LECTURI PARALELE

D. Vlăduţ

Destinul unei cercetări despre simbolism*

Cercetările literare trebuie valorificate imediat ce au fost încheiate, prin publicarea lor şi intrarea în conştiinţa publicului receptor şi validarea de către critica specializată. Altfel, oricât de valoroase ar fi, îl privează pe autorul lor de întâietatea în investigaţiile literare în diversele lor aspecte. Aşa s-a întâmplat cu excelenta teză de doctorat a lui Ovidiu Drimba cu titlul Les premières influences du symbolisme français sur la poésie roumaine (Primele influenţe ale simbolismului francez asupra poeziei româneşti) susţinută în cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj în luna iunie 1948 în faţa unei comisii alcătuite din profesorii: Ioachim Crăciun – decan, preşedinte; Yves Auger, D. Popovici, Lucian Blaga, Liviu Rusu – membri. Autorul tezei, bihorean prin locul naşterii, cu studii liceale în Oradea şi universitare la Cluj, cu licenţa în limba franceză (principal) şi italiană (secundar), devenea asistent a lui Lucian Blaga la Facultatea de Filologie şi Istorie din Cluj, unde preda apoi literatura universală şi comparată, transferându-se în 1995 la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L Caragiale” din Bucureşti, ca profesor titular la Catedra de literatură universală şi comparată, devenind şi titularul ei. Timp de şase ani, între 1962 şi 1968 a conferenţiat şi la Universitate, la aceeaşi catedră, condusă pe atunci de Tudor Vianu. A rămas în conştiinţa cititorilor ca un mare comparatist, ca ultim reprezentant al enciclopedismului îndeosebi prin două lucrări: Istoria literaturii universale, în trei volume (1963-1971) şi Istoria culturii şi civilizaţiei, lucrare monumentală în patru volume, apărută între anii 1984-1995, unică prin volumul uriaş al datelor conţinute, acoperind perioada de la începuturile umanităţii până la Renaştere inclusiv. A scris lucrări de cercetare privind literaturile latină, franceză, scandinavă, italiană, spaniolă, fiind şi un traducător al unora dintre acestea în română. Foarte izbutită este antologia Eseişti spanioli cu introducere şi note, reunind traduceri din principalii reprezentanţi spanioli ai genului, începând cu Marcelino Menendez y Pelayo şi terminând cu Rafael Alberti. Trăind în Bucureşti, cu atâtea înfăptuiri ştiinţifice şi literare, Ovidiu Drimba împlineşte în 3 septembrie anul în curs frumoasa vârstă de 95 de ani. Ne facem o datorie din a aminti acest eveniment şi a scrie despre cartea sa vitregită de destin, Simbolismul în România. Începuturile, apărută abia în 2004 la Editura Universităţii din Oradea, la origine amintita teză de doctorat din 1948. Needitarea ei la timp a privat cercetările ulterioare de raportări critice la o lucrare ce putea fi de referinţă în judecăţile asupra unei mişcări cu rol indiscutabil înnoitor. În plus, la scurt timp după susţinerea ei începea oficial perioada proletcultistă a realismului socialist când simbolismul a fost negat cu vehemenţă, fiindu-i incriminate aspecte precum cosmopolitismul, occidentalismul, intimismul, maladivul, estetismul ş.a. Recuperarea lui se va face cu dificultate, punându-se în relief în mod salvator aspecte sociale surprinse de el, caracterul autohton ş.a. Vor trece optsprezece ani până la prima sinteză acceptabilă asupra simbolismului românesc, aceea a Lidiei Bote, apărută în 1966 la Editura Pentru Literatură. Lucrarea purta încă marca presiunii ideologice anterioare prin efortul prin care autoarea îl făcea spre a absolvi estetica acestui curent de învinuirile realismului socialist.

A urmat apariţia în 1984 la Editura Minerva a cărţii lui Dumitru Micu, Modernismul românesc, I. De la Macedonski la Bacovia, iar un an după aceea Adriana Iliescu îşi publica la aceeaşi editură bucureşteană Minerva cartea Poezia simbolistă românească, având în vedere teme, motive ori metafore dominante în lirica de acest fel. O lucrare de poetică privind curentul discutat, având titlul Metafora în poezia simbolistă românească. Reflecţii asupra formelor analogice, la origine teză de doctorat, a publicat Gabriela Duda în anul 2002. Preocupări de sinteză ale curentului în discuţie sunt de aflat în istoriile literare datorate lui Dumitru Micu (Început de secol. 1900-1916. Curente şi scriitori, 1970), Constantin Ciopraga (Literatura română între 1900 şi 1918, 1970), Mircea Scarlat (Istoria poeziei româneşti, vol. II, 1984), Şerban Cioculescu, Vl. Streinu, T. Vianu (Istoria literaturii române moderne, ediţia a III-a, 1985 ), Nicolae Manolescu (Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, 2008).

