalităţi familiarizate nu doar cu atmosfera dictaturii comuniste şi cu efectele ei, ci şi cu experienţa traumatizantă a Holocaustului în copilărie (deportarea în Transnistria, împreună cu familia, timp de cinci ani), iar după vârsta de 50 de ani, cu experienţa visului şi a realităţii americane. Numele lui Norman Manea s-a impus în Occident înaintea publicării romanelor sale, datorită poziţiei pe care a luat-o scriitorul faţă de ieşirile naţionaliste şi antisemite ale unor scriitori dubioşi, proslăvitori ai regimului de la Bucureşti. Un articol în ziarul „Le Monde” din 20 martie 1987 al lui Edgar Reichmann îl reabilitează şi îl aşază în galeria scriitorilor valoroşi care erau deja cunoscuţi în Occident: Nicolae Breban, Augustin Buzura, Bujor Nedelcovici şi al­ţii. Plicul negru, romanul care a fost cenzurat până la mutilare şi care, într-un fel, i-a determinat destinul literar, pentru că în 1986 autorul hotărăşte să se exileze în Occident, este opera care în mod paradoxal s-a pierdut, dar care rescrisă şi reeditată oferă o variantă în care „dimensiunea conştiinţei scriitoriceşti şi morale este suprimată, pentru că în noua ediţie autorul decide să fie mai direct în dezvăluirea realităţilor din perioada comunistă”, scrie criticul Ion Simuţ (revista „Vatra”, număr tematic, dedicat lui Norman Manea, nr. 5-6/ 2011, p. 42).

Credem că această dimensiune a conştiinţei scri­ito­ri­ceşti şi morale e transferată conştient şi responsabil în aceste eseuri din Plicuri şi portrete, volum care a cunoscut prima ediţie în 2004. De altfel, Norman Manea devenit cel mai în vogă scriitor, tradus în Occident - nu doar prin romanele sale, ci mai ales prin eseurile în care îşi foloseşte atât imaginaţia cât şi luciditatea, dar şi o anumită capacitate de a diagnostica momentele fierbinţi ale actualităţii. Putem spune că după 1986, în condiţiile libertăţii de expresie, scriitura s-a radicalizat, criticul a devenit mai exigent. Personajele romanelor trăiesc drama inadaptării şi unele dintre ele alcătuiesc „variante la un autoportret”.

În eseurile şi portretele volumului de faţă transpare în primul rând experienţa autorului român, de origine evreiască şi traseul sinuos al unei biografii specifice intelectualului din Est, în America. Cele trei experienţe se împletesc într-un discurs strălucit de o claritate şi supleţe care dovedesc fidelitatea faţă de limba română dar şi atitudinea critică faţă de cultura din care a plecat. Norman Manea a fost poate singurul dintre marii exilaţi români care după o lungă experienţă a bilingvismului nu a renunţat la limba română pe care o numeşte „enclava” sa, „este limba pe care am luat-o cu mine precum melcul îşi ia casa cu el – acolo fiinţează interioritatea şi creativitatea mea”, spune el într-un interviu. (G. Onofrei, Interviu cu Norman Manea: „Rămân scriitor român, indiferent dacă asta îmi convine sau nu”, în „Suplimentul de cultură”, nr. 171, martie 2008) Această atitudine îi exprimă până la urmă stilistica şi specificul receptării sale; afirmarea a venit după perioade de suferinţe, frustrări, rupturi biografice sau schimbarea mediului.

