CRONICA LITERARĂ

Romulus Bucur

Poetul, ca şi batman*

Se reîntoarce. Ori devine forever. Sau, cel puţin, e reloaded. Cum se întîmplă acum cu Mihai Ignat *, care, cu cîtăva vreme în urmă, declarase că se lasă de poezie, că simte că modalitatea lui de expresie, de acum înainte, e teatrul (unde s-a bucurat de succes, de altfel).

Şi prima întrebare pe care ne-o putem pune e dacă între volumul de debut de acum aproape douăzeci de ani şi cel de acum există vreo schimbare. Da, dar e cvasi-imperceptibilă. Sau da şi nu, aşa cum spunem despre cineva cu care ne întîlnim constant un interval de timp destul de lung ca să nu sesizăm schimbările de suprafaţă, şi să presupunem că în adîncime totul e ca pe timpuri. Sau dimpotrivă, să presupunem timpul nu cruţă pe nimeni, şi să căutăm ridurile, firele de păr albe (sau lipsă), iar în interior, maturitatea.

Nu m-am apucat să-i recitesc celelalte volume, şi nici ce-am scris despre ele de-a lungul timpului (cam despre toate). Ipoteza mea e că, fiind el de la bun început un poet matur, mare lucru nu prea are cum să se schimbe. Dacă totuşi vrem să vorbim de schimbare, ea ar putea fi vizibilă într-o anumită influenţă a lui Mircea Ivănescu şi, după propria mărturisire a autorului, în ecoul traducerilor lui Radu Vancu din poezia lui John Berryman. Cît despre um­bra lui Mazilescu, introdusă de Cosmin Ciotloş pentru a tempera lectura lui Ignat ca rău discipol ivănescian, eu n-o văd. După cum mi-a trebuit multă vreme pentru a ajunge s-o văd pe cea a lui Ivănescu.

Nu ştiu cît de riscantă e o identificare de tipul Klein c'est moi, dar am senzaţia că nu. Din punct de vedere al atitudinii, avem de-a face cu o poezie egocentrică, cu un eu poetic care priveşte (şi înregistrează) necon­cesiv, cu o anumită maliţie chiar, realitatea. O realitate care există, adică are importanţă, doar în măsura în care îl afectează, pozitiv sau negativ.

Totuşi, lucrurile nu stau chiar atît de simplu: relaţia cu ego-ul e una de apropiere şi depărtare, de atracţie şi respingere: „Iar tu, sine scîrbos, bagă-ţi/ botul înapoi!/ Apoi am văzut-o din nou./ Şi concentrarea mea de top/ a zămislit/ secretul”. Rezultanta, singurătatea, la fel, plictiseşte sau oboseşte: „Nu-ţi obosi singurătatea./ Chipul e puţin crăpat/ şi atunci cauţi altceva”.

Poemele sînt construite printr-un decupaj lingvistic care, după ce creează o imagine a realităţii, e urmat, de regulă, de cîte un final care schimbă totul: „Nu eşti un smintit sublim/ sau o frază briliantă sau mesagerul/ secret al interioarelor. Nu eşti maestrul/ pasiunii, nici administratorul blocului./ Doar multe vene, neîntrerupte/ de nici o lamă”; „Te simţi oprimat, pare a fi bine, te/ simţi tot oprimat, contezi/ tot mai puţin./ Mirosule, sînt eu”; „Şi mai ales/ telefonul de după, la nici o jumătate/ de oră, în care te-ntreabă bolnăvicios/ de curioasă cine-i regizorul ăla pomenit/ de tine în treacăt, ca personaj episodic./ Abia atunci întrezărind/ sclipirea de cuarţ a nebuniei”.

Decupajul amintit mai sus funcţionează ca un discurs care explorează mai multe piste, fără a opta pentru vreuna: „Şi mergem prin ploaie şi/ corespondăm cu toate simţămintele/ şi micile planete apun după umerii/ palizi ai ultimei curve./ Caldarîmul respiră. Am comandat/ tot ce-i mai bun sau am aşteptat/ doar privind ştergătoarele ca să le/ intrig pe cele trei care mă-ntrebau/ «nu faci nimic?!» pentru că/ într-adevăr nu făceam./ Fiecare dintre noi vede ceva ce-şi doreşte cu ardoarea focului/ din iad si nu capătă/ în veci./ Hai, Klein, bagă ceva dramatic,/ înjură măcar, să ştim că ai şi tu/ ce-ţi trebuie”.

Chiar şi fără schimbarea finală, poemul funcţionează ca o insolitare proteică, schimbîndu-şi la tot pasul obiectul în altceva, şi aceasta în punctul final, cînd ne apropiem de recunoaşterea lui: „Nu Venus, ci ziua/ înveşmîntată-n blănuri – mai degrabă/ un vis. Frigul dintre file, cînd degetele/ execută operaţiunea pe care ochii o desăvîrşesc./ Pielea albă ca gerul – suficient pentru/ o tresărire, dacă nu pentru mai mult. Golit,/ dar nu de cei cinci litri/ de sînge. Golit, îţi zic, aşa, ca/ o sculptură concavă şi fără pic/ de durere./ Contează aproape totul, dar nu/ ştii cît şi ce nu contează – şi asta-i/ suficient ca să crezi în revanşa cotidianului./ 15% din tine e încă somn,/ restul îşi face datoria.

Putem înregistra de asemenea nemulţumirea faţă de limbaj, atît faţă de cel ‘poetic', cît şi faţă de cel cotidian, mai ales în ipostaza sa clişeizată: „Pe un cal de oţel numai unul/ a urcat, în ritmuri. Cîte feţe a văzut,/ numai el ştie, cu inima tînără bătînd/ numai pentru sine şi încă un trup”; „Fără/ autobuze, fără fire electrice – doar carne/ cu paşaport. Sau somn cu legitimaţie/ de serviciu?/ Apoi, altă versiune, care în cepe cu/ nori îngenuncheaţi, cu tînjire şi/ pescadoare. Cuvintele vechi intră/ în rîndurile noi. Carismă./ Convergent şi perpendicular, ca nişte/ bănuieli întemeiate izbind asfaltul./ «Confeti pe răni purulente,/ ca-n viitor», adaugă Klein, ignorînd/ patetismul, tăvălindu-se-n el”.

Dacă vrem un poem reprezentativ pentru poetica sa, unul care să rezume/ ilustreze întreaga carte, atunci ar putea fi acesta (XXXIV ): „Scrie scrie scrie scrie scrie scrie/ ca să epuizeze realitatea, s-o stoarcă,/ să i-o tragă./ Gluga acoperă vopseaua feţei,/ mîinile vor uita să te ducă la gură,/ mireasa va dicta numărul pi./ Plăcut, ca apa în gură. Noi nu,/ noi nu, noi căutînd miezul/ cepei. Iarăşi franjuri./ Mestecenii nu ne sfidează, doar că-s/ albi. Explică-mi şi-ţi voi fi recunoscător/ ca şi cum sîngele tău mi-ar fi salvat/ viaţa. Dacă se crede tatăl fratelui,/ terapia nici n-a–nceput şi namila de la/ supermarket duce un iepure atît/ de mic încît nu-i poţi spune decît/ iepuraş./ Muşcă-mă, potenţialul îţi va fi/ pus în evidenţă”.

* Mihai Ignat, Klein reloaded, Charmides, 2014