logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

Pro Musica

 

 

Johannes Waldmann

 

„Mai presus: fii sincer tu cu tine”

 

T itlul e preluat din pasajul final al acelui codex moral pe care îl constituie poveţele lui Polonius, sfetnicul regelui Danemarcei, către fiul său Laerte, atunci când cei doi se despart. Laerte urma să plece la studii în străinătate. Poveţele sunt un breviar de gândire şi acţiune, comportament, atitudine filosofică. Este interesant (faptul a fost remarcat încă de marele Laurence Olivier, regizor, scenarist, interpret al rolului titular, în filmul său din 1948) că tocmai un personaj negativ rosteşte aceste adevăruri profund umane.

Am cunoscut Hamlet în original în 1955, în sala de lectură a Bibliotecii orăşeneşti din Arad. Tot în acel an, şi în cei trei următori, am văzut filmele lui Olivier şi Grigorii Kozinţev, cu Innokentii Smoktunovski în rolul lui Hamlet.

Erich Bergel, cel mai însemnat dirijor român după Celibidache, a auzit şi a învăţat de la mine aceste poveţe ale lui Polonius şi cele trei mari monologuri, plus sonetul 66 al marelui Will în toamna târzie a anului 1960. Pe scurt, despre împrejurări: fiind distrofici de gradul doi, abia putând umbla, am fost distribuiţi la recoltat ceapă, pe câmp. Târându-ne în patru labe, i-am spus textele din Hamlet în versuri, în varianta tradusă de mine, şi sonetul 66, atât de intim legat de marele monolog: „A fi sau a nu fi”. Atât, şi niciun detaliu în plus despre Gulagul românesc!

După multe încercări eşuate de corespondenţă între Bergel şi mine, iată că în momentul când Erich a fost lăsat să dirijeze orchestra din Cluj, şi a fost invitat la Bucureşti pentru un concert la Radiodifuziune, cu orchestra Filarmonicii, soliştii şi corul Operei, m-am pomenit cu o chemare telefonică la părinţi, pe căi indirecte, în limbaj quasi-cifrat. Erich mi-a comunicat că va face Hamlet, operă de Pascal Bentoiu, în versiune concertantă, şi că spectacolul se va transmite, seara târziu, la radio. Să-l ascult neapărat! Data exactă: Vineri, 19 noiembrie 1971, şi sâmbătă, 20.

Gheorghe Muşat, prieten comun al lui Bergel şi al meu, menţionează acest eveniment (Amintiri despre Bergel, ediţia a 3-a, pag. 356) de la Ateneul Român!

Am ascultat această emisiune o singură dată în viaţă, la un mic aparat portativ, nu prea selectiv, cu ton difuz. Undeva în suburbia arădeană, exact în dosul staţiei de bruiaj, într-o casă ţărănească. Încerc, după aproape jumătate de secol, să-mi reamintesc fiecare detaliu (nu am notiţe, însemnări). De ce fac asta? Ce nevoie are melomanul de azi de acel eveniment trecut, neluat în seamă atunci, necunoscut acum?

Pentru că Hamlet al lui Bentoiu este cea mai valoroasă operă lirico-dramatică a muzicii româneşti după Oedip al lui Enescu. Ascultaţi versiunea de referinţă a operei enesciene dirijate de Lawrence Foster (marele premu „Charles cros” al Academiei Franceze)!

Pentru că acest Hamlet concertant este un foarte important document al artei dirijorale a lui Erich Bergel!

Pentru că acest Hamlet este considerat ca fiind o mare operă contemporană a muzicii europene! Citez un fragment din cartea, apărută în limba română, a coregrafei şi regizoarei elveţiene Margarita Wallmann Pridvoarele cerului, Editura Muzicală, Bucureşti, 1981, pag. 169: „M-am hotărât, deci, să accept, cu atât mai multă bucurie cu cât eram profund convinsă de înalta valoare a acestui Hamlet: părerea mea a fost confirmată de succesul de critică şi de public repurtat atât la Marsilia, cât şi la Bucureşti, unde opera a fost reprezentată, în altă regie, în 1975. Un jurnalist nu a ezitat să scrie că ne aflăm în faţa celei mai însemnate opere compuse de un muzician român de la Oedip al lui Enescu.” Premiera absolută nu a avut, deci, loc la Marsilia, în 1974, ci la Ateneu, în versiune concertantă, în 1971, cu Erich Bergel la pupitru. A fost singura operă dirijată de el; exact ca Celibidache, şi Bergel a avut o aversiune faţă de acest gen muzical. Tot ca Celibidache, nici Bergel nu a permis să i se înregistreze concertele. Au fost, totuşi, câteva mărturii. Asta e una!

