LECTURI PARALELE

Radu Ciobanu

O veche cunoştinţă *

Cred că orice român care a trecut prin liceu îşi mai aduce aminte de Richard Kunisch. Chiar dacă vag, chiar dacă nu şi cu prenume, chiar dacă nu şi cu contextul în care l-a întâlnit, numele Kunisch a rămas stocat undeva în pliurile memoriei noastre. Să ne amintim: Eminescu, cum însuşi mărturiseşte, „s-a inspirat” (termenul e, aici, discutabil) pentru poemul Luceafărul, dintr-un basm românesc, „cules” de un călător german, care l-a reprodus în însemnările sale de voiaj spre Stambul. Aceasta e, grosso modo, versiunea didactică a conjuncţiei pe marele firmament literar a cometei Kunisch cu astrul Eminescu. Primul care a semnalat acest detaliu de istorie literară a fost Moses Gaster, în 1883, întemeiat pe însemnările de călătorie ale lui Kunisch, apărute în 1861, apoi în încă două ediţii (1866, 1869), la Berlin, Bukarest und Stambul, Skizzen aus Ungarn, Rumunien und der Türkei. „Însemnările” sunt, de fapt, o carte substanţială şi savuroasă, unde registrele narative alternează, tră­dând vocaţia de povestitor şi un irezistibil apetit al comunicării care-l animau pe autor. Curios este că, dincolo de meteorica tangenţă cu universul eminescian, ea nu a interesat cultura română şi apare integral la noi abia acum, într-o ediţie îngrijită de doamna Viorica Nişcov. Şi mai curios este că Richard Kunisch este total ignorat în cultura germană, unde nu figurează în niciun instrument de informare, având astfel parte de un destin cultural straniu, asupra căruia, în prefaţa ediţiei de faţă, doamna Viorica Nişcov ne avertizează de la început: „Ne aflăm astfel în cazul lui Kunisch în prezenţa unui autor anodin, ignorat în propriul său spaţiu lingvistic, care, întâmplător sau nu, se plasează într-o altă cultură, cu totul străină de a sa, la baza unui segment de istorie literară, atât creativă cât şi exegetică, de eminent prestigiu.”

Însăşi cariera doamnei Viorica Nişcov poartă marca „eminentului prestigiu”: traducătoare de anvergură, ger­manistă, comparatistă, istoric literar şi, deopotrivă, exploratoare a tărâmului folcloristic, cu lucrări de referinţă în fiecare dintre aceste domenii, d-sa a realizat prin resurecţia în versiune românească a însemnărilor lui Kunisch o nouă performanţă profesională. Întâi prin calitatea traducerii, care, după versiunile sale româneşti din Ernst Jünger, C.G.Jung, Novalis, Richarda Huch ş.a., nu mă surprind, ceea ce vreau să remarc fiind acum sporul de expresivitate translaţională care se poate observa în cazul celor două basme repovestite de Kunisch. Viorica Nişcov îşi previne cititorii că, în general, a evitat o transpunere arhaizantă, ceea ce va fi fost cu atât mai dificil în cazul basmelor, cu cât, în timpul transpunerii efective, tonalitatea cultă a lui Kunisch, care se cerea păstrată, concura cu amintirea, presupun că ispititoare, a sfătoşeniei folclorice ancestrale a originalelor. Şi totuşi ele îşi păstrează aura fabuloasă, graţie virtuozităţii traducătoarei. Se cuvine remarcat apoi corpul de note care însoţesc textul lui Kunisch, luminându-i pa­saje sau referiri la fapte şi evenimente care, altfel, i-ar rămâne obscure cititorului de azi. Prin bogăţia informaţiei, prin timpul şi volumul de lucru pe care l-au presupus, notele acestea echivalează ele însele cu o lucrare aparte, sporind valoarea ediţiei.