Simbolismul românesc şi-a aflat locul în unele antologii care i-au fost consacrate: Lidia Bote, Antologia poeziei simboliste româneşti (1968), Mircea Scarlat, Climat poetic simbolist (1987), Florea Firan, Constantin M. Popa, Macedonski – Bacovia. Simbolismul românesc (Antologie comentată) (1993), Rodica Zafiu, Poezia simbolistă românească (1996), Ion Bălu, Poezia simbolistă românească (1997) Lucian Pricop, Simbolismul românesc (2003), A. Gh. Olteanu, Poezia simbolistă românească (2010).

Un loc aparte între antologiile consacrate simbolismului îl deţine cea în trei volume, fiecare dintre ele de peste 600 de pagini, intitulată Simbolismul european, alcătuită de Zina Molcuţ, apărută în 1983 la Editura Albatros. Masiva antologie are un studiu introductiv de 185 de pagini, acesta putând fi el însuşi o lucrare de sine stătătoare, bibliografie, comentarii pentru fiecare curent naţional şi reprezentant, precum şi note critice. În volumul al doilea simbolismului românesc îi sunt rezervate nu mai puţin de 162 de pagini.

Prin needitarea ei imediat după susţinerea ca teză de doctorat, lucrarea amintită a lui Ovidiu Drimba a lipsit din referinţele cărţilor enumerate despre simbolism. Acest lucru se observă şi din Bibliographie du symbolisme roumain, publicată de Lidia Bote în „Cahiers roumains d'études littéraires”, nr. 3 din 1980, p. 61-94. Dacă această absenţă este explicabilă, neputând exista şi reproşuri, regretabilă este ignorarea lucrării chiar în unele teze de doctorat consacrate simbolismului, după editarea ei în 2004 sub titlul amintit, Simbolismul în România. Începuturile. Meritul lucrării era şi acela că ea inaugura studiile critice de sinteză consacrate exclusiv simbolismului românesc, care sunt realizări postbelice. Anterior, după prezentările fragmentare datorate unor critici simbolişti precum Ovid Densusianu, Pompiliu Păltănea şi N. Davidescu, acest curent fusese analizat ca mişcare modernă cu rol inovator de E. Lovinescu şi G. Călinescu în istoriile lor literare.

Cum suntem preveniţi la început, cu excepţia a două capitole, textul lucrării editate în 2004 era inedit. Autorul a publicat anterior câteva studii privind simbolismul, precum Al. Macedonski şi simbolismul francez, în „Studii de literatură română”, vol. II, 1968, p. 87-102. Capitolul I al cărţii se regăseşte cu o formulare uşor modificată, Simbolismul francez stil de cultură în volumul Eseuri de literatură străină, p. 168-191, publicat de autor în 1976 la Editura Dacia din Cluj. Capitolul al IV-lea, Sincronizarea cu noua poezie franceză. Al. Macedonski, fiind publicat anterior în formularea amintită, este şi actualizat la nivelul anului apariţiei în ceea ce priveşte referinţele bibliografice.

Teza de doctorat a lui Ovidiu Drimba restabilea în 1948 un adevăr de istorie literară privind începuturile simbolismului în România. Aşa cum ni se aminteşte în capitolul de Concluzii , opinia publică identifica aceste începuturi cu mişcarea iniţiată de revista „Vieaţa nouă” fondată de Ovid Densusianu în 1905 la Bucureşti. Chiar directorul revistei şi-ar fi atribuit astfel de merite. Această mişcare de sincronizare cu literatura simbolistă franceză era anterioară anului 1905, începând cu acţiunea desfăşurată de Al. Macedonski la „Literatorul”, dorea să demonstreze prin demersul său Ovidiu Drimba.

Cercetarea începuturilor simbolismului românesc era precedată de examinarea în două capitole a cadrului general european al mişcării, a conceptelor şi a trăsăturilor ei individualizatoare faţă de şcoli anterioare şi altele contemporane. Este vorba, în fapt, cu mici excepţii, de spaţiul cultural, ştiinţific şi literar francez, acesta fiind atât locul naşterii simbolismului, cât şi cel care îi rezumă cel mai edificator teoretic şi ca practică poetică trăsăturile. Rolul primului dintre ele, Simbolismul – stil de cultură, era acela de a configura acea forma mentis constituită în antepenultimul deceniu al secolului al XIX-lea, determinată istoric de înfrângerea Comunei din Paris, cu urmări negative în plan spiritual şi intelectual, ca şi în artă în special.

