LECTURI PARALELE
Felix Nicolau
Occhio di Pinocchio*
Oricine aude de Pinocchio se gândeşte automat la o povestioară legată de copii. Fireşte, povestea originară a lui avea o mul;ţime de subînţelesuri grave. Valabilă pentru toată lumea a rămas imaginea unui băieţel mincinos, dar şi naiv, fapt pentru care devine simpatic. Nasul extensibil la minciună dezvăluie, totuşi, o natură curată ce se ruşinează de sfidarea adevărului. Ar mai fi posibilitatea ca acesta să se ruşineze de minciunile gogonate, sfruntate, care jignesc inteligenţa interlocutorului. Pinocchio ar fi, astfel, un mincinos netalentat, în sensul că el nu prea reuşeşte să-i fraierească pe cei din jur. Păcală reuşea această ispravă interpretând o partitură socratică: se pretindea prost sau cel puţin neştiutor. Pinocchio nu lasă impresia de prostovan, ci de prea-încrezător. El minte pentru a ieşi din veşnice încurcături, iar nu spre a batjocori tâmpeniile unora ori spre a obţine avantaje. Foarte posibil ca Pinocchio să fie un mincinos lamentabil pentru că are imaginaţia prea bogată. Fantezia lui copioasă nu mai ţine cont de verosimilitate. Minciunile sale ajung poeme spumoase şi, precum poezia, inutile.
În conştiinţa populară, Buratino a rămas sub imaginea unui băieţaş zglobiu, simpatic, adus miraculos în lume de singurătatea creatoare a unui bătrânel. Sub acest aspect l-a poetizat Monica Rodica Iacob în De vorbă cu Pinocchio, Editura „Mirador”, Arad, 2013. Fotografiile în alb-negru cu peisaje şi înfăptuiri rurale acompaniază texte cu îmbinări epice şi lirice. Zisa este curată, inteligibilă, cu unele tresăriri argotice ori rupturi în discursivitate. Premisa cărţii este scurgerea amintirii lui Pinocchio din lume: păpuşa de lemn a ajuns la gunoi.
Iată o poezie care ar prinde bine la copii: „După plecare.../ Gunoiul, tomberoanele din stradă/ Şi-o mână, apoi încă una,/ Un trunchi, un picior, alt picior, apoi nişte ochi trişti/ În care imaginea lui Geppetto cu mâinile noduroase, sculptând/ lemnul strigă:/ – Copilul visat ce îmi alină bătrâneţea!/ Păpuşa roşcată cu ochi mari verzui şi zâmbet cuminte/ Sare din gura sacului negru,/ M-a cucerit pe loc” (Povestea începe ciudat ).
Mai este singurătatea poetizabilă?
Intenţia acestei poezii este confesiunea sensibilă, ceea ce îl înduioşează mai puţin pe cititorul profesionist. Noroc că efluviul sentimental este tras prin ecluze argotice, colocvial-obraznice, deci fireşti: „Ca şi el la bătrâneţe simţi nevoia de cineva lângă tine/ Şi dacă nu ai pe nimeni/ Îl construieşti pe Pinocchio/ Vorbeşti cu el, îl asculţi, îl alinţi,/ de fapt, chiar eşti «pe felie» cu el” (Perpetuare ). Până şi singurătatea, astăzi, se pretează la poetizare dacă găseşte modalităţi speciale de exprimare. Bunăoară, un vers din poezia Ceva este viguros aliterativ: „Noi, un punct (într-o lăfărie de fire) în singurătate”, dar cel care urmează este plat: „La greu ne refugiem în credinţă”. La fel şi monoversuri de genul „Cine nu are familie e sărac!” (*** ).
Încă odată se dovedeşte că simţirea şi gândirea trebuie educate şi îndelung exersate în vederea producerii de poezie care să fie contemporană cu autorul respectiv. Limbajul de lemn al poeziei – ce? nu ştiaţi că el există şi aici? – se concretizează în sentimentalisme, patetisme, filosoficale plate şi răcnete isterice. Literatura bună nu are nicio legătură cu limbajul de fag al predicilor duminicale sau din discuţiile inter-clericale de pe Trinitas TV. De aceea prefer exprimările indirecte, dar simplificate şi concentrate de tip haiku. Aici se străvede arta cu transfigurările, dar şi cu rictusurile ei. Arta este un duş scoţian: acum fierbinte, acum rece. Cam ca aici: „Picătura de rouă pe firul de iarbă/ din faţa casei/ a făcut bătături ca o verighetă” (***).
* Monica Rodica Iacob, De vorbă cu Pinocchio, Editura „Mirador”, Arad, 2013