RESTITUIRI

Lucian-Vasile Szabo

Sever Bocu – provocări istorice (VII)

Ministru şi promotor al regionalizării

În perioada interbelică, Sever Bocu va acţiona ca om politic, deputat în mai multe legislaturi şi vreme de aproape doi ani ministru, în guvernarea ţărănistă, a lui Iuliu Maniu şi Vaida-Voievod. Postul era cel de ministru fără portofoliu şi i-a fost încredinţat în 16 noiembrie 1928. Sever Bocu a stat însă mai mult la Timişoara, ocupând, din 7 iunie 1930, funcţia de director al Directoratului VII Ministerial, care acoperea Banatul şi alte judeţe apropiate. Atribuţiile erau destul de concrete, nu doar onorifice. S. Bocu a rezistat în funcţia de coordonator al Directoratului VII până în primăvara anului 1931. Guvernul de personalităţi (suprapartinic) condus de Nicolae Iorga, venit la putere în 18 aprilie 1931, a decis desfiinţarea timidei descentralizări administrative preconizate de Iuliu Maniu, deci directoratele au fost desfiinţate. N. Iorga va vorbi în memoriile sale despre Sever Bocu pe fondul mişcărilor ministeriale din 1931-1933, când guvernarea era asigurată de naţional-ţărănişti. Guvernul a fost format, în iunie 1931, de Vaida-Voievod, a fost preluat de Maniu în iulie 1932, dar acesta şi-a dat demisia, în ianuarie 1933, din cauza neînţelegerilor cu Carol al II-lea, survenite ca urmare a acceselor autoritariste tot mai dese ale suveranului. A revenit premier Vaida-Voievod, care a rezistat doar până în noiembrie.

N. Iorga a descifrat corect vectorii contradictorii de influenţă din PNŢ, o direcţie a lui Maniu, iar cealaltă a lui Vaida-Voevod, care nu întotdeauna erau în acord. Ambii erau regalişti, cum cerea tradiţia Ardealului, provincie la ale cărei probleme erau foarte atenţi. Dar Maniu era pornit să nu tolereze excesele regelui Carol al II-lea, adică implicarea în viaţa politică şi în guvernare, politica de intrigi, precum şi problemele lui conjugale şi extraconjugale. Vaida era mai permisiv, având faţă de suveran o poziţie mai supusă, venită dintr-o tradiţie retrogradă, cea a servirii regelui necondiţionat. Mai era şi linia Ion Mihalache, mai de stânga şi mai atentă la nevoile clasei funcţionarilor, ale fruntaşilor din sate şi la problemele Vechiului Regat. S. Bocu avea faţă de Vaida-Voevod şi reţinerile generate de atitudinea păguboasă a lideriului naţional-ţărănist din perioada 1910-1912, care a culminat cu atacurile care au distrus „Tribuna” arădeană. Din cauza acestor rivalităţi, Sever Bocu ar fi fost în poziţia de a refuza numirea ca ministru al Banatului în 1928. În 1933, Iorga va nota: „Nu s-a mai repetat scena de acum cinci ani, când dl. Sever Bocu, masivul exponent bănăţean, cel mai decebalic dintre ostaşii partidului, se închidea la Capşa şi nu vroia să presteze jurământul”[1]. De fapt, relaţiile ţărăniştilor cu Nicolae Iorga erau cât se poate de reci în acea perioadă, deci cuvintele sale nu trebuie privite neapărat ca apreciative.

Aventura ministerială a lui Sever Bocu va fi ironizată încă de la început de fostul prieten şi tovarăş de lupte jurnalistice Octavian Goga şi de cei aflaţi în preajma acestuia. La două săptămâni de la instaurarea guvernului Maniu, Goga va constata lucruri dureroase, scriind în stilul său catastrofic de după 1918: „Orientarea spre stânga extremă a guvernării actuale iese cu desăvârşire din opera tradiţională a concepţiei care a îndrumat până azi România”[2]. Va fi şi un prilej de a înfiera mişcarea socialistă şi de a sublinia pericolul reprezentat de evrei. În acelaşi număr de gazetă, apare şi o notă, destul de amplă, intitulată S-a pierdut contractul! Este o satiră grosieră la adresa presei bucureştene (eternii „blumenfelzi de pe strada Sărindar”[3]), care a lansat zvonul dispariţei actului prin care Banatul s-a unit cu Ţara în 1918. Ţinta ironiei devine şi S. Bocu: „In fine, câţiva răutăcioşi au trâmbiţat pretutindeni că actul de unire al Banatului a fost dosit de anumiţi duşmani personali ai dlui Sever Bocu, pentru a face inutil locul pe care acest distins fiu al Lipovei îl ocupă în guvern”[4]. De fapt, nu dispăruse niciun contract, deoarece acesta nici nu exista!

