CRONICA LITERARĂ

Petru M. Haş

E.M. Cioran, adică Franţa*

Biografia lui E.M. Cioran, privită postum, este u n spectacol de viaţă şi cunoaştere care prinde încă o dată contur după apariţia în 2009 a cărţii inedite De la France, adevărată răscruce a unei opere de notorietate europeană. După ce admirase disciplina şi puterea naziştilor (la Berlin), în 1941, în Franţa, Cioran ia partea învinsului contra învingătorului, convins că Europa, după atâta fanatism, are nevoie de un val de îndoieli, în cadrul căruia scepticismul francez se impune. Cioran se va identifica de acum înainte cu Franţa, francizat de ceva din interiorul propriei fiinţe, ceva mai puternic decât el însuşi. Ce mister ascunde anul 1941 este o întrebare foarte la locul ei. În ordinea existenţei şi operei acestui gânditor, am zice că în anul 1941 se năştea noul Cioran, plecat dintr-o ţară în care n-avea ce găsi dincolo de confuzie şi amatorism, un Cioran plonjat de-acum în postura de cetăţean francez şi universal, asemeni altor mari creatori români (Brâncuşi, Ionesco, Eliade).

De la France, scrisă în 1941, cu cre­ionul, de la început până la sfârşit, la Paris şi în limba română, este actul des­părţirii de limba maternă. Manuscrisul a fost descoperit post-mortem şi tradus în limba franceză de cunoscutul traducător Alain Paruit. Au cărţile destinul lor, dovadă că manuscrisul nu s-a pierdut.

Secolul al XVIII-lea francez va fi mereu un reper pentru Cioran, nu în­tâmplător el va realiza, ulterior, Antologia portretului. De la Saint-Simon la Tocqueville. Scriind De la France, scepticul de serviciu nu-i uită pe moraliştii secolului respectiv şi reflectează afectiv „la umbra inteligenţei ironice a doamnei din Deffand”.

Cărţile de răsunet din România au rămas în urmă, de portretul căpitanului nici măcar amintire. Abia în vârstă de 30 de ani, omul nostru din Răşinari se întoarce cu pasiune spre Franţa, căreia îi scrie o odă, un „imn de dragoste”, de fapt un subtil eseu de filosofia culturii, incluzând şi alte popoare, în profundele aluzii spirituale, dovadă că popoare nu pot exista fără culturi. Prezentul este nostalgia unui mare trecut: «Ce mare a fost Franţa!». Lirismul lui Cioran atinge cote maxime de romantism când scrie despre provincia ideală a Europei, „sângele unui continent şi gloria universului”, deoarece când Europa va fi acoperită de umbră, Franţa va fi cel mai viu mormânt al Europei. Marele paradox. Dar să nu uităm, autorul manuscrisului mărturisea sub impactul conflagraţiei mondiale care avea să mai dureze. Se prefigura moartea civilizaţiei occidentale, când indivizii nu mai vor să fie victimele idealurilor, credinţelor, călăuziţi de voinţa de a nu se mai înşela. Decadenţa anticipează decompoziţia: „Veritabila divinitate a omului este un criteriu pe care îl are în sânge şi după care el judecă toate lucrurile [...] Divinitatea Franţei: Gustul. Bunul gust.”

Diversitatea datelor culturale profetizează: „Lumea slavă se ridică, ameninţătoare pentru Europa pe motivul excesului său de suflet. Rusia are prea mult. Franţa, prea puţin. Ele formează contrastul cel mai semnificativ posibil: ele se reclamă, ca dimineaţa şi seara. Romanele lui Dostoievski ne revelează dezolarea profetică a inimii omeneşti: personajele sale sunt eroi. Florile răului – „dezolarea privată de viitor;...”.

Gânditorul adresează întrebări provocatoare, dar pe atât de eficien­te: „Va găsi Europa o formulă pentru a concilia profundul exces al slavului sau depravarea teoretică a Neamţului şi caligrafia intelectuală a Franţei?”

Paradoxul poate deconcerta cititorul neatent, de aceea cartea merită un studiu minuţios: „O ţară este mare, mai puţin prin gradul înalt de mândrie al cetăţenilor săi, cât prin entuziasmul pe care-l inspiră străinilor, prin febra care transformă în sateliţi dinamici oameni născuţi sub alte ceruri. Există în lume o ţară care să aibă atâţia patrioţi ieşiţi din alt sânge şi alte cutume? N-am fost noi toţi, în crizele, în accesele sau în respiraţiile durabile, patrioţi francezi, n-am iubit noi Franţa cu mai multă ardoare decât fii săi?...”

Scrisă, cum menţionam şi toată lumea ştie, sub zguduitoarea impresie a conflagraţiei mondiale, cartea cuprinde reflecţii pe măsură: „Popoarele încep în epopei şi sfârşesc în elegii”. Meditaţie profundă asupra culturii europene şi asupra umanităţii, De la France este un nou reper în interpretarea gândirii lui E.M. Cioran.

* Cioran, De la France, L 'Herne, 2009