logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

Pro Musica

 

 

Johannes Waldmann

 

 

„Valerim şi Valer Doamne”

 

„Eu curg întreg în acest cântec sfânt,\ Eu nu mai sunt – e-un cântec tot ce sânt…” (Nicolae Labiş: Primele iubiri)

 

Titlul, neales din întâmplare, derivă dintr-o cunoscută colindă, căreia i s-a alterat o singură literă; motto-ul are un rol în economia lucrării, pe care autorul doreşte să o încheie cu un citat provenit tot dintr-o poezie de Labiş.

Eseul este un mic omagiu adus tânărului cântăreţ român Valer Barna-Săbăduş, de origine arădeană, pe care autorul, un mare iubitor de muzică, a reuşit să-l întâlnească şi să-l asculte în locul potrivit şi cu un program parcă anume ales să-l reprezinte adecvat!

Voi încerca să-l integrez pe Valer Barna-Săbăduş în deosebit de variatul şi foarte valorosul context al tinerei şcoli de canto româneşti, foarte apreciate în lume. Probabil că voi acorda un spaţiu mai redus multelor elogii aduse merituosului tânăr cântăreţ, care, în puţinii ani care au trecut de la debutul său (2008) şi până acum, a reuşit cu brio să păşească peste pragul consacrării. Amatorii de amănunte şi date au prilejul să scoată de pe Internet tot ceea ce doresc. Centrul de greutate al acestei modeste lucrări este altul. Voi pune accent pe analiza personalităţii şi fizionomiei artistice ale lui Valer Barna-Săbăduş. Voi descrie împrejurările în care ne-am întâlnit, cunoscut şi împrietenit. Voi explica, deoarece e necesar, particularităţile categoriei din care face parte, aceea a „counter-tenorilor”, şi voi opera disocieri în comparaţia dintre Valer şi iluştrii ei reprezentanţi. Voi încerca să comentez şi dedicaţia pe care Săbăduş, prietenul, arădeanul convins şi dedicat, a scris-o pentru revista „Arca” şi pentru noi doi (soţia mea şi cu mine), la sfârşitul concertului extenuant.

Şi, pentru a aduce şi mai multă culoare şi variaţie în expunere, voi insera, pe de o parte, scurte analize comparative, şi unele mici bijuterii artistice, „gem”-uri, citate din eseurile lui Paul Valéry, influent poet şi filosof al artei din prima jumătate a secolului trecut. Cu care Valer are mult mai mult decât o filaţie de nume, una estetico-morală.

Cine a reuşit să citească articolul despre Christoph Willibald Gluck (300 de ani de la naştere în acest an) şi Richard Strauss (150 de ani de la naştere) în numărul precedent al revistei „Arca” a putut remarca numele Valer Barna-Săbăduş. Am scris acolo că între counter-tenorii interpreţi ai rolului titular din Orfeu şi Eudirice, un foarte bun candi dat pentru viitor ar fi arădeanul Valer, o stea, un meteor. Între timp, am aflat, din cea mai autorizată sursă posibilă, că înregistrarea cu Orfeu, şi anume, varianta din Parma, există deja şi va fi pe piaţă cel mult în câteva luni! Eu o aştept şi sunt convins de marele ei succes la melomani!

Pornesc de la unanim-acceptata teză conform căreia Valer Barna-Săbăduş, artist român de excepţie, este unul dintre cei mai buni counter-tenori ai lumii la ora actuală.

Dar – ce este, de fapt, un „counter-tenor”? Pentru a trata din perspectivă istorică acest subiect, ar fi necesar să ne întoarcem la epoca barocă (secolele 16-17) şi la arta castraţilor. Vocile foarte înalte ale tinerilor care s-au bucurat de multă faimă au fost rezultatul unor practici inumane şi barbare, al unor practici chirurgicale deosebit de riscante şi dureroase. Puţini au supravieţuit acestor operaţii. Cei mai vestiţi au fost, desigur, Farinelli şi Sennesino. De remarcat este atitudinea unei celebre cântăreţe de azi, mezzoprana Cecilia Bartoli, care a editat programul „Sacrificiul”, dedicat artei castraţilor, şi a scris numeroase articole, citite, în parte, şi de autorul acestor rânduri.