Nu în ultimul rând se impune remarcată prefaţa, intitulată O întâlnire neaşteptată, care este, de fapt, un doct studiu introductiv, realizat după toate canoanele academice, reunind profesionist specializările autoarei, de la cercetarea biografică la exegeza comparatistă a bas­melor repovestite de Kunisch. E de recunoscut aici fiorul irezistibil care animă profesionistul rasat, când se vede pus pe neaşteptate în faţa unor teme familiare: îi este imposibil să nu se implice, completând, nuanţând, precizând, la nevoie polemizând, până la clarificarea com­pletă a lucrurilor în lumina stadiului actual al cercetării. Este ceea ce face şi Viorica Nişcov. În prima parte a studiului, întemeiată şi pe contribuţiile recente (1996) ale profesorului Klaus Heitmann, românist reputat, de la Universitatea din Heidelberg, reconstituie în reperele esenţiale itinerariul biografic al lui Richard Kunisch. Ceea ce rezultă e un portret memorabil care nu poate decât să ne suscite perplexitatea în faţa posterităţii ingrate de care omul a avut parte. Kunisch a fost o persoană cultă, cu studii în litere şi drept, diletant superior în muzică, publicist. Implicat în Revoluţia din 1848, devine suspect politic, dar numai temporar, deoarece ulterior deviază spre conservatori. E un călător pasionat, bătând drumuri exotice, din lumea arabă până spre extremul Nord. Deducem că avea o uşoară alură de dandy, elegant, galanton şi galant, amator de aventuri romanţioase cu grad mic de risc, observator fin de fizionomii şi detalii semnificative. În fine, un amănunt dezvăluit de d-na Viorica Nişcov, ne duce cu gândul la un nonconformism organic, care ţine de caracteristicile unei personalităţi accentuate şi nu de conjuncturi: în 1868, deci la 40 de ani, îl găsim subprefect la Melsungen, în landul Hessen, „unde o vreme îşi neglijează obligaţiile de serviciu şi se remarcă prin gesturi excentrice.” Aşadar, Richard Kunisch nu era un om „de rând” şi n-am putut decât să admir portretul conclusiv, remarcabil prin concizie, pe care d-na Viorica Nişcov i-l schiţează: „Curios din fire, chiar indiscret uneori cu semenii săi, îi plac viaţa mondenă şi luxul; e orgolios, galant cu femeile şi îndatoritor cu bărbaţii. Îl atrag visul, aventura, depărtările misterioase. Are un sentiment puternic al onoarei, un spirit înflăcărat şi o sensibilitate romanţioasă.” Aşa stând lucrurile, cum să nu ne fie simpatic şi să nu-l adoptăm?! Mai ales dacă apreciem eforturile sale de a privi cu binevoitoare îngăduinţă Valahia şi locuitorii ei, în ciuda realităţilor deloc încurajatoare, care-l contrariază la tot pasul.

O bună parte a acestui studiu introductiv l-a dedicat autoarea unui domeniu predilect, care este cel al basmelor, aici, Fata din grădina de aur şi Fecioara fără trup, repovestite de Kunisch într-un capitol special, Basme valahe. „Mă voi mărgini” – spune d-sa – „la câteva cate­gorii de probleme pe care le ridică aceste texte sub incidenţa strictă a folcloricităţii lor.” Pornind de la precizarea că Richard Kunisch n-a cules, în accepţia ştiinţifică a cuvântului, aceste basme, ci le-a auzit ocazional, problemele elucidate de d-na Nişcov, luând în considerare toate studiile anterioare, sunt aceea a provenienţei basmelor, a surselor, a circulaţiei motivelor şi altele colaterale. În privinţa provenienţei, autoarea consideră discuţia inutilă şi închisă de vreme ce nu există nicio informaţie cu privire la sursa teritorială a celor două basme. Iar în ceea ce priveşte sursele cunoscute şi folosite de Kunisch, d-sa creditează opinia lui D. Caracostea, care identifică culegerea, de notorietate în epocă, a fraţilor Schott, căreia îi adaugă însă, în temeiul unor analogii stilistice şi lexicale, şi Descrierea Moldovei a lui Cantemir. Concluzia e clară şi închide definitiv dezbaterea: „[...] nefiind culegător de folclor (s.a.), Kunisch e reuşit totuşi să repovestească fluent şi simplu, chiar dacă episodic cu artificialităţi şi dulcegării proprii vremii [...] două naraţiuni convergente tematic şi articulate solid pe tipare motivice şi compoziţionale circulante în folclorul românesc. Ele nu sunt „basme culte”, ci o categorie intermediară între cult şi oral.” Aş mai adăuga o observaţie pe cât de interesantă pe atât de tristă. Ea ţine de conştiinţa profesională, mereu acută, mereu în alertă, în imposibilitate de a nu reacţiona polemic atunci când constată aberaţii în domeniul specialităţii sale. Profesionistului „îi pasă” şi o spune fără menajamente, chiar şi atunci când, pentru a nu perturba fluenţa textului, o face într-o notă de subsol, pe care o reproduc integral fiindcă trebuie cunoscută, ştiută, întrucât se înscrie în suita delăsărilor româneşti instituţionalizate: „[...] din păcate (poate caz unic în Europa, dată fiind bogăţia, varietatea şi interesul excepţional al basmelor populare româneşti), nu avem încă un catalog naţional modern (cel din 1928 al lui Adolf Schullerus fiind total depăşit) care să introducă materialul nostru în circuit internaţional. Deşi unui astfel de catalog regretatul Corneliu Bărbulescu i-a consacrat câteva decenii bune în cadrul Institutului de Etnografie şi Folclor, dactilograma lucrării sale e ţinută sub cheie de direcţia instituţiei, neputând fi consultată nici măcar la bibliotecă.” Ce să mai zici altceva decât că „delăsare” e un eufemism...