Incursiuni rodnice, mai apropiate de spiritul ideologiei simboliste sunt în domeniul psihologiei şi filosofiei, discipline care au influenţat mai vizibil conturarea esteticii simbolismului: psihologia prin situarea în prim-planul investigării a zonelor subconştientului, inconştientului şi afectivităţii în locul conştientului şi al raţiunii, considerate de suprafaţă, iar filosofia prin abandonarea spiritului raţionalist, determinist şi intelectualist şi înlocuirea lui cu intuiţia ca metodă de cunoaştere.

Din acest prim capitol nu putea lipsi sublinierea corespondenţei între tendinţele ştiinţei şi filosofiei, pe de o parte, şi acelea ale artei epocii pe de altă parte. Primul răsunet al spiritului ştiinţelor şi filosofiei este de aflat în pictura impresionistă care prin reprezentanţii ei proeminenţi devine, cum spune autorul, „o artă de disoluţie a limitelor” (p. 24), precum şi în sculptura lui Rodin, în care se află analogii de esenţă cu opera impresioniştilor.

Autorul identifica apoi afinităţi ale poeziei simboliste cu muzica lui Debussy, antiwagnerian declarat, partizan al nuanţei tonale şi discreţiei sentimentale, simbolist prin mai multe caracteristici.

Simbolismul consideră, pe bună dreptate, Ovidiu Drimba la finele capitolului I unde consacră examinări privind ponderea genurilor literare în această mişcare, a fost un curent dominat net de poezie, estetica lui instituind criterii de liricizare a poeticului.

Elocvent pentru înzestrarea conceptuală a autorului, pentru capacitatea de a construi şi desprinde note diferenţiatoare este demersul din capitolul al II-lea, intitulat Metoda simbolismului. Obiectul întreprinderii sale, cum suntem preveniţi, „este de a încerca să semnalăm şi să definim obiectul poeziei simboliste, metoda şi mijloacele prin care înţelege a se realiza, precum şi natura efectului estetic obţinut, cu alte cuvinte – însăşi esenţa simbolismului” (p. 31). Fără a-şi propune să ofere o definiţie care ar avea pretenţia să esenţializeze natura atât de complexă a acestei lirici ori să caute origini mai mult sau mai puţin îndepărtate ale mişcării printr-o cercetare de tip istoric, cercetătorul român al simbolismului îşi propunea „a privi chestiunea inovaţiilor simboliste, relaţia simbolismului cu decadentismul, raportul dintre simbolism şi poezia simbolismului, între simbolism şi muzică etc”. (p. 32). El îl situează pe Baudelaire ca punct de plecare al mişcării prin faptul că a văzut lumea subiectivităţii, a eului pe de o parte şi lumea obiectivă ca situate în acea „ténébreuse et profonde unité”, a atribuit poetului rolul de a percepe analogia universală prin vrăjitoria, evocatoare ce devenea o magie sugestivă.

Cum inovaţii faţă de clasicismul constrângător au fost aduse şi de romantism, Ovidiu Drimba realiza o interesantă paralelă între cele două curente, stăruind însă în a sublinia individualitatea simbolismului. El îl consideră o recrudescenţă a romantismului prin preluarea unor note specifice acestuia precum: „exaltarea individualismului, hipertrofia sensibilităţii şi libertăţii formale” (p. 34), care ar fi fost totuşi mult amplificate de noul curent.

Libertatea formală a poeziei simboliste este şi ea o amplificare a realizărilor romantismului care a manifestat şi el o atenţie specială faţă de cuvânt, dar expresivitatea ce a decurs de aici a fost una mai mult exterioară, retorică, sonoră, cu asocieri simbolice sau metaforice. Simbolismul a impus însă o mistică a cuvântului, venită din exigenţele sugestiei.

O operaţie extrem de necesară întreprindea Ovidiu Drimba în risipirea confuziei potrivit căreia simbolismul s-ar confunda cu poezia simbolului. Simbolul nu constituie nota diferenţiatoare a simbolismului, procedeul fiind cunoscut încă din clasicism, spre a nu mai vorbi de folosirea lui frecventă în romantism unde a constituit chiar o aspiraţie estetică. Spre a elimina confuzia, autorul se străduia să traseze graniţe între simbolul romantic şi simbolist. Poezia simbolistă nu ar fi, printre altele, potrivit autorului, o simplă alăturare de termeni a căror identitate ar putea fi reperată: „Poezia simbolistă este o structură, nu un procedeu, este o esenţă, nu o metodă exterioară, de alăturare a doi termeni; este o structură poetică specială, cu totul distinctă; este ceva mult mai complex şi total, mai profund şi organic decât artificiul poetic de procedeu al simbolului” (p. 39).