Dacă, har Domnului, această barbarie a fost abandonată, înseamnă că arta castraţilor s-a pierdut, cel puţin pentru un timp îndelungat. De-abia la jumătate secolului trecut s-a produs o puţin aşteptată vitalizare şi reinventare a tehnicii castraţilor. Nu în Italia, cum ar fi fost de aşteptat, ci în Anglia, în jurul anului 1950. Ea se leagă de numele cântăreţului, pedagogului, muzicologului, folcloristului Alfred Deller şi al fiului acestuia, Marc Deller. Apropo de şcoala engleză. Veţi putea descoperi pe Internet articolul lui Peter Giles şi recenzia cărţii lui David L. Jones, 2005, Counter-tenorul; probleme vocale, soluţii. Definiţia dată: „Counter-tenorul este un cântăreţ care şi-a dezvoltat vocea ‘de cap' (falsett-ul) la o asemenea intensitate încât ea primeşte puterea şi rezonanţa unei voci de piept. El cântă în ambitusul vocal al unei altiste (de aici, denumirea de „altus”) sau mezzosopraniste.” Sau, să adaug, al unui sopran, cazul lui Valer Barna-Săbăduş, care a avut o voce de sopran în copilărie şi şi-a menţinut-o în continuare ca adult. Să menţionez doar (fără a analiza) numele unor importanţi „counter-tenori” sau „althus” de azi, după şcoli, curente: Michael Esswood, Michael Chance, Russel Oberlin, David Daniels, în Anglia şi America; Bejun Mehta, Emmanuel Cen č i č, Philippe Jaroussky, în Franţa; Jochen Kovalsky, A. Scholl, în Germania; Franco Fagioli, în Italia; Dmitri Egorov, în Rusia. În afara oricărei şcoli sau curent, de neclasificat: Klaus Nomi.

Valer Barna-Săbăduş a studiat la München şi a beneficiat de sfaturile lui Andreas Scholl, deci, aparţine şcolii germane. Autorul eseului încearcă aici să-l pună pe Valer Barna-Săbăduş în categoria tinerei şcoli de muzică românească. Voi enumera doar o seamă de vocalişti români aflaţi pe scenele mondiale, în roluri principale. Să încep cu sopranele. Anita Hartig din Bistriţa-Năsăud s-a remarcat la Covent Garden, Londra, şi la Metropolitan Opera, New York, Aurelia Florian, în Traviata, la Opera din München şi Scala din Milano, Valentina Naforniţă, frumoasa moldoveancă, la Opera din Viena, sau Iulia Maria Dan, la München, Barcelona. Dintre tenori, clujeanul Ştefan Pop a cântat, în repetate rânduri, la Scala, la Salzburg, în cadrul festivalului. Baritonul George Petean, clujean şi el, basul Leonard Bernald, au nume de prestigiu şi, desigur, counter-tenorul arădean Valer Barna-Săbăduş!!

Valer a câştigat numeroase concursuri internaţionale, a primit distincţii, printre care „Echo-Klassik” pentru cea mai bună interpretare (Didona Abandonata de Johann Adolf Hasse), a editat până acum şase CD-uri cu cele mai bune formaţii vocale şi instrumentale, dirijori faimoşi (spre exemplu, Riccardo Muti).

Pentru a cita doar câteva aprecieri relevante: La debutul lui Valer de la Salzburg (festival) cu Niccolo Jommelis, Demofoonte (1770), în rolul Iarba, „Musical America” scrie: „a revelation”; „a rare voice, an unique sound” sau (criticul Larry Lash): „he has an incommunily sweet tone”. În revista „Crescendo”, numărul din februarie-martie 2012, pag. 22-23, apare un reuşit articol-portret, scris de Antoinette Schmelter de Escobar, din care aflăm antecedentele acestei fulgerătoare şi temeinic fundamentate cariere artistice şi din care îmi voi lua libertatea de a cita. Alte date fundamentale despre familia artistului, copilăria sa în Arad şi Timişoara, emigrarea în Germania, şcoala şi dezvoltarea lui profesională, le-am aflat de la Valer însuşi. De un mare ajutor i-a fost şi Vera Eckstein-Szekely, distinsă pedagogă, profesoara de pian a mamei artistului şi mentora lui Valer. Sunt fericit că Dânsa este atât prietena intimă a familiei noastre, cât şi a familiei Barna-Săbăduş, şi îl apreciază atât de mult pe Valer!

Valer Barna-Săbăduş s-a născut la Arad, la 15 ianuarie 1986, într-o familie de muzicieni (tatăl, violoncelist, mama, pianistă) şi pedagogi a avut doar patru ani, când şi-a pierdut tatăl. Acesta a murit din cauza unui atac de cord, aflându-se în momentul fatal în tramvai. Emigrează, împreună cu mama şi fratele ceva mai vârstnic, în Bavaria, la Landau-an-der Isar. Mariana Barna-Săbăduş întreţine familia dând ore de pian. Valer învaţă pianul, vioara, cântă în corul copiilor şi vădeşte talent muzical de la început. O întâmplare, hazlie, în esenţă, îi schimbă cursul vieţii. Venind de la un concert cu Andreas Scholl, counter-tenorul, îl imită pe acesta, fiind sub duş, şi îi demonstrează şi mamei lui că este posibil să cânţi falsett la un bun nivel. Este luat în serios, este trimis, la 17 ani, la Conservatorul din München, la profesoara Gabriele Fuchs, al cărei elev devine. Primeşte o bursă specială, devine student la aceeaşi instituţie, cu aceeaşi profesoară, la 20 de ani. Îi este prezentat lui Ioan Holender, directorul Operei din Viena, şi este sprijinit de acesta. La recomandarea lui, este primit la Festivalul de la Salzburg şi distribuit în comedia Demofoonte (iulie, 2008). Este prezent pe marile scene lirice ale lumii, fiind cel mai tânăr şi cel mai talentat din galeria counter-tenorilor! Discurile sale, dintre care amintim Didona Abandonata de Hasse, programul de lieduri şi arii englezeşti, apoi cel „pentru un singur Dumnezeu al celor trei mari religii”, repurtează succese şi-l fac cunoscut marelui public.