Revenind acum la textul propriu-zis al lui Kunisch, nu-mi pot repri­ma regretul că nu l-am cunoscut atunci când mi-am conceput cartea despre Călători şi călătorii (Ed. Excelsior Art, 2014). Ar fi putut ocupa un loc de cinste acolo, întrucât Kunisch a fost un călător autentic, de soi bun, care n-a bătut drumurile pentru a vedea fără a înţelege şi a auzi fără a asculta, ci pentru a căuta şi pricepe unicitatea locurilor şi oamenilor. Cum exact observă d-na Viorica Nişcov, el „crede în simbolismul psihofizic şi în existenţa unui suflet naţional manifestat în tot ceea ce sunt, gândesc şi creează indivizii aparţinând aceleiaşi comunităţi etnice. A căuta acest simbolism [...] este unul din ţelurile declarate ale călătoriei sale şi, până la urmă, al oricărei călătorii într-o geografie alta decât cea proprie.” Aşadar, nicidecum întâmplător, Kunisch ţine să lămurească într-un capitol liminar, poate să-şi lămurească în primul rând sieşi, De ce călătorim? După ce îşi aminteşte nostalgic cum, în adolescenţă, se surprindea evadând imaginar într-o mirifică „lume a depărtării”, recunoaşte a nu afla un răspuns la întrebarea titulară, dar ajunge totuşi la unul cât se poate de explicit: „Cei fericiţi nu călătoresc. Multe nume are pricina care îi împiedică pe oameni să zăbovească acasă, care îi mână să străbată depărtările; plictis se numeşte la cei săraci cu duhul, spleen la ipohondri, dor la poeţi. Indiferent dacă plictisul, spleen -ul sau dorul îi pun în mână toiagul de călătorie, ţelul este de fiecare dată acelaşi. Ceea ce nu ai în ţara ta, urmează să găseşti în depărtare.”