O disociere utilă realizată de autor în al doilea capitol al cărţii este între simbolism şi decadentism, mişcări care ar fi doar interferente, nu identice.

De o foarte mare importanţă pentru conturarea unui concept simbolist de poezie este subcapitolul Funcţia gnoseologică a actului poetic şi simbolist din capitolul al doilea, Metoda simbolismului. Demersul vizează aici problema cunoaşterii de către poet prin actul poetic, care este în fapt o autocunoaştere, „căci obiectul estetic este prin propriul eu nelămurit, confuz, vag, nedesluşit, indefinit, cu alte cuvinte misterul, sub toate aceste forme” (p. 45). Cercetătorul numea de aceea cu îndreptăţire simbolismul un lirism al căutării, poetul simbolist realizând „o poezie a stării poetice născânde” (p. 46), deci în devenire. Era vorba, ţinea să sublinieze cercetătorul simbolismului, de o poetică şi o lirică nouă, căci până atunci poemul era un obiect estetic încheiat, în timp ce simbolismul consideră poezia un act neîmplinit, neîncheiat, un proces în perpetuă devenire.

Precizări foarte importante pentru conturarea unui concept simbolist al poeticului aduce autorul într-un subcapitol consacrat problemei muzicalităţii, declarată „problema falsă a simbolismului, devenită loc comun” (p. 48), căci e discutată abuziv. Din nevoi de clarificare conceptuală, cercetătorul aminteşte diferenţele între muzică, drept artă a sunetului, suficient sieşi, şi poezie, artă a limbajului unde primează sensul. Conceptul e inoperant complet dacă e vorba de o muzicalitate exterioară, căci sonorităţile ar avea un caracter accesoriu, contribuind la realizări formale, periferice. Dacă se are în vedere muzicalitatea interioară, atunci nici aceasta nu ar ajuta prea mult, căci orice lirică adevărată, nu numai simbolistă, o presupune, iar sonoritatea ori eufonia cuvântului nu-l fac poetic în absenţa unui sens adecvat sau atunci când acesta este prozaic ori impregnat de vulgaritate.

Muzicalitate în simbolism înseamnă altceva şi anume starea poetică, pe cât de neclară ca înţeles, pe atât de inefabilă. Importantă este şi precizarea că poeticul nu rezidă în cuvânt, ci în contextul poematic, căci „Numai fraza lirică dispune de toate elementele necesare (ritm, atmosferă, imagini, arhitectonică), pentru a oficia un act poetic” (p. 50).

Definitorie pentru un demers care are în vedere coagularea unui concept privind poezia simbolistă este desprinderea tehnicii simboliste. Autorul a considerat că tehnica prin excelenţă simbolistă cea mai adecvată a transpune obiectul poeziei simboliste este sugestia, ea fiind într-o mai mare măsură aptă a individualiza noua lirică decât simbolul. Cum în teoriile simboliste discuţiile privind tehnica sugestiei au fost numeroase, ca şi accepţia acesteia, autorul se străduia a o defini, aflându-i trei sensuri: 1. putere magică în a reproduce întocmai sensibilitatea cititorului, starea poetică nedefinită a autorului, identificare subiect-obiect; 2. numire a lucrurilor pe jumătate, cum preconiza Mallarmé; 3. prealabilă „anesteziere a inteligenţei”, în urma căreia s-ar revărsa din plin factorul subiectiv. Va fi căutat de aceea cuvântul aflat în corespondenţă cu starea sufletească respectivă şi valorificat în măsura în care satisface acest deziderat, nu pentru valabilitatea lui de comunicare sau logic-naţională. Erau numite apoi şi mijloace efective de a realiza un asemenea ideal.

Lucruri foarte juste spunea autorul cărţii despre versul liber. Trăsătura distinctivă a poeziei simboliste nu ar fi, după Ovidiu Drimba, versul liber, rolul acestuia fiind mai redus decât se afirmă de obicei. Aceasta întrucât nu toţi simboliştii au apelat la verslibrism, iar unii dintre cei ce l-au cultivat, l-au abandonat în cele din urmă. Meritele lui G. Kahn în privinţa versului liber sunt în afara oricărei îndoieli, cu observaţia însă că o astfel de tehnică îşi are precursori încă în psalmii biblici.