Presa, adevărata opoziţie

În politică, o mare parte a timpului Sever Bocu va fi însă în opoziţie. Presa îi va fi adevărata putere, căci va fonda două gazete importante: „Voinţa Banatului” şi „Vestul”, ambele având viaţă lungă. Rolul presei în relaţie cu puterea politică este înţeles cu exactitate: „I se pot aduce acestui regim orice osanale. Nu-i frumos. O presă care nu face altceva decât să laude din zori şi pînă-n noapte duce, dacă nu la ceva mai rău, la monotonie, plictiseală”[5]. Cu toată implicarea lui pătimaşă în favoarea românilor bănăţeni, ar fi greşit să vedem în Sever Bocu un naţionalist. Nu avea mărginirea sesizată la persoanele (chiar personalităţile!) care vorbesc şi încearcă (încercau şi atunci!) să impună o supremaţie etnică.

Banatul lui Bocu este (cât este!) multicultural. Însă mai degrabă asistăm la promovarea unui management multietnic, la valorificarea experienţei comune în limitele acestui ţinut istoric, care se cerea delimitat şi teritorial, şi cultural, şi organizatoric. Bănăţeni nu sunt doar românii, ci şi ceilalţi: germani (şvabi), unguri, sârbi, bulgari, slovaci, croaţi, italieni ş.a. Fiecare se poate exprima neîngrădit, iar această libertate nu e doar o frază sforăioare, devenind o practică de zi cu zi. Este o o trăsătură fundamentală a lui S. Bocu, intransingenţa sa cu privire la egalitatea în drepturi, dincolo de etnie sau de poziţia din societate, fiind uneori de o maximă severitate.

O ştire din „Vestul” ne aduce confirmarea: „Bucureşti, 1 august – Ministerul de Interne a confirmat cu deciziunea nr. 45 (590), din 26 iulie a.c., suspendarea agentului de Siguranţă Sasu de la chestura Poliţiei din Timişoara, care a maltratat pe ziaristul Farkas de la „Brassoi lapok”. Suspendarea s-a făcut în baza raportului dlui Sever Bocu, director ministerial al Banatului”[6]. Agentul de la Siguranţă considerase că trebuie să-l lovească pe ziaristul de la publicaţia maghiară pentru a-l face să vorbească! Corupţia din instituţiile publice era mereu în atenţia jurnaliştilor vremii. În 1932, Siguranţa intră din nou în atenţia celor de la „Vestul”. Funcţionarii nu sunt cruţaţi, dezvăluirile îmbrăcând o notă senzaţională, chiar şi într-o publicaţie în general sobră. O ştire din 23 martie are supratitlul Din isprăvile Siguranţei, ti-tlul Un certificat de incapacitate dat comisarului Teodor Guţu de către... subcomisarul Lazaru şi subtitlul, lung ca un şapou de astăzi, dar foarte incitant, „– A luat comisarul Teodor Guţu şperţul de 5000 de lei? Făcea oare afaceri binecuvântate cu biletele de liberă petrecere luate din dosarele clasate?”[7].

„Antagonismul dintre Ardeal şi fanariotism va fi perpetuu”

Anii petrecuţi la „Tribuna” arădeană vor rămâne un reper, căci numai liniştiţi nu au fost. Dimpotrivă, disputele au fost aprinse atât cu administraţia austro-ungară, cât şi cu lideri ai comunităţilor de români. Aici sunt amintiţi cei din Ardeal, dar şi cei de la Bucureşti. Delimitările vor fi clare şi ulterior: „La «Tribuna» se ridicase un iredentism cultural sub spuza căruia ardea jarul iredentismului politic. Împotriva politicii de instinct de la «Tribuna» venea politica de calcul din Bucureşti, politică nu totdeauna în concordanţă cu ceasul care se pregătea să bată. Această politică de calcul, de prea mult raţionament, a supus complet iniţiativelor ei comitetul Partidului Naţional din Ardeal şi a stins focarul din Arad”[8].

