DIALOG
„Să sporească umanul, să micşoreze inumanul… acesta este locul (aş prefera să zic datoria) filosofiei viitoare”
Ciprian Vălcan în dialog cu Mário Santiago de Carvalho
Mário Santiago de Carvalho , născut în anul 1958 la Oliveira de Azeméis, Portugalia, este profesor de filosofie la Universitatea din Coimbra, fiind interesat mai ales de fiilosofia medievală, de istoria aristotelismului (în special în Portugalia), dar şi de metafizică. A publicat numeroase volume personale, articole şi traduceri foarte bine primite de critica de specialitate.
– Sunteţi de acord cu cei care cred că filosofia traversează un moment de criză care îi vesteşte sfârşitul iminent, ori credeţi că este vorba despre o nouă formă în şirul metamorfozelor suferite de filosofie de-a lungul timpului?
– Întrebarea noastră ne-ar obliga cumva să gândim distincţia criză/metamorfoză, ba chiar ne-ar obliga să ne punem întrebări în legătură cu valoarea (ierarhia) acestor două concepte atât de încărcate de istorie… În orice caz, dacă acceptăm asocierea criză/ sfârşit iminent, nu încuviinţez prea mult tonul dumneavoastră apocaliptic. Desigur, filosofia nu are universalitatea pe care i-o atribuiau grecii, iar naşterea ei nu a fost decât o circumstanţă geo-politică şi culturală – subliniez încă o dată: o circumstanţă – însă odată spus acest lucru, cred că o filosofie mândră de istoria ei practicată cu demnitate şi, mai presus de toate, capabilă să răspundă vremii sale (o văd aproape la fel până în prezent), adică să interpreteze şi să îşi asculte vremea, nu ar fi în situaţia de a-şi interpreta cântecul de lebădă. Iată un mod de a răspunde în favoarea metamorfozelor, evident nu în sensul lui Kafka…
– Credeţi că suntem ameninţaţi de triumful barbariei, că fundamentele culturii noastre riscă să fie distruse, sau mai există încă speranţă?
– „Speranţă”, un cuvânt mai mult religios decât filosofic! Însă barbaria este reală. Totuşi, asta nu înseamnă că nu va exista decât distrugere. Dimpotrivă, poate am putea lărgi conceptul de metamorfoză pe care l-aţi întrebuinţat în prima întrebare. Metamorfoza unei culturi, aşa cum de altfel se întâmplă întotdeauna, nu moartea ei. O lectură angajată a realului şi a timpului nostru hiper-complex va necesita o filosofie la înălţime, adică hiper-complexă sau exigentă. Pentru filosofie (pentru filosofi, fireşte) a venit vremea să îşi mărească gradul de cunoştinţe despre datele ştiinţelor realiste, despre cotidian, despre noile ştiinţe şi informaţiile lor, aflate în perpetuă transformare, şi să le aplice în textul şi dialogul ce rămâne a fi purtat. Dacă Platon a făcut asta cu geometria şi Kant cu Newton, de ce nu am putea/ trebui să o facem şi noi într-un dialog orizontal, dar responsabil (şi totodată atât de dificil), cu ştiinţa de astăzi, sinonim al hiper-complexităţii… Oare va fi posibil să o facem folosind cuvântul lui Dionisie Pseudo-Areopagitul? Este momentul unei hiper-filosofii?
– Credeţi că istoria spiritului ar putea fi imaginată ca o succesiune între perioade dominate de obsesia sistemului, a completitudinii, şi perioade dirijate de fascinaţia pentru fragmentar, aluziv, eliptic?
– Nu, nu cred asta. Nu cred nici că s-ar putea reveni la vremea de dinaintea lui Hegel. Vremea noastră – vremea fragmentarului, aluzivului şi elipticului, cum citim diagnosticat în întrebarea dumneavoastră – nu aşteaptă un sistem, care de altfel ar fi imposibil dată fiind amintita hiper-complexitate. Acestea fiind spuse, nu vom putea spune niciodată nu sistemelor (la plural, subliniez). Ideea de succesiune este dirijată de o narativă circulară pe care nu o putem fundamenta… nici măcar din punct de vedere istoric. De acum înainte ar trebui să vorbim la plural (faptul nu este o noutate, însă urgenţa lui este!)
– Trăim într-o epocă a fragmentului? Sau mai visăm şi acum la meta-naraţiuni a căror moarte a fost vestită de pontifii postmodernismului?
– Fragmente (tot la plural). Meta-naraţiuni (la plural, cum înţelept aţi scris). Postmodernismul este depăşit şi, chiar dacă nu am văzut cu ochii noştri moartea anunţată, am trăit totuşi învierea (îngăduiţi-mi libertatea de a folosi un cuvânt creştin atât de frumos)… învierea care vă justifică întrebările, de pildă, şi răspunsul meu, editarea unor cărţi de filosofie din ce în ce mai numeroase, obligaţia, datoria de a gândi, începutul! Noi toţi (la plural, bineînţeles).
– Relaţia între filosofie şi teologie constituie unul dintre nucleele gândirii medievale. Cum funcţionează această relaţie în secolul al XX-lea?
– În primul rând ca istorie; apoi ca exigenţă a religiei; în sfârşit, ca un cuvânt de deschidere pentru ceea ce rămâne de spus… Oare asta nu înseamnă să spunem: ca o misiune a filosofiei (ca atâtea altele) în raport cu adevărata gândire a Celuilalt şi a Diferenţei în calitate de Diferit? Repet, aruncând o provocare: hiper-filozofie.
– Unde vedeţi locul filosofiei în cultura contemporană? Joacă în continuare un rol important în dezbaterile publice?
– Mărturisesc că îmi e greu să-i văd rolul în dezbaterile publice (cum le numiţi dumneavoastră), însă nu cred că acest fapt reprezintă o slăbiciune sau o fragilitate (în special deoarece aceste dezbateri sunt atât de lipsite de forţă în ziua de astăzi). Nu ştiu nici măcar cum să înţeleg expresia „cultură contemporană”! Poate că aş putea încheia setul de întrebări folosindu-vă cuvântul, „speranţă” (să fie Kant pe pace). Aş spune-o: am speranţa că voi vedea filosofia mai întâi în şcoală, apoi în pieţe (în „agorai”), ceea ce înseamnă: în inima tuturor oamenilor – toţi (la pluralul autentic) –, singura modalitate de a şterge barbaria, adică de a-i îngădui, în maniera proprie ei, să facă din Om o fiinţă mai umană. Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar în secolul al XXI-lea, în ciuda tuturor eforturilor filosofiei, nu suntem încă în stare să ne numim umani. Dacă am câtuşi de puţin dreptate, atunci trebuie să conchidem că filosofia fie nu şi-a putut îndeplini încă datoria, fie nu e în stare să o facă. Să sporească umanul, să micşoreze inumanul… acesta este locul (aş prefera să zic datoria) filosofiei viitoare.
Traducere din limba franceză:
Cornelia Dumitru