O viziune determinată de experienţa răului

Aluviunile aduse de memorie sunt analizate temeinic şi structurate în eseuri şi portrete memorabile în care documentul şi imaginaţia creatoare se-ngână şi îşi răspund asemenea celebrelor corespondenţe baudelairiene. Evocarea prieteniei scriitorilor între care unii au devenit umbre începe cu MRP (într-un memorabil portret numit „Fierul de călcat dragostea”) şi continuă cu Lucian Raicu, Sonia Larian, Florin Mugur, Sorin Titel, Nichita Stănescu, Radu Petrescu, Mariana Marin, Virgil Duda, Marta Petreu, Gheorghe Crăciun, Ştefan Bănulescu, Liviu Petrescu, Ion Negoiţescu, Mircea Zaciu, Marin Sorescu, Paul Georgescu, Anatol Vieru, Leon Volovici, Gabriela Adameşteanu, Cioran, Noica, Ionesco, Radu Enescu, Ana Pauker, Matei Călinescu, Paul Schuster, Petre Rado, Paul Cornea şi alţii. Evocarea are în prim plan schiţa sau portretul unor personaje cunoscute, combinate cu fundalul şi atmosfera anilor petrecuţi în România comunistă, întâmplări rele­vante, cu un anumit tâlc sau mister, unele pitoreşti. Fineţea şi acuitatea analizei se îmbină cu observaţiile abrupte sau incisive care dau o notă caricaturală sau sarcastică personajului. Portretele dau relief personajelor, sunt vii şi realiste, uneori adevărate exerciţii de admiraţie în stil nu neapărat cioranian. La Ştefan Bănulescu, de exemplu, se subliniază înţelepciunea francheţea, dar şi reticenţele omului, spiritul critic şi ironiile. Etichetând Epistolarul drept „o carte comică” el creează stupefacţie dar în acelaşi timp îl influenţează pe autor care, după aceea, mărturisea că nu se putea debarasa „de ecoul vorbelor sale plictisit amuzate.” Când aduce vorba despre împrumuturile de la Fondul literar îi provoacă lui Bănulescu un potop de ironii şi chiar o viziune fabuloasă asupra falimentului spre care se îndreaptă sistemul spunând că milionul împrumutat („pe care l-am adunat noi, nenorociţii”!) va valora cât o pereche de pantofi stricaţi. Legendarul profet bucureştean şi promotorul realismului magic sud-american îi apare lui Norman Manea cu aura creatorului dar şi cu „fabula unei biografii” memorabile. Când evocările i se par prea emoţionante, autorul aruncă peste ele vălul şi atmosfera anilor trişti. Prin tehnica potenţării reciproce a literaturii cu memorialistica, el se apropie de opera unui alt mare exilat care a cunoscut şi a dat formă literară dictaturii secolului XX, Ionesco. De altfel viziunea clovnescă a unuia şi proliferarea absurdă a rinoceritei, la celălalt, sunt două viziuni care se învecinează, determinate de experienţa răului.

Un cercetător al operei consideră rememorările o „autobio­gra­ficţiune”, subliniind atitudinea sa „contre Sainte Beuve”, o atitudine ce subliniază că opera, nu omul, e importantă. Scriind despre confraţii evrei autorul se simte solidar şi consideră evreitatea o călătorie a­­lienantă şi solitară desprinsă din mitul evreului rătăcitor. „O stare, scrie Doru Pop, care explică pribegia „printre cărţi şi cuvinte”, solidaritatea unor „sublimi orfani” pentru care refugiul în sine şi fuga de sine sunt singurele căi de scăpare din captivitatea „Marii Bestii” care era societatea bizantin-ceauşistă” (Norman (şi autobiograficţiunea lui) Manea, în „Vatra”, nr. 5-6/ 2011, p. 49) Ipostaza de intrus, de musafir nepoftit e sublimată spectaculos şi grav în romanul Întoarcerea huliganului (1993). Autorul şi-a asumat condiţia exilului, a fiinţei suspendate între două lumi, condiţia rătăcitorului: „Am acceptat până la urmă, cum se vede, exilul (…) Exilul întruchipează una dintre dra­maticele contradicţii ale timpului nostru: între modernitatea cosmopolită, centrifugă şi nevoia (sau măcar nostalgia) centripetă a apartenenţei.” În eseuri răzbate starea de spirit a exilatului, dar şi nostalgia unui „acasă” cu personaje vii, în mers, aflate în trepidaţia şi pulsul vieţii intelectuale complexe a Bucureştilor.

În partea a doua sunt surprinse repere din literatura secolului XX (Thomas Mann, Kafka, Musil, Ernesto Sabato) şi relaţiile pe care le-a avut cu sciitori importanţi ai lumii: Saul Below, Imre Kertesz, Claudio Magris, Philip Roth, Octavio Paz, Paul Bailey şi alţii.

„Un intelectual critic pentru neliniştea noastră etică”

