album, 10-11-12 \ 2014

ARTE VIZUALE

Onisim Colta

Trei personale, aceeaşi atitudine în artă

În perioada 2-20 octombrie 2014, la Galeria „Delta” din Arad puteau fi văzute trei admirabile expoziţii personale. Angela Hanc expunea, în spaţiile din faţă, pictură, în tandem cu Andrada Damian, care prezenta un grupaj amplu de fotografie experimentală (argentică), excelent armonizată cu pictura Angelei Hanc.

Expoziţiile lor s-au întrunit sub titlul Îngeri, pietre, ape. Spectatorul, înainte de a vizita expoziţia putea să le citească fiecăreia conceptul, la intrare.

În sala buzunar, cu supantă, găseam o altă inedită expoziţie de sculptură obiectuală semnată de Miruna Morar. Toate trei expozantele se situau într-un fel sau altul, la nivel atitudinal, în răspăr cu trendul general în artă.

Angela Hanc este animată puternic de crezul creştin, fiind totodată un redutabil pictor de icoane. Dacă în cazul icoanei realizează performanţă în limitele rigorilor impuse de canoanele bizantine, fixate în erminii, în pictura de şevalet, dimpotrivă, deşi temele ţin tot de sfera sacrului, îşi arogă o maximă libertate. Dar această libertate în loc să o facă să se îndepărteze de miezul spre care ţinteşte, păstrând farmecul specificităţii limbajului pictural actualizat, o apropie şi mai mult de esenţa a ceea ce vrea să exprime.

Angela Hanc nu subordonează subiectului picturalitatea, ci face pictura (de o cuceritoare plasticitate în operarea cu pasta şi nuanţele de culoare) să consune cu tema, să fie purtătoarea de sens şi semnificaţie sacră, exact prin specificitatea limbajului pictural, care implică subtile deformări, expresivizări, revelări şi ascunderi sau doar sugerări de forme şi spaţii.

Îndrăzneala cu care „atacă” pânze mari, vigoarea şi amploarea gestului pictural, de largă respiraţie a compoziţiilor, pentru cine nu-i cunoaşte aspectul fizic delicat şi aparent fragil, sunt surprinzătoare.

Majoritatea motivelor şi temelor abordate sunt cele cu conotaţii ascensionale, ziditoare: Scara, Stâlpul, Pronaosul, Tavanul (de biserică), Grădina, Intrarea sfinţilor în Rai, Apa ce vine din cer etc.

Toate aceste teme se întâlnesc în ideea de restaurare a calităţii unui spaţiu şi a unui timp pierdute. Dacă protopărinţii noştri, Adam şi Eva, au pierdut Edenul, creştinilor de astăzi li s-a atrofiat regretabil fibra moştenită de la protopărinţii credinţei în jertfa şi iubirea Mântuitoru lui.

Spaţiile pe care le evocă Angela Hanc sunt spaţii ale credinţei, impregnate de sfinţenie, dintr-un timp când omul se identifica trup şi suflet cu ideea de Imitatio Christi, de a-i urma modelul (Basilica Sf. Nereus şi Achile din Roma ).

Dacă astăzi artişti redutabili fac o artă înaltă valorizând stihialul bizantin (Sorin Dumitrescu, Paul Gherasim, Marin Gherasim, Marian Zidaru, Silviu Oravitzan etc.), Angela Hanc, maestră a icoanei de factură bizantină, coboară pentru a-şi primeni pictura de şevalet până la zorii artei creştine, până la stratul paleocreştin, la arta catacombelor, a tavanelor tombale sau a primelor lăcaşuri de cult ale noii credinţe.

Dacă acum câţiva ani factura picturii Angelei Hanc avea ceva comun cu cea practicată de grupul Prolog, astăzi se vede o revigorare, o „virilizare” chiar a tuşei, o infuzare a gestului pictural cu o nouă energie, prospeţime şi aplomb.

Fotografiile Andradei Damian, purtând şi ele conotaţii sacre, pornesc de la un motiv concret, găsit în real sau elaborat de artistă, prin tehnica experimentală, cu care sunt obţinute (developate) câştigă o plasticitate aproape picturală şi la nivel formal şi cromatic, făcându-le să se armonizeze perfect cu lucrările de pictură ale Angelei Hanc.

Ne-am obişnuit ca imaginea fotografică, ce are la bază un clişeu, să fie multiplicabilă la nesfârşit. În cazul Andradei avem de-a face, paradoxal, de fiecare dată cu o imagine unicat. Prin modul de proiectare a imaginii pe suprafaţa sensibilizată şi a reacţiilor chimice a soluţiilor angrenate în procesul naşterii imaginii, transpuse pe suport, această imagine devine, într-un fel, irepetabilă. Reacţiile suspensiilor, a fluidelor participante la revelarea imaginii, aşternerea lor pe suprafaţa suportului, lasă urme ale gestului mâinii care în momentul încheierii reacţiilor capătă forme de nebuloase, imprevizibile combinaţii de transparenţe şi nuanţe unice.