Am ascultat la Youtube aria favorită a artistului român, şi anume, Cara Sposa din Rinaldo de Händel, în mai multe interpretări, culminând cu cea a lui Valer. Este o arie tragică, deznădăjduită, plină de dor şi pasiune. Ea este înduioşătoare la David Daniels, resemnată la Michael Chance, lirică şi aeriană la Philippe Jaroussky, protestatară la Valer Barna-Săbăduş. Acesta nu acceptă nedreapta moarte a dragii sale soţii, se revoltă împotriva destinului. Vocea lui Valer este foarte clară şi puternică. Paul Valéry (1871-1945), autorul marelui poem Cimitirul marin şi al eseului Introducere în metoda lui Leonardo da Vinci, scria, într-un aforism: „Ideea trebuie să se ascundă în coaja actului artistic, precum seva în fruct. Fructul serveşte ca aliment, deşi e perceput doar ca un obiect de îndrăgit. Noi simţim doar delectarea, deşi primim hrană şi viaţă. Vraja schimbă esenţa dătătoare de viaţă care ne conduce în viaţă, şi care este emoţia artistică.”

Iată că la data de 29 iunie 2014, un eveniment deosebit, în cadrul festivalului „Centrul Europei”, ne-a oferit prilejul delectării cu arta lui Valer Barna-Săbăduş în plăcutul şi curatul oraş Plauen, în Saxonia. Dar să prezint mai întâi importantul moment al întâlnirii noastre.

Concertul, acompaniat de faimoasa formaţie de muzică veche „Concerto Köln”, urma să aibă loc seara, într-o mare biserică baroc-gotică, Sfântul Ioan. Biserica, începută în secolul al 12-lea, continuată în gotic şi apoi în baroc, are un interior foarte armonios, tavanul fiind împodobit cu casete deosebit de bogat ornamentate. Acustica este foarte bună, potrivită pentru muzica veche. Piaţa, pietruită cu uriaşe pietre de râu, dinaintea uşii boltite de acces păstrează deosebit de mult din atmosfera medievală a acelui „parvis” unde îngenuncheau credincioşii strânşi în faţa bisericii. Soţia mea şi cu mine, dornici să-l întâlnim pe Valer Săbăduş încă înainte de intrarea sa în biserică la ultima repetiţie înainte de concert, l-am aşteptat venind cu cel puţin o oră mai devreme.

De-abia a încetat ploaia, şi iată că o siluetă delicată şi misterioasă, îmbrăcată sportiv, şi cu o glugă, a păşit în faţa noastră. Era Valer. Salutului nostru în limba română i-a răspuns vioi, în manieră plăcută. Atunci când i-am spus că suntem, ca şi el, arădeni şi, în plus, iubitori de muzică, ne-am împrietenit pe loc. A reieşit că avem multe în comun, aşa că ne-am lepădat de formele convenţionale, ne-am îmbrăţişat şi am hotărât să ne întâlnim, scurt, după concert. În concert, Valer a cântat cinci arii, mai puţin cunoscute, dar foarte frumoase, din opera lui Georg Friedrich Händel, respectiv, o arie dintr-o cantată a acestuia pe un text de John Milton (autorul Paradisului pierdut ).

Ce m-a cucerit încă de la primele fraze muzicale? Sinceritatea sentimentului, adevărul cuprins în acea „coajă” a „fructului muzical” despre care scria Paul Valéry! Importantă pentru artist a fost intensitatea trăirii!

Valer preferă să nu dea interviuri, să nu acorde autografe, să se odihnească după concert. Pentru noi a făcut o mică excepţie. Pe programul de sală ne-a scris că e onorat să ne întâlnească. Când l-am rugat să scrie ceva pentru cititorii revistei „Arca”, a făcut-o, şi m-a rugat să-i trimit articolul când apare. Sigur, ne-am schimbat adresele. Eu îl consider un urmaş direct pe linie artistică al lui Alfred Deller (cu care şi seamănă fizic) şi, în plus, o personalitate de esenţă mioritică, profundă şi cuceritoare.

Într-una dintre ultimele poezii ale Nicolae Labiş, ultimele rânduri sunt de o intensitate poetică neegalată. Mai ales ultimul rând, cel cu o frumoasă aliteraţie, are o reverberaţie şi un halou care se potrivesc bine artei poetice a minunatului Valer Barna-Săbăduş, şi de aceea trebuie să încheie acest articol:

 

„Iar seara când se lasă cu răcoare

Şi cerul se întunecă frumos,

Însângerat şi vast mai ard în zare

Înmiresmând în chip de chiparos.”

 

 

 

Weiden, 3 august 2014