Versiunea Bergel a Hamlet -ului lui Bentoiu e alcătuită din trei acte de câte o jumătate de oră fiecare. Primul act constă dintr-un scurt preludiu orchestral, plus trei scene. Actul doi se compune, la rându-i, din patru scene, actul trei din trei scene de lungime inegală, plus un postludiu coral/orchestral (după model enescian).

Primul preludiu orchestral, de un minut şi jumătate, e sumbru, fiind intonat la instrumente de coarde, adică, violoncele şi contrabaşi dublaţi ca număr. Se aseamănă întrucâtva cu introducerea din muzica de film Hamlet a lui Dimitri Şostakovici la menţionatul film al lui Kozinţev.

Urmează dialogul lui Hamlet (cântat de tenorul Florin Diaconescu) cu fantoma părintelui său răpus (Eduard Tumageanian, bas). Hamlet descoperă treptat cum s-a petrecut omorul. Momentul „recunoaşterii după metoda socratică” este susţinut de scurte ostinato-uri orchestrale, plus celestă, xylofon, legato-uri prelungi la instrumentele de coarde. Concluzia acestui prim mare monolog hamletian: „Vai mie! De ce am fost născut?” – paralela cu Oedip de Enescu (momentul în care Oedip află adevărul de la profetul Tiresias) este evidentă. Durata monologului: şapte minute. Urmează (scena a 2-a) dialogurile dintre Polonius şi regele Claudius („nebunia celor mari trebuie supravegheată”), patru minute, Polonius – Ofelia şi Ofelia – Hamlet, în total opt minute, cu regele şi Polonius pândindu-i pe îndrăgostiţi.

Muzica este foarte intens cromatizată, cei trei interpreţi (Iulia Buciuceanu, Ofelia, Gheorghe Crăsnaru, regele, Dionisie Konya, Polonius) având partituri dificile, la marginea tonalităţii. Ultima scenă începe cu un interludiu orchestral, de vreo cinci minute, instrumentele de coarde intonează în registru grav, la unison, o melodie care seamănă mult cu prima mişcare din Simfonia a opta de Şostakovici. Urmează dialogul dintre regele Claudius şi regina Gertruda, şapte minute, apoi cel dintre Hamlet şi actorii invitaţi „să-l înveselească”, în realitate, folosiţi de el ca prin intermediul unei „piese mute” să descopere crima. Această „piesă în piesă” este miezul întregii tragedii. Toate liniile de forţă ale întregii capodopere shakespeariene converg în ea. În total, dialogurile regină – Hamlet, regină – Polonius, Hamlet – Ofelia, durează optsprezece minute. Limbajul este încă tonal, ceea ce e valabil şi pentru vestitul monolog „A fi sau a nu fi”, patru-cinci minute, care se termină în forte/fortissimo, fiind urmat de un scurt comentariu coral.

Al doilea act începe tot cu un preludiu orchestral, coarde, alămuri, percuţie, xylofon, marimbafon, harfă şi orgă. Se sugerează instrumental asasinarea lui Polonius de către Hamlet (acorduri aspre, sacadate, accelerando, prestissimo) Următoarea scenă ne-o aduce în prim-plan pe Ofelia, nebună (Iulia Buciuceanu) în dialog cu regina (Emilia Petrescu) şi regele. Apare Laerte, rechemat de către rege. Alămurile cântă fortissimo atunci când regele îi insinuează lui Laerte (Antoniu Niculescu) că Hamlet este vinovat de moartea lui Polonius şi a Ofeliei. Secvenţa durează şaisprezece minute, iar corul, exact ca la Enescu în Oedip, comentează acţiunea (se cântă cu sferturi de ton, disonant, nouă minute). Regele îi propune lui Laerte să-l provoace la duel pe Hamlet (între timp, reîntors şi el de la Wittenberg) şi să-l ucidă cu o spadă cu vârful ascuţit şi otrăvit. Această secvenţă, mai degrabă vorbită decât cântată („Sprechgesang”, termenul lui Arnold Schönberg), este cea mai modernă a întregii opere.

