logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Iulia Gajea

 

Mise en abyme. Proiecţia din afară a unei lumi închise.*

 

Sub titlul Acedia. Jurnal de vise (1998-2007), Corin Braga duce mai departe construcţia unei lumi onirice, a unei suprarealităţi contingente fluxului cotidian, corelând la dimensiune filosofică tendinţele contrare din natura umană: conştiinţa virtuţilor cu devitalizarea sufletului, imaginarul cu un univers reificat. Carte scrisă sub influenţa eului nocturn, în care modalitatea de creaţie devine interogare asupra transferului psiho-magic al spiritului, Acedia. Jurnal de vise (1998-2007), prin chiar titlul ei, surprinde o aparenţă de experienţă trăită care satisface curiozitatea cititorului şi, întru-câtva, neliniştea autorului – acea nelinişte pe care un regizor ar simţi-o dacă ar trebui să monteze un film la persoana întâi şi care îşi găseşte analogia în mai toate picturile de la impresionism încoace.

Călătoriile abisale şi terapeutica eu -ului

Cardiograma cărţii dezvăluie un univers labirintic, un şir de tenebre şi coborâri în propriile abisuri sufleteşti: „În ciuda ei, am intrat totuşi cu picioarele în puţ şi am păşit în jos pe primele trepte de metal îndoit, urmând ca Ruxandra să coboare în urma mea. Atunci am fost cuprins de nesiguranţă. Deşi cunoşteam bine sistemul de tuneluri subterane pe unde se circula între oazele de la suprafaţa călătoriei, deşi nu mă pierdusem niciodată în ele, [...], într-un cuvânt fiindcă eram familiar cu lumea din adâncuri” (p. 30), un descensus ad inferos – dată fiind identificarea cu Isus: „Identificarea asta cu Isus nu o percepeam ca o erezie, ca orgoliu apostatic (cum se întâmplase în alte vise, unde mi s-a făcut frică de neruşinarea mea), ci ca un vis de împlinire în sens jungian” (p. 177), menit să aducă la suprafaţă inconştientul, să ajute la cunoaşterea propriilor fantasme: „eforturile mele, inclusiv prin scrierea jurnalului, au urmărit mai degrabă ieşirea spre normalitate, abandonarea subteranei” (p. 58). Toate aceste descinderi au loc sub egida visului, hrană exotică şi ritm esenţial al existenţei omului.

