logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Lavinia I. Olariu

 

Despre vis, devenire şi ratare – cu o uşoară nostalgie…*

 

Al treilea roman al lui Andrei Ruse are o mi­ză pe măsura epocii şi a personajelor pe care le construieşte: „am reuşit să bag mâna într-un cufăr plin de mistere şi să scot la lumină un model, nu singurul, din nefericire, care ne-a fost luat cu forţa şi pe care l-am şi lăsat să se cufunde în uitare prin ignoranţa noastră” (p. 374).

Titlul cărţii vine uşor şi sigur în întâmpinarea unui ori­zont de aşteptare al cititorului, care presupune admiraţie şi curiozitate parcă la infinit nesaturate faţă de interbelicul românesc, ce se derulează azi în faţa noastră prin imagini ale eleganţei, ale revoltei intelectuale de clasă şi prin nemuritoarele cântece ale lui Cristian Vasile, Zavaidoc, Jean Moscopol sau Titi Botez.

Întâlnirea dintre Zaraza lui Andrei Ruse şi cititorul contemporan este una la capătul căreia acesta din urmă îşi îmblânzeşte tendinţa de mitizare şi primeşte o lecţie despre modele. Povestea de dragoste dintre misterioasa Zaraza şi Cristian Vasile, devenită subiect de ficţiune literară (Mircea Cărtărescu) sau cinematografică (a regizorului Sergiu Nicolaescu) nu constituie nucleul romanului de faţă. Pe această coordonată, cartea are decenţa realităţii. Nu se ştie dacă Zaraza a existat în carne şi oase. Dar a existat cântecul, a existat spiritul epocii şi a existat Cristian Vasile, interpretul fermecător, ficţionalizat ca veritabil model al unei umanităţi de o calitate superioară, compromisă odată cu sfârşitul epocii interbelice.

Zaraza reface minuţios atmosfera epocii interbelice, cu „bulevardele aglo­merate, pline de trăsuri şi de maşini, (…), cu tot felul de trecători grăbiţi, cu doamne elegante şi frumoase, ale căror parfumuri se amestecau cu mirosul de cafele şi covrigi calzi cu care mai treceau ţiganii, de castane prăjite, gogoşi şi alte dulcegării” (p. 46). Locuri memorabile ale Bucureştiului interbelic crepuscular şi frumos sunt readuse la viaţă ca piese de rezistenţă în conturarea unui personaj fabulos şi seducător: Capşa, Grand Restaurant, grădini de vară, marile bulevarde, La Fayette, Odeon, Răcaru ş.a.

Capitolul Epoca de Aur, o monografie esenţializată a Bucureştiului monden şi romantic satisface pe deplin gustul pentru infuzii nostalgice ale cititorului. Autorul însuşi se pierde în acest timp al boemei şi al lui savoir vivre, prin tonul şi spiritul descrierii: „În fiecare zi, grupuri întregi de tineri invadează mesele de la Nestor, de la Athénée Palace sau Capşa, de la Suchard pe Tache Ionescu, de la High-Life pe Victoriei colţ cu Franklin, de la Corso, Imperial sau Café de la Paix, de la Pariziana pe Văcăreşti, de la Zamfirescu sau Peristeri” (p. 122). Un rai de... vise şi rai de grădini, Bucureştiul interbelic este şi un loc al deliciilor culinare: „Mahalalele miroseau a bunătăţuri la grătar, a cârnăciori, a patricieni, mititei şi muşchiuleţi de vită sau de oaie, cotlete şi cefe grase de porc, berbecuţ sau pui ori curcan la ceaun cu usturoi. Şi era plin de bodegi, de cârciumi şi birturi ieftine, unde găseai mâncare caldă, de la ciorbe la tot soiul de tochituri, băuturi şi dulciuri de casă. [...] Te puteai aşeza la bine-cunoscutul Ambasador, vizavi de Lido, la Splendid Parc sau încercai celebrele Grand Hotel şi Galeries La Fayette, localurile luxoase unde Cristi ridica seară de seară sălile în picioare cu tangouri.

Nici berăriile nu erau ocolite, la Caru' cu bere se mâncau crenvurşti cu o bere făcută după o reţetă proprie, te puteai îmbăta până-ţi pierdeai minţile la Trocadero pe Academiei, la Bavaria pe Brătianu sau la Blanduziei pe strada Doamnei, unde aveau şi cornuri cu lapte foarte calde, că-ţi şi frigeau limba” (pp. 122-123).