Ne aflăm în 1857, Kunisch este secretar al unchiului său Emil von Richthofen, care fusese ambasador al Prusiei la Bucureşti, iar acum era membru în Comisia Europeană a Dunării. Călătoria nepotului are şi un caracter oficial, oarecum diplomatic, care se poate deduce din importanţa ce i se dă pe unde umblă, dar de care el nu face caz. Dimpotrivă, îşi disimulează statutul şi îi place să pozeze în simplu călător, neinformat şi necunoscător, fiind de fapt cât se poate de bine documentat asupra celor ce urma să le vadă. Tocmai de aceea d-na Viorica Nişcov ţine să precizeze: „Or, cartea lui Kunisch se situează tocmai între scrierea ‘de serviciu', de utilitate strict documentară, şi ficţiunea literară menită divertismentului.” Are 29 de ani, e plin de având şi energie, îi place să fabuleze în cheie romantică şi e capabil de mari exaltări. Prima escală e la Budapesta, unde, de la Viena, se ajungea cu vaporul într-o zi. Îi place să observe lumea de pe vas, face reflecţii fizionomice, remarcă femeile, dar, de la o vreme, atenţia îi este reţinută de pasagerii unguri. Din clipa aceasta, admiraţia sa pentru Ungaria nu mai cunoaşte temperanţă şi este realmente memorabilă relatarea momentului când toţi ungurii se adună pe punte pentru a celebra solidari, indiferent de starea socială, într-o tăcere solemnă şi emoţionantă, revederea Patriei, la trecerea graniţei în Ungaria, marcată de râul Leitha. Experienţele pe care le trăieşte în timpul, de altfel, scurtei escale budapestane îl umplu de entuziasm şi de elogii hiperbolizante la adresa naţiunii maghiare, de la excelenţa bărbierilor, a vinului şi – cum altfel? – a femeilor, până la limba „bogată, frumoasă, robustă”. Toate astea în ciuda xenofobiei maghiarilor, îndreptată cu predilecţie împotriva germanilor, cum însuşi Kunisch o recunoaşte. El nu e însă nicidecum un caz singular sub aspectul acestui filomaghiarism uşor psihotic. „Există la această naţiune” – scrie el – „ceva care impune admiraţia străinilor.” Într-adevăr, după Revoluţia din 1848, apăruse un fel de trend afectiv preponderent favorabil maghiarilor. Apogeul, cu serioase implicaţii politice, l-a atins maghiarofilia pasională şi contaminantă a împărătesei Sissi, căreia maghiarii i-au răspuns pe măsură, spre dezaprobarea constant bombănitoare a vienezilor.

A doua escală este Orşova. Dar până acolo, în noua etapă fluvială, Kunisch se abandonează iar interesului pentru oameni şi fizionomiile lor, remarcând mai accentuat prezenţa femeilor, descriind cu talent, aici şi întotdeauna când va avea ocazia mai târziu, amestecurile etnice, cum era şi acesta de pe vasul în drum spre Orşova: bosniaci, germani, evrei, maghiari, sârbi, dar pentru prima dată remarcaţi, şi valahi. Nişte „văcari valahi” care erau „Priviţi cu mirare şi curiozitate, trataţi cu dispreţ, ocoliţi cu grijă, ei sunt paria vaporului. Strâns lipiţi unul de altul, au un aer nepăsător, grav şi liniştit, pe trăsăturile unuia dintre ei sunt aşternute semnele unei bărbăţii aspre care aminteşte de strămoşii lui, vechii romani.” În scurta escală de la Orşova, descoperă semnificaţia cuvântului bacşiş şi constată că „Aici începe Orientul”. Nimic de aici încolo nu-l va contrazice, multe însă îl vor contraria. Începând cu debarcarea la Giurgiu, unde „pavajul lipseşte pe majoritatea străzilor, iar acolo unde este ai prefera să nu fie [...] Dar orăşelul e, totuşi, prietenos, locuitorii sunt oameni de treabă ca toţi valahii.” Hanul la care e nevoit să înnopteze pare însă mai curând gazdă de hoţi, iar drumul apocaliptic până la Bucureşti a devenit o aventură care i-a impus admiraţia şi respectul definitiv pentru caii şi surugiii valahi. Kunisch îşi continuă de acum însemnările de pe „pământ valah” în această tonalitate alternantă între consternarea din faţa realităţilor insolite care-l împresoară şi condescendenţa pentru poporul care le suportă. Bucureştiul e comparabil doar cu Algerul, „o grămadă de sate vârâte unele într-altele”. Străzi desfundate, haite de câini vagabonzi, 140 de biserici şi cohorte de popi sordizi, care lenevesc, fumând şi mâncând pepeni. Ţigani. Moloz, surpături, pivniţe. Mulţimi pitoreşti. Dar şi, când nu te aştepţi, câte o „vilă sveltă, o locuinţă impunătoare” sau „[...] trăsuri mai elegante sau trase de cai mai nobili decât cele care huruie pe aceste pavaje [cum] nu se văd nici la Viena, nici la Paris.” O şedinţă de Divan îi impune respect şi vede în această instituţie „icoa­na unui popor care îşi aşteaptă mântuirea de la politica Europei.” E una dintre marile sale intuiţii, încă nedezminţită. Ceea ce surprinde în partea valahă a acestor însemnări e persistenţa până azi a unor realităţi mizere şi actualitatea comentariilor lui Kunisch. Desigur, graţie imanenţei progresului, regăsim mizeriile de atunci la altă scară, dar, în esenţă, ele sunt aproape în totalitate aceleaşi – drumurile letale, maidanezii, absenţa unei clase de mijloc eficiente, contrastele, corupţia, încremenirea în proiecte... Adică toate cele ce-l duceau pe Kunisch la o exasperare generatoare de patetice diatribe: „Unde ne aflăm, mai întrebi tu o dată? O să-ţi spun, străine, te afli în ţara ai cărei locuitori sunt urmaşii vechilor romani, al cărei pământ e acoperit de ruine din vremea cezarilor [...] Bogat e pământul, ar putea fi grânarul Europei, dar pustii şi necultivate se întind nemărginitele bărăganuri. Ce fatalitate apasă asupra acestui popor? Oare când va veni vremea mântuirii sale? [...] Multe a îndurat acest popor, multe va mai îndura încă.” Ce premoniţie! Evident, călătorul acesta sensibil şi cultivat e afectat de ceea ce a văzut, cucerit de caracterul „de treabă” al valahilor, de „voioşia lor nepieritoare”, îi simpatizează, rezonează la basmele şi obiceiurile lor, ceea ce se vede şi din patetismul neîndoielnic sincer cu care, la plecare, îşi ia rămas bun: „Cu măreţia sălbatică a munţilor tăi, cu câmpiile tale binecuvântate de grâne, cu poporul tău cald şi bun, şi chiar cu ţiganii, copiii tăi oacheşi, rămâi cu bine, Românie!”