Acedia, patimă considerată de Sfinţii Părinţi drept cea mai copleşitoare dintre toate, manifestată prin plictis şi angoasă, instaurează în jurnal un raport convertibil mereu în contraste (Aia şi Ăla sunt în contrast, dar nu în contradicţie – fără ambele, acedia nu ar putea exista – dublul fiind pentru Freud reacţia individului în faţa unei crize), la nivel de conştiinţă agitată: „revine iar şi iar, aceeaşi stare de langoare a gândului” (p. 17). Atitudinea pe care autorul o manifestă faţă de acedia care îl posedă nu este însă reacţia morală tradiţional-religioasă faţă de păcat, ci îi recunoaşte realitatea de ordin intelectual: „din păcate, asceza nu e religioasă, ci intelectuală, încât acedia neagră în care mă aflu nu este răscumpărată de nicio aşteptare” (p . 41). Acedia nu e prezentă din vină, ci din imprudenţa a ceea ce a fost dezlănţuit: inflaţia raţională a intelectului duce la pierderea echilibrului şi la izbucnirea contradicţiei (luarea în posesie de către umbră): „am reuşit să mă sinucid, fir-ar al naibii, automatizându-mi toate simţirile prin dorinţa de muncă şi concentrare. Am ceea ce mi-am făurit, banchiza polară a gândirii teoretice, a morţii viselor şi plăcerii” (p. 42). Deznădejdea e un efect al prezenţei mortidoului, atât în formă de moarte propriu-zisă, cât şi ca neputinţă a naşterii: „să nu fi ieşit complet din groapă? Să mă aflu şi acum între pereţii acelui gouffre din vremea în care nu mă puteam naşte, sufocat în burta mamei după ce pierduse lichidul amniotic?” (24) şi a infecundităţii: „în ciuda diagnosticului sever, inclusiv a operaţiei de varicocel, mereu am bănuit că infecunditatea mea este de sorginte mentală, o formă de inhibiţie somatizată în faţa vieţii sau a acestei lumi în care nu mă regăsesc” (p. 194). Şi dacă dorinţele de viaţă sunt suprimate, ies la suprafaţă pulsiunile de moarte, manifestate în carte în mod repetat în interiorul viselor (însuşi Isus este visat mort, ca mai apoi să se preschimbe într-un „cunoscut al Ruxandrei”, îi este atribuită, aşadar, o dimensiune umană) şi al nirvanei, dorinţă de stingere, relaxare care poate merge până la moarte „şedinţe tot mai lungi de yoga, care, asemenea peştilor-viermi, se vor întinde pe suprafaţa întregii zile, acoperindu-mi în coconul transcedental întregul timp. Pentru aşa ceva nu sunt pregătit, mai am încă impulsuri lumeşti de ars [...] voi rata din nou, şi pentru cât timp, plecarea? mă ţin pe loc toate planurile acestei lumi până le voi îndeplini într-un fel, pentru a mă elibera de ele?” (p. 188-190). Moartea este de natură simbolică, un procedeu de pătrundere într-o lume superioară, o transcedere, o renaştere. Casa-catedrală (proiecţie jungiană a sufletului său), în subsolul căreia Virginia, echivalentul feminin al lui Charon, îl îndeamnă pe protagonist să coboare printr-o trapă, face trecerea de la exterioritate la interioritate şi îl poartă într-o călătorie transcedentală în sine însuşi, transcendentul aflându-se în interioritate, în absolutul din el. Ultimele două uşi dintre cele şase pe care intră sunt cea a Morţii şi cea a Naşterii: „pe o ultimă uşă scria Naştere [...] Cred că aici m-am apropiat de o fântână [...], când m-am uitat în ea am văzut că oglinda apei era înaltă, aproape de nivelul solului. Am sărit în ea, ca într-una din fântânile magice ale celţilor, prin care intri în tărâmul de dedesubt” (p. 218). Coborârea este o descindere în sine, o înfruntare a propriilor spaime în scopul reconectării protagonistului la stadiul de fetus: „cum nu ştiam pe unde să merg mai departe, Virginia mi-a sugerat să mă întorc şi să ies din fântână. Am apărut într-o cameră de spital, cu câţiva doctori agitaţi în jurul meu [...] mama, care tocmai mă născuse, nu spunea nimic, se uita ciudat la mine” (p. 219). Această reîntoarcere în pântecul matern, regressus ad uterum, finalizată prin repunerea protagonistului în ipostaza copilului divin, nu este altceva decât simbolul mântuirii.

Glisarea identităţilor şi numitorul comun al arhetipurilor

Raporturile binare ale cărţii: fapt brut versus vis, Ăla şi Aia, Peter Pan şi Luiza Textoris, acedia şi volatilia, suflet diurn versus suflet nocturn plăsmuiesc adevărate vârfuri narative conectate între ele. Realitatea e blocată de returul visului, în timp ce visul ne prezintă lumea, dar ne dă, în mod paradoxal, o lume falsă: „e ca şi cum în mine se luptau cele două realităţi [...] disputându-şi suprafaţa” (p. 80). Visul scapă oricărei recunoaşteri de tip amintire, devenind o hartă a drumurilor care trebuie urmate sau evitate, a intensităţilor (visul fiind o călătorie imobilă care nu poate fi trăită decât în intensitate), un ceremonial al impasului şi al ieşirilor, al dorinţelor şi al rectificărilor. E atât structură, cât şi fantasmă. Prin vis sunt posibile acele deteritorializări relative pe care protagonistul le operează asupra sa când se deplasează: „mai multe vise, în care realităţile se încălecau şi se amestecau derutant. Într-unul din ele, trecusem din Atena în Sibiu, ca şi cum aş fi făcut o întrerupere a sejurului nostru şi m-aş fi întors în ţară, urmând să revin după două sau trei zile în Grecia” (p. 79).