Şi la Andrada Damian motivele ascensionale sunt frecvente şi adânc motivate. Trimiteri la sensul biunivoc al scării (Scara răsturnată ), urcarea sau coborârea (sub conotaţia sa spirituală), ca şi la relaţia pe orizontală sau verticală a omului, le găsim în lucrarea Răscruce. Aici două scări sunt surprinse formând, involuntar, pe un perete de casă ţărănească semnul crucii (al coborârii din Cer, al întrupării, al coborârii la Iad, pentru mântuirea umanităţii în simultaneitatea istoriei, trecut, prezent şi viitor, şi al înălţării la cer al lui Cristos înviat, sau al sufletelor curate).

Andrada Damian îndrăzneşte să parafrazeze, neironic (cum atât de ades se obişnuieşte în arta de astăzi) arhetipalul gest divin al insuflării de energie vitală către Adam, în scena Facerii Omului, acordându-i conotaţii noi.

Dacă în apropierea mâinilor, divină şi umană, pictate de Michelangelo pe Capela Sixtină, presimţim momentul transferului de energie spre trupul de ţărână, „suflarea de viaţă”, în fotografia Andradei, Samariteanul, mâna ce vine de sus prinde mâna ce vine de jos, schiţând un gest salvator, încărcat de empatie, de iubire a Creatorului pentru creatura sa.

Privind această „fotografie”, spectatorul vede mult mai mult decât arată fotografia. Vede inevitabil gestul cristic din Coborârea la Iad, al restaurării omului şi al ridicării lui la şansa mântuirii.

Practic, toate fotografiile Andradei au în spate, prin motivele plastice cu care operează, prin simbolistica lor, aceeaşi dorinţă de a re-semantiza actul artistic, de a-l re-încărca, de fapt, cu sarcină spirituală.

Astăzi, în plin „neoalexandrinism”, în plină „glorie” a decadenţei contemporane, ades premiate sunt, de decenii, acele lucrări focalizate mai mult asupra subumanului. Toate acestea în numele libertăţii. Mircea Eliade, în acest sens, spunea: „Când libertatea ajunge libertinaj şi omul caută sensul unei forme (normă, instituţie, simbol) în niveluri joase, subumane (freudismul, pozitivismul etc.) – asistăm la o cumplită confuzie de planuri, care conduce, în cel mai bun caz, la un baroc spiritual.

Sterilitatea unei bune părţi din cultura occidentală contemporană se datoreşte tocmai acestei domnii prelungite a formelor moarte, iar când s-a încercat o nouă ‘interpretare' a formelor, ea s-a făcut căutându-li-se originea la niveluri subumane – în sex, în sânge, în celulă, în totemuri etc.” Pentru fanii acestor trenduri, atitudinea Andradei (ca şi a Angelei Hanc şi a altor tineri artişti) par semne de regretabilă decuplare de la arta avansată, de retardare în mentalităţi medievale. Lumea de astăzi se făleşte că a atins un grad de civilizaţie fără precedent, nemaiîntâlnit pe planetă. Aşa o fi la nivelul confortului fizic, dar Oswald Spengler ne spunea totodată, cu peste un secol în urmă, că civilizaţia reprezintă „faza de decădere prin care trece orice cultură”.

Conceptul de civilizaţie (întrebuinţat prima dată, se pare, de Montesquieu), vizează cel din urmă stadiu al unui ciclu de dezvoltare socială, având ca stadii anterioare sălbăticia şi barbaria.

După cum se comportă omul nou, „hipercivilizat”, ne dă senzaţia că de la aceste culmi până la începutul unui nou ciclu de evoluţie socială, la o nouă barbarizare, nu e decât un pas.

Este important să constatăm astăzi că artişti atât de tineri îşi talentaţi îşi asumă riscul de a fi priviţi cu îngăduinţă şi poate chiar cu dispreţ de fanii actualizării cu orice preţ, ai artei „avansate”, ai mimesisului contemporan mizerabilist.

Ei încearcă prin arta lor, cu o candoare şi discreţie de admirat, să semnalizeze asupra necesităţii recuperării unei dimensiuni umane pe cale de a fi pierdută iremediabil: sacrul. Fără această dimensiune, omul nu e Om, nu se poate numi anthropos (cel ce priveşte spre înalt, spre cer).

Lamartine spunea despre omul modern că, „mărginit în natura sa, nemărginit în dorinţele sale, e un zeu căzut care-şi aminteşte mereu de Cer”.