Am văzut că Sever Bocu nu a ezitat să se răfuiască cu Octavian Goga în timpul căderii «Tribunei», dar şi la Iaşi, în timpul ocupaţiei Bucureştiului de către trupele Puterilor Centrale, precum şi după război, după pierderea unei părţi din Banat. Nu s-a sfiit nici să-i dea replica lui Nicolae Iorga. Marele istoric nu a fost un om politic strălucit, iar guvernarea sa s-a dovedit submediocră. S. Bocu va vorbi despre unele decizii neinspirate. Administraţia Banatului luase decizia ca voluntarii bănăţeni ce luptaseră în armata română (şi nu în cea austro-ungară, aceasta fiind, totoşi, cea a ţării lor de origine!) să primească câte o bucată de pământ. Dispoziţia, dată chiar de Sever Bocu, în 1931, a fost ulterior anulată ca ilegală. Memorialistul adaugă, cu privire la guvernarea Iorga: „De altfel, actele acestui guvern nici nu pot fi trecute sub complete responsabilităţi. De aceea i s-a zis «guvernul ţicnelii». Cum să nu, când între alte minunate idei care formau programul, se afla şi... pedepsirea Ardealului! Ce le greşise Ardealul? Antagonismul dintre Ardeal şi fanariotism va fi perpetuu. Iar guvernul Iorga nu a fost decât o încercare de renaştere a fanariotismului, în toată puterea cuvântului”[9].

E posibil ca această atitudine să fie motivată şi de un gest punitiv al guvernului Iorga faţă de S. Bocu, precum şi faţă de alte persoane care au făcut parte din guvernul Maniu. Ioan Munteanu a scormonit în arhive şi a dat la iveală amănunte importante, legate de activitatea lui Bocu ca director ministerial, dar şi de urmărirea penală desfăşurată ulterior: „În urma ordinului nr. 13 462 K/7 iulie 1931, dat de ministrul de interne C-tin Argetoianu, a început o urmărire penală împotriva lui Sever Bocu, privind «modul în care a întrebuinţat şi justificat fondurile», care au fost la dispoziţia Directoratului VII Ministerial şi alte presupuse nereguli săvârşite de acesta. Este acuzat că a dispus tipărirea carnetelor de identitate ale locuitorilor la Tipografia românească din Timişoara, pe care o conducea, că a dat o altă destinaţie unei sume de bani oferită de Primăria Lipova pentru terminarea lucrărilor la internatul Liceului Comercial din Lipova, că din fondurile Directoratului a finanţat cu 3.051.782 de lei repararea bisericii ortodoxe române din Lipova”[10]şi altele asemenea... Procesul se va finaliza în 1934, când Bocu va fi absolvit de orice acuzaţie.

Dispreţ faţă de Iorga

O punere la punct a lui Nicolae Iorga, în cuvinte aspre, întâlnim şi în „Vestul”, unde articolul este plasat sub titlul Imbecilul. Este întrebuinţată o gamă largă de invective. De la exprimarea frustă şi fără înflorituri din titlu este fixat piedestalul de pe care a căzut Iorga: „Are barbă. Detaliu sugestiv şi evocator. Cândva purta epitetul de apostol al neamului său. Învăţător, literat, savant – înălţat pe umerii speranţelor noastre – a fost trântit în noroiul adevăratei lui realităţi, chiar de propria-i tagmă”[11]. După anularea calităţilor şi succeselor intelectuale, subiectul este considerat „compromis”, adică om care a abandonat principiile. Fusese „surghiunuit moral”, dar acum încearcă să iasă din nou în prim-planul vieţii politice. Este etichetat „prestidigitator al echivocului” şi suspectat de „dezechilibru mintal”. Pentru că pare a se contrazice, primeşte epitetul de „ramolit”. Păcatul „grecoteiului asimilat primitoarei ginte latine” este cel de a cere „a nu înjosi Coroana”, după ce fusese vizionarul „sângelui pe treptele Tronului”. I se bate obrazul şi i se face o propunere: „Banatul îi oferă gratuit pe oricare oricare din cele două ospicii de nebuni”. Desigur, autorul, care semnează cu iniţialele C. O., nu are verbul inflamant al istoricului, însă compensează prin virulenţă şi directeţe...