Nu voi insista asupra răstimpului petrecut de Kunisch la Stambul. Şi acolo petrece sub imperiul convingerii care l-a călăuzit şi până acum şi anume aceea că „Pentru o privire ascuţită nimic nu este lipsit de însemnătate, nici felul de a saluta, nici aranjarea locuinţei, nici livreaua slujitorilor. Să comparăm naţiunile şi indivizii şi vom fi uimiţi de concordanţa celor mai neînsemnate detalii exterioare cu fiinţa lor lăuntrică.” Atâta doar că Stambulul era deja de veacuri un topos, adică un loc unde călătorii, asemenea lui Kunisch, sunt seduşi de aceleaşi realităţi, devenite cu timpul şi rămase până azi, locuri comune ale tuturor relatărilor, – priveliştea mirifică, melanjul uman, misterul femeilor şi influenţa lor ocultă asupra destinului imperiului, Hagia Sofia, palatele, bazarul, cafenelele, amorurile ilicite şi riscante, consumate „între voluptate şi cruzime”, cum remarcă doamna Viorica Nişcov, care situează corect tot acest unghi de percepţie sub semnul kitschului orientalizant şi clişeizat. De aceea îmi voi şi opri comentariul aici, împrumutând pentru final (finis coronat... ) reflecţia memorabilă cu care domnia sa îşi încheie studiul introductiv: „Traseele călătorilor sunt îndeobşte parcurse în cerc [...] Dar sunt şi călători a căror traiectorie se opreşte undeva pe drum. Cei plecaţi nu se mai întorc, pierzându-şi urma sub alte zodii, împlinindu-şi acolo destinul hărăzit. O astfel de călătorie este şi cea a germanului Kunisch, fără de care Luceafărul românului Eminescu nu ar fi fost cu siguranţă scris. El a trecut pe aici într-o vreme când acesta, ‘băiet fiind' cutreiera pădurile în aşteptarea unei întâmplări care pe el avea să-l urce pe una din culmile poeziei, iar pe celălalt, neştiut şi neştiutor, să-l mântuie de anonimat. Călătorul avea să supravieţuiască mulţumită întâlnirii neprevăzute la care însă el nu avea să mai fie de faţă. O întâlnire cel puţin neobişnuită.”

* Richard Kunisch, Bucureşti şi Stambul. Schiţe din Ungaria, România şi Turcia. Traducere din limba germană, prefaţă şi note de Viorica Nişcov. Ediţia a doua revăzută. Bucureşti, Humanitas [Memorii. Jurnale – Vintage], 2014.