De-abia acum, la sfârşitul celui de-al doilea act, vine faimosul monolog (între recitativ şi arie, vreo şase minute) „A fi sau a nu fi, iată-ntrebarea”, fiind intonat într-o tonalitate minoră, „sub speciae mortis”. Am avut ocazia să-l aud, acum peste patruzeci de ani, pe Florin Diaconescu, şi, mai recent, la Internet, pe Ionel Voineag, cu acelaşi monolog. Îi acord prioritate lui Diaconescu, mult mai expresiv, mai răspicat.

Ascultându-i pe ei şi pe Erich Bergel acompaniindu-i, m-am gândit: oare de câte ori am repetat în gând acea supremă elevaţie a spiritului omenesc? Oare Erich şi-a amintit scena de la recoltatul cepei, când a auzit meditaţia prinţului Hamlet rostit de mine?

Ultimul act este cel al duelului Hamlet – Laerte, al presimţirii morţii apropiate şi al morţii lui Hamlet. Preludiul orchestral şi scurtul dialog Hamlet – Osric e urmat de rugămintea lui Hamlet către Laerte ca acesta să-l ierte. Scene înduioşătoare.

Impresionanta, persuasiva, provocatoarea muzică a scenei duelului, în filiera Stravinsky-Şostakovici-Bart ó k, foloseşte, alături de timpane, alămuri, suflătorii „de lemn” şi corul, în cel mai pur spirit enescian. Mă refer aici la introducerea din poemul simfonic Vox Maris de Enescu, primele 14-16 măsuri (Pascal Bentoiu este la înălţimea marelui său model)!

În această versiune concertantă, pasajul respectiv e de vreo zece minute. Urmează răzbunarea („Venin, fă-ţi datoria!”), un scurt episod de două-trei minute, apoi ultimul monolog al lui Hamlet, în spirit mioritic, şi ultima invocaţie, care se termină lapidar: „Eu plec. Restul e tăcere.”

Horaţio, Fortimbras, alaiul, înmormântarea – ele nu apar în această versiune, terminată de compozitor în 1969, revizuită, întregită, în 1974.

Din păcate, nu am mai avut ocazia să discut cu Erich Bergel despre această minunată realizare a sa. Aş fi avut multe întrebări, privind interpretarea. Dar sunt hotărât să pledez, în măsura foarte limitatelor mele posibilităţi, în favoarea scoaterii ei la lumină, pentru că e un document de cultură, o pledoarie pentru cinstirea unei valori a culturii româneşti.

Acelora care sunt pasionaţi de Shakespeare (să nu uităm că în acest an se împlinesc 450 de ani de la naştere), le recomand, ca lectură, două cărţii esenţiale despre el:

1. John Dover Wilson: What happens in Hamlet?, University Publishing House Cambridge, ediţia 1955;

2. Jan Kott: Shakespeare, contemporanul nostru, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969.

Pentru o lectură din Hamlet:

3. Tragedia lui Hamlet, traducere de Vladimir Streinu, Editura Univers, colecţia Thalia, Bucureşti, 1970.

 

Încheiere:

 

„Privind spre fundul peşterii admir

Tot ce-mi vrăjeşte William Shakespeare.

În peştera lui Platon ni s-arată

Natura-ntreagă, omenirea toată.

Oricât se-ntinde lanţul, nu mi-e dat

Să văd lucind izvorul luminat.

Cerescul brit trimite doar o rază:

De-ajuns e lumea ochiului s-o vază.”

 

Tudor Vianu, Shakespeare (fragment)