În om totul este metamorfoză, de aici şi decalajul dintre Aia, Ăla, Peter Pan şi Luiza Textoris, identificaţi toţi, pe rând, ca dublu al protagonistului, ba chiar ca dublu al dublului protagonistului: „prin Luiza, Aia a ieşit în lume [...] Luiza a murit. Luiza e moartă. Luiza a fost Aia!” (p. 90) sau „Aia nu sunt eu, e iubita mea de gheaţă” (p. 59) – or, iubita de gheaţă nu e nimeni altcineva decât Luiza Textoris.

Peter Pan, copilul, un neadaptat la lumea cotidiană „care din teama de a nu fi alungat, face ce i se cere: e cuminte, nu plânge şi nu se revoltă” (p. 8) – copiii şi nevroticii fiind cei mai acuţi posesori de gândire magică – supravieţuieşte atâta timp cât nu intervine gândirea pragmatică. Ajuns la maturitate, Peter Pan invocă un alt dublu, pe Ăla, omul relaţiilor cotidiene, practice şi sociale: „Ăla e o carcasă groasă, stă pe mine ca o mască, pe el îl trimit în lume, ca să ia cuvântul la adunări publice, simpozioane, şi în orice alte situaţii înecate în agurida stresului” (p. 8) şi e opusul dublului pe nume Aia. Aia „venea din afară (chiar dacă din adâncul meu)” (p. 7) şi e corelată cunoaşterii abisale, e cea care aduce la suprafaţă inconştientul creator, eul nocturn. Panorama alternanţei Aia – Ăla e unul dintre firele roşii ale cărţii. Coborârile în subteran se petrec în scopul trezirii eului nocturn, anihilat treptat de masca omului convenţional: „din cauza spaţiului tot mai mare pe care a ajuns să-l ocupe Ăla în viaţa mea, Aia s-a retras, bolnavă de moarte şi tot mai transparentă, în cotloane ascunse ale casei mele interioare, de unde iese tot mai rar la lumină” (p. 9).

Fiecare dublu e originea unei reacţii la ceea ce l-a precedat şi la ceea ce-i va urma. Semnalele se întind în toate regiunile timpului. Sufletul nu e niciodată localizat într-un singur moment, cele trei timpuri, prezent, trecut şi viitor formează un întreg care nu poate fi descompus. Prin vis, bariera care stăvileşte revendicările timpului se rupe, acesta scăpând de sub cenzura realităţii, fiind liber să se angreneze în acel distensio animi pe care autorul îl pomeneşte în jurnal (p. 54).

Personajele ce însoţesc arhetipurile în care protagonistul se proliferează şi răsfrânge în cadrul spectacolelor lăuntrice sunt un amestec picassoniano-dalinian de proiecţie sfărâmată şi lichiditate. Ele curg pe rând în himera romanului, Ruxandra fiind singurul personaj constant, plutind sau gonind alături de protagonist prin peisajele mentale ale acestuia, ca două entităţi invariante: „avusesem revelaţia că formăm un cuplu (cuvântul avea un sens plin, mistic), fapt care mi-a dat siguranţa că moartea nu ne desparte cu adevărat” (p. 18).

Universul jurnalului ţine de un moment anterior notării, manifestat iniţial pe tărâmul visului şi al extravaganţelor imaginare. Dincolo de pleiada de referinţe – de la Jung, Unamuno, Dostoievski şi Sf. Augustin până la Goya, The Doors şi Peter Hammill – realitatea sufletească e învăluită în lumi fantastice. Fiecare vis e concomitent poveste şi incursiune. Nevoia de spiritualitate, de viaţă lăuntrică: „în sfârşit m-am reconectat la lumea cealaltă” (p. 71) se împleteşte cu setea de a ieşi în ancestral, prin zbor: „pana de tânjire ce te dezinserează din lume ca să o poţi rememora, gusta şi descrie atunci când contactul ei direct nu îţi mai umple simţurile [...], când pluteşti out of this world ” (p. 175).

Corin Braga îşi poartă cititorii prin păienjenişul filosofic Acedia. Jurnal de vise şi îi face martori ai gândirii sale pasionate de picajele şi înălţările spiritului, ai disecţiei identităţii în alteritate, îmbinând autohalucinarea cu visul pe viu. Şi ce timp e mai prielnic decât timpul interior pentru a compune figura unei noi realităţi şi ce naraţiune inventată ar putea concura cu visul?

 

 

* Corin Braga, Acedia. Jurnal de vise (1998-2007), Polirom, 2014