Documentele şi corespondenţa, fragmentele şi amintirile joacă un rol esenţial în aceste evocări, chiar şi atunci când sunt „vetuste”, cum le etichetează la un moment dat autorul. E vorba de episodul retragerii premiului U. S. pe 1984. Paralel i se publică în Germania federală, la o editură prestigioasă, ca un fel de compensaţie, de fapt pentru curajul opiniei, volumul Biografie robot, în 1987. Dar cititorul lui Kafka şi al lui Musil nu crede doar în corespondenţa tradiţională ci şi în mesajul biletului, lăsat pe masa vecinului sau în apelurile prin e-mail, care permit, spune el, „lectura personalităţii expeditorului şi oferă indicii des­pre destinatar”. Relaţiile cu Liviu Petrescu, unul dintre primii critici care i-au recunoscut valoarea, au fost mai mult epistolare şi până la urmă, o „corespondenţă întreruptă”. Relaţia cordială cu Mircea Zaciu e întreruptă şi ea după ce Norman Manea îi trimite o scrisoare cu observaţii critice la Jurnal. Recunoscând calităţile scriitorului clujean, „performanţele contrastului”, „momentele de reală emoţie pe care le creează cititorului”, eleganţa stilului, exigenţa şi devoţiunea cărturărească, Norman Manea se opreşte şi asupra unor inadvertenţe, observaţii de amănunt sau erori pe care le semnalează autorului. Acesta nu mai răspunde scrisorii iar relaţiile lor se curmă. Scriitorul aflat la New York consemnează şi alte erori, legate de cazul Eliade, apărute în viaţa literară românească sau în ultimul interviu al lui Mircea Zaciu. „Despre acest aspect al diferenţelor de mentalitate dintre vechea mea patrie şi noul meu domiciliu aş fi bucuros să pot discuta cu profesorul”, concluzionează Norman Manea. În episodul despre Nichita ne dezvăluie atitudinea poetului obosit şi bolnav, îndemnul său de a trăi şi de e a rezista, adresat prozatorului. În eseul Sinuciderea unui pahar de Bacara descoperim un Radu Petrescu necunoscut care se învinovăţeşte pentru apatia generală şi pentru lipsa de atitudine faţă de conducerea pervertită a U. S. şi jocul ei cu Puterea: „să fi luptat. Atunci a fost momentul nostru.” Într-un alt moment el e gata să apere Uniunea de atacurile venite din partea pseudo-scriitorilor de la „Săptămâna”, printr-o delimitare clară faţă de „gospodarii scrisului”. Norman Manea surprinde cu realism sfârşitul lucid al lui Radu Petrescu şi furia sa neputincioasă în faţa genocidului comunist.

Memoria antitotalitară şi incomodă pentru unii contemporani face din Plicuri şi portrete o carte tot atât de pătrunzătoare şi incitantă ca un roman. Ea se remarcă prin efortul recuperator şi prin spiritul onest şi solidar. Norman Manea e un martor sensibil al istoriei, al ideologiilor şi al literaturii şi un supravieţuitor care veghează asupra slăbiciunilor omeneşti şi asupra derapajelor şi le înfierează. E un filosof al nuanţelor. S-a apropiat şi de generaţiile mai tinere, nu întâmplător îi evocă pe Marta Petreu, pe Mariana Marin, pe Gheorghe Crăciun şi pe Mircea Nedelciu. Dar şi pe Mircea Cărtărescu. Nu putem trece cu vederea gândirea raţionalistă a umanistului, sensibilitatea sa faţă de manifestările şi aluziile antisemite, mefienţa faţă de dogmatismul unor scriitori şi nu în ultimul rând critica satirică a societăţii de consum americane.

Întâlnirea cu un scriitor de talia lui Eugen Ionescu este şocantă în contextul intelectual al profesorului de la Bard College, care descoperă în lucrarea unei studente despre piesa Rinocerii, testul pe care Lumea Nouă i-l aplică prin personajul Béranger. Mai e apoi meditaţia pe care i-o declanşează acest test, aplicat clasei de studenţi americani şi nu în ultimul rând proiecţia rinoceritei la Rinoromânia socialistă. Seminarul coincide cu vântul de libertate din Estul Europei şi cu căderea Zidului Berlinului. Întâmplarea cu studenta care răstoarnă cu candoare teza caracterului lui Béranger îi prilejuieşte profesorului un nou experiment, dar deschide vechile răni, ale conştiinţei creatorilor oportunişti, susţinători ai „omului nou”, în comunism. Discuţia reactualizează situaţia paradoxală a lui Cioran şi Noica în comunism, dezbătută cu câteva pagini mai înainte. Ionesco se întâlneşte cu Norman Manea în condiţia sa de „huligan” („adică cel care scrie „cu totală sinceritate” cum spusese, obsedat de adevăr, oricât de inconfortabil sau insurgent s-ar dovedi”, p. 308). Spre deosebire de scriitorul francez care nu s-a mai întors niciodată în România decât prin opera sa, (căci „unde nu e patria naţionalistă, numai acolo este bine”), Norman Manea îşi asumă condiţia de „huligan” până la capăt, întorcându-se într-o Românie postcomunistă, cu toate riscurile pe care căutarea adevărului le presupune. El rămâne pentru noi, cititorii săi, un spirit tonic care veghează cu luciditate şi moderaţie nu doar asupra istoriei şi destinului nostru, ci şi asupra deciziilor de acum pentru mai târziu; sau cum spunea un tânăr critic, Norman Manea e „un intelectual critic pentru neliniştea noastră etică” (Paul Cernat). Ultimul său volum rămâne o invitaţie la un dialog, necesar în vederea desecretizării memoriei.

* Norman Manea, Plicuri şi portrete, Editura Polirom, 2014, ediţia a doua.