Se dădea expresie nu unui curent regionalist, care pare a fi fost redus, cât unei nemulţumiri faţă de... balcanizarea Transilvaniei şi Banatului. Un cunoscut al autorului, dar şi un adversar puternic de idei, Alexandru Vaida-Voievod, susţinuse cu puţin timp înainte: „Unirea noastră cu România veche nu putea să urmărească în niciun caz scopul ca noi de dincolo, cu cultura noastră vest-europeană, să devenim precum cei de aici, un morman de mizerie bucureşteană! Aici te afli în mizerie, nu eşti nici măcar din Balcani, ci în Asia!”[12]Este o atitudine care a fost promovată în epocă. Aşa cum am mai precizat, ecourile ei se văd şi în contemporaneitate. În această direcţie se înscriu şi susţinerile lui Sever Bocu privire la un alt principiu al activităţii sale: destinul propriu al fiecărei provincii în statul român.

Este un orgoliu de a demonstra că fiecare regiune îşi poate folosi resursele, materiale, financiare şi umane, pentru a se dezvolta. Dar este şi evidenţa faptului că fiecare îşi poate împlini destinul în funcţie de deciziile luate de centrul şi cercul în care află. O spune S. Bocu într-un interviu acordat unui ziar de limba maghiară, „Temesvári Hirláp”, reluat însă în publicaţia proprie „Voinţa Banatului”. E un echilibru între centralismul luminat şi acţiunea provinciei, nu o aşezare administrativă de tip federalist: „Eu stau pe punctul de vedere al perfectei unităţi. Naţiunea română este una şi indivizibilă. În atitudinea mea politică nu se manifestă un spirit federalist, ci spiritul celei mai depline unităţi. Aceasta nu înseamnă că sub pretexte şi imputări naţionaliste (s.a.) să fie promovată aici o politică centralistă, care să ne despoaie de toate bunurile noastre materiale şi spirituale. Nu uniformizare, ci armonia faptelor diverse, echilibrul forţelor concurente, acesta îmi este idealul”[13]. Ideea o vom regăsi, într-o formulare asemănătoare după 1990, în cuprinzătorul document politic care a fost Proclamaţia de la Timişoara. Şi vom regăsi acelaşi efort, aceea şi îndelungă obstinaţie de a explica că descentralizarea propusă este administrativă, că nu are nimic cu autonomia teritorială...

Ideea va sta şi în atenţia istoricului Ioan Munteanu, iar acesta se va simţi îndreptăţit să noteze: „Subliniind mereu adânca semnificaţie şi importanţă a unităţii naţional-statale, Sever Bocu se va număra printre ei mai consecvenţi adepţi ai conceptului politic democratic privind descentralizarea administrativă a României întregite. Acuzaţiile nenumărate care i-au fost aduse în anii interbelici, de «regionalism» sau de «bănăţenism» porneau, în fapt, de la stăruinţele sale în afirmarea şi argumentarea acestui obiectiv democrat, ca soluţie a consolidării statului român unitar”[14].

[1]Nicolae Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, Editura „Minerva”, Bucureşti, 1984, p. 749.

[2]După zece ani, „Ţara Noastră”, IX, nr. 49, 2 decembrie 1928.

[3]Referire directă la patronii de origine evreiască ai unor ziare importante din Bucureşti, printre care şi „Adevărul”.

[4]După zece ani, „Ţara Noastră”, IX, nr. 49, 2 decembrie 1928..

[5]Ioan Munteanu, Sever Bocu, 1874-1951, Editura „Mirton”, Timişoara, 1999, p. 159.

[6]„Vestul”, I, nr. 83, 3 august 1930.

[7]„Vestul”, III, nr. 487, 23 martie 1932.

[8]Sever Bocu , Drumuri şi răscruci. Memorii, Editura „Marineasa”, Timişoara, 2005, p. 209.

[9]Idem, p. 236.

[10]Ioan Munteanu, Sever Bocu, 1874-1951, Editura „Mirton”, Timişoara, 1999, p. 107.

[11] „Vestul”, IV, nr. 713, 13 ianuarie 1933.

[12] Cuvintele sunt consemnate de arhiepiscopul catolic de Bucureşti Raymund Netzhammer. Sunt citate de Lucian Boia în Germanofilii, Editura „Humanitas”, Bucureşti, 2009, p. 80.

[13] „Voinţa Banatului”, XVI, nr. 47, 22 noiembrie 1936.

[14]Ioan Munteanu, op. cit., pp. 36-37.