Strădania acestor artişti tineri de a apăra, de a reactiva în oameni câtimea de divinitate cu care s-au născut, setea de absolut, pare pentru „omul zilei” fără nicio şansă. Dar e bine să ne amintim în acest sens de îndemnul lui Octavian Paler: „Nu dispreţui lucrurile mici. O lumină mică face ce nu poate face soarele: luminează în întuneric.”

În sala „buzunar” a Galeriei Delta tânăra sculptoriţă Miruna Morar ne prezenta 21 de feţe ale unui laitmotiv, a unui personaj inventat de artistă „ursuleţul Boris”.

Arta americană, pop, pe linia lui Duchamp, ne-a familiarizat, în urma unui proces de democratizare a artei, cu obiectul gata făcut, scos din context şi ridicat la statut de obiect artistic. Andy Warhol, cel care a topit graniţa dintre obiectul de artă şi cel comercial, de larg consum, a multiplicat o imagine în serii nedefinite, relativizând identitatea teritoriului artei până la confuzia totală. Prin multiplicarea / clonarea aceleiaşi imagini sau forme a ceva din realul imediat, consumerist, dispare ideea de unicat şi cea de implicare afectivă în plăsmuirea ei, e dezumanizată până la alienare.

Miruna, ca o implicită reacţie de protest şi rezistenţă în faţa acestei dezumanizări şi alienări, legitimate „artistic” vine, pe o matrice prestabilită cu reluări, dar acestea, în loc să fie identice, redevin unice, fie prin singularitatea tipului de amprentă a semnelor care îmbracă volumul, fie prin modul de îmbinare a micilor pături de pastă de modelaj, fie prin unicitatea intervenţiei cromatice asupra suprafeţelor formei de bază. Aşadar figura lui Boris, trăieşte avataruri, îşi schimbă înfăţişarea de fiecare dată prin intervenţia plină de căldură şi afectivitate a artistului. Astfel, în faţa dezumanizării impuse de serialismul impersonal al lui Warhol, Miruna vine cu un curajos gest recuperator, care redă unicitatea obiectului de artă, unicitate aflată, de data aceasta, sub semnul ludicului, al inocenţei şi candorii, „în prezenţa inteligenţei simţite a inimii”, cum se exprima curatorul expoziţiei Mirunei, Anamaria Şerban.

De fapt, această expoziţie a Mirunei Morar este integrată unei serii de autor On the spot a „Grupului 21”, cum au fost înainte cele ale Dianei Lucaci Bota, Ligia Seculici sau Bianca Hociung.

Miruna Morar are îndrăzneala de a înfrunta un slogan al lui Warhol, care a devenit principiu călăuzitor, care a făcut şi face carieră şi astăzi: Ţelul meu în viaţă este să fiu imoral şi să fac bani.

Ea face drumul invers al obiectului ludic, de la serializarea care impersonalizează, care-i topeşte identitatea, către obiectul unicat marcat de amprenta personală a artistului, adică, pune suflet în ceea ce face, empatizează cu devenirea obiectului, nefiind obsedată de un profit bazat pe cantitate, şi pe clonarea obiectului de artă, scăpată de sub control. Plăsmuirea sa, ursuleţul „Boris”, tocmai prin această implicare personală, prin ludicul impregnat de afectivitate şi candoare, devine un semn, similar cu cel al jucăriilor clonate (gata-făcute) cu care opera Warhol, dar căruia îi schimbă sensul, de la impersonal la personalizat, de la detaşarea pragmatică la implicarea afectivă, de la serialitatea sterilă la unicitatea plină de farmec.

Prin urmare, şi demersul Mirunei Morar se alătură, la nivelul atitudinii, primelor două expozante, devenind încă o formă de rezilienţă la trendul general al dezumanizării totale a artei, de rupere a ei totală de sfera vieţii. Este semnul cert al unei saturaţii, al unui preaplin al ruperii artei de uman şi al unei dorinţe intime venite din adâncul fiinţei de a recupera arta ca formă de a-ţi face văzut sufletul, ca formă de iubire, până la urmă.

Demn de remarcat, în cazul acestor trei expoziţii personale, pe lângă calitatea exponatelor, este natura atitudinii fiecărei artiste, dorinţa de a readuce în artă implicarea, unicitatea, bucuria spirituală sau ludică a exprimării personale, în răspăr cu uriaşul trend nivelator, globalizant, axat aproape exclusiv pe profit.

Ele au marele merit că reumanizează actul şi produsul artistic, îl resemantizează.

Aşadar, la Galeria Delta publicul a putut vedea trei expoziţii personale remarcabile, fiecare în felul ei, atât la nivelul măiestriei cât şi la cel al atitudinii şi al semnificaţiei.