POEZIE

Florin Dochia

Cafeaua din zori

[13]

e cerul albastru de la fereastra bucătăriei,

cerul fiecărei dimineţi de aprilie sau de septembrie:

sub el îţi imaginezi venirea mea de la schimbul trei

subţire ca un fum păşind uşor pe caldarâm.

vezi lumina căzând peste mine ca o ploaie

şi curgând printre cuburile de granit care trec

spre eternitate braţ la braţ

sfârâie filtrul de cafea ca un pisic tânăr şi neastâmpărat,

umbra mea se strecoară pe strada umedă,

pe strada întortocheată care conduce invariabil

la un eşafod în construcţie – se pregăteşte

o scoatere din producţie, se pregăteşte

o aruncare în absolut, în ceva fără sfârşit şi fără început

deasupra cerul albastru, în inimă nici o lege,

eşti chemată, iubito, la petrecere, la o şampanie,

un pişcot şi o cafea proaspătă: cineva să mă lege.

[14]

mângâi piatra în care e-nchis trupul tău,

cândva voi veni să-l descopăr şi să-l las să zboare,

cândva îl voi elibera sub ploile de cristal

un trup de cristal sub ploi de cristal

un gând de cristal despre inima ta de cristal

mângâi piatra ca pe o carne ce-mbracă

o colecţie inestimabilă de organe gata de donat

bieţilor cerşetori de pâine şi vin,

o colecţie inestimabilă de sentimente

pe care le-au refuzat femei despletite,

desfrânate, disperate, le-au refuzat

pentru a se ascunde în spaimele unor ziduri de umbră

mângâi piatra ca pe o prevestire a unei întâmplări fericite

în care ieşi din gura metroului şi pluteşti neauzit spre mine,

ca o aripă de cristal alunecând în aerul de cristal

luminând ochiul meu înfometat de cristal