Eroul acestui oraş al plăcerilor de tot felul este Cristian Vasile, personajul în căutarea propriului destin de seducător. Portretul interpretului este realizat în cheie romantică: „Era şi uşor să te îndrăgosteşti de Cristi, devenit repede unul dintre preferaţii sexului frumos. E drept, nu era un bărbat solid, din acela puternic, care să emane siguranţă şi duritate, nu. Inspira mai mult nevoia de protecţie, în loc să fie exact invers, dar ştia foarte bine să se folosească de acest atu şi să le sucească minţile femeilor. Era atletic şi înalt. Chipeş, cu trăsături fine şi tot timpul îngrijit, elegant, proaspăt bărbierit şi mirosind a apă de colonie franţuzească, dat cu briantină pe părul tuns perfect” (pp. 60-61).

Destinul personajului se construieşte treptat, prin acumulare de detalii semnificative: întâlniri cardinale, succese artistice, momente de graţie ale prieteniei, pierderi şi uitări de sine în curse de cai şi delicii carnale, dezgusturi ale aceloraşi plăceri, desprinderi şi dispariţii ale prietenilor (Ion Pribeagu şi Ionel Fernic), decădere, mizerie, ratare şi resemnare.

Relaţia dintre cei trei prieteni, frumoşii nebuni ai marelui oraş, este foarte bine construită. Dialogurile dintre ei au un umor savuros, sunt autentice şi foarte asemănătoare prin registru cu o conversaţie între tinerii de astăzi. Aceeaşi dezinhibare lingvistică, acelaşi pragmatism. Alte preocupări, totuşi, ca de exemplu problema evreiască sau crearea celebrului cântec Zaraza:

„– Dar e vorba despre un bou, Sachi! Cum să păstrăm numele aşa? N-are niciun sens!

– O, ba are, mon cher!

– Cum adică, Zaraza ?! Spune şi tu, Ionele, încearcă Cristi să se apere, băgându-l în discuţie şi pe Fernic.

– Sună aşa, puţin exotic, trebuie să recunoşti, prietene, râse el.

– Dar e numele unui bou...

– Nu, nu, nu e chiar numele boului, e un alint! Se răsteşte Pribeagu.

– Alint, nealint, aşa îl strigă pe bou. Or, noi facem cântecul ăsta despre o femeie fatală, nu despre o bovină, fraţilor!” (p. 108).

Dacă autorul îl construieşte pe Cristian Vasile ca model, o ima­gine idealizată a unui artist egal cu sine însuşi, care nu face compromi­suri, care-şi acceptă căderea şi se răzbună pe ingratitudinea oamenilor printr-un gest romanesc (plecarea spre moarte într-un anonimat perfect), fără defecte umane sancţionabile, obţinând un efect uşor necredibil, Ionel Fernic este extrem de viu, de savuros, de uman în toate nuanţele posibile. Moartea acestui nebun frumos şi relaţia dincolo de moarte pe care Cristian Vasile o trăieşte cu acesta aievea sunt elemente de construcţie autentice, de o sensibilitate cuceritoare.

Toţi cei trei artişti sunt readuşi, pe bună dreptate, la viaţă pentru un cititor cu vagi sau nule reprezentări despre o frumuseţe a spiritului interbelic, o umanitate nepervertită, trăind într-un paradis crepuscular, în ciuda unei realităţi frământate (extremismul dreptei, suflul rece al războiului).

Decăderea lui Cristian Vasile este redată atât prin relatare, cât şi prin reprezentare (semnificativă este scena arestării şi închiderii la Jilava, secvenţele în care este surprins în periferia societăţii şi a propriei existenţe, dar şi cea a despărţirii de Bucureşti).

La finalul cărţii nu ştim dacă am întâlnit-o pe adevărata Zaraza. Nu aflăm dacă a existat sau nu ca identitate feminină. Relaţia lui Cristian Vasile (istorie sau ficţiune) cu Domnişoara Coincidenţă („o femeie nemaiîntâlnit de frumoasă”) este proiectată în ideal, nu există atingeri, ci doar visare, inspiraţie şi admiraţie faţă de feminitate în esenţa ei. Această femeie fără nume este mobilul devenirii artistului.

Cântec, femeie, destin fabulos, parfum interbelic, frumuseţe şi graţie. Fiecare în parte şi toate împreună sunt Zaraza. Pariul lui Cristian Vasile cu eternitatea şi al autorului cu cititorul contemporan.

 

*Andrei Ruse, Zaraza, Iaşi, Editura Polirom, 2014, 384 p.