Dată fiind diversitatea definiţiilor, grupărilor, reprezentaţilor şi tendinţelor încerca să desprindă totuşi un sens unificator. Există în forme multiple o aspiraţie a curentului precum şi o seamă de reprezentanţi care rezumă ipostaze ale curentului. După un lung şir de reprezentanţi el numeşte şi creatori care nu ar trebui numiţi simbolişti. Este vorba de Fr. Jammes, Paul Claudel, Ch. Péguy, situaţia lui Paul Valéry fiind una specială.

Cu al treilea capitol, intitulat Peisajul liric al epocii, Ovidiu Drimba începea examinarea începuturilor simbolismului românesc. Este vorba tot de o cercetare a unui context literar, cel românesc de data aceasta, consacrat ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea, mai bine spus ultimului deceniu, căci marea experienţă lirică eminesciană este de altă natură. Este un deceniu dominat de poezia unui romantism minor, caracterizată prin expresia unei stări sentimentale, cultivând nota socială, exotică, patriotică ori de idei, verbalism şi confuzie a valorilor în ciuda disocierii maioresciene. Există însă trei experienţe majore de la finele secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, pe care s-ar grefa, potrivit autorului, experienţa simbolistă în România: byronismul, eminescianismul şi baudelairianismul, fiecare analizate convingător. Fapt paradoxal, „Succesul simbolismului francez în România a fost favorizat şi chiar pregătit de însăşi poezia eminesciană” (p. 70). Eminescu a fost considerat adevăratul precursor al poeziei simboliste româneşti, şi nu Macedonski în două studii de N. Davidescu: Estetica poeziei simboliste româneşti (1926) şi Eminescu, precursor al simbolismului (1939), în care criticul identifica drept trăsături simboliste ale poetului naţional român idealismul filosofic de provenienţă germană, antiraţionalismul şi antipozitivismul său. Sunt contribuţii pe care Ovidiu Drimba le invoca pe drept cuvânt, realizând apoi o paralelă între simbolism şi romantismul german între care „există incontestabile asemănări, de concepţie şi de structură” (p. 73).

Sincronizarea poeziei româneşti cu noua poezie franceză a avut loc mai întâi prin Al. Macedonski, examinată în capitolul al IV-lea cu titlul Sincronizarea cu noua poezie franceză. Al. Macedonski. În 1948 când era susţinută teza de doctorat, era prima afirmare mai deschisă şi demonstrare mai amplă a contribuţiei macedonskiene la sincronizarea cu noua poezie occidentală, redusă la formula franceză a simbolismului. Şi pentru Ovidiu Drimba, Macedonski a fost un ecletic care a importat sub numele de simbolism orientări poetice din Franţa: decadente, parnasiene, naturaliste, simboliste, iar temperamentul său eminamente romantic n-a fost un obstacol în direcţia sincronizării. Macedonski, subliniază exegetul simbolismului, şi-a construit în mod conştient direcţia sa ca o manieră opusă stilului academic maiorescian şi orientării germane de la „Convorbiri literare”. Autorul desprindea contribuţiile simboliste ale lui autorului Nopţii de decembrie din articolele teoretice, fiind convingător de asemenea în demonstrarea tezei sale când analizează practica poetică macedonskiană, din atâtea creaţii înscrise în linia noii mişcări.

Sincronizarea poeziei româneşti cu lirica simbolistă franceză, demonstrează exegetul mai departe, s-a făcut de asemenea prin acţiunea colaboratorilor de la „Literatorul” urmărită în capitolul al V-lea. Manifestarea lor literară este una neoficială, desfăşurându-se cu predilecţie în cafenelele bucureştene, receptivă şi dinamică, zgomotoasă şi boemă, în contrast cu seriozitatea de la „Junimea”. Animatorul cel mai strălucit, alături de Macedonski, ar fi Mircea Demetriad. Alţi simbolişti analizaţi de la „Literatorul” sunt Iuliu Cezar Săvescu, considerat un precursor al lui Bacovia, Al. Obedenaru şi Al. Petroff, verslibrist şi autor al unor poezii cu procedee simboliste.

Cu Ştefan Petică, teoretician foarte dotat şi poet, posesor al unei întinse culturi filosofice, artistice şi literare, publicist şi critic foarte vivace, cu temperament quijotesc, simbolismul ar înregistra, după acţiunea macedonskiană, al doilea moment important din perioada începuturilor până în 1905. Pe bună dreptate, autorul cărţii a putut scrie despre teoreticianul Petică lucruri de genul următor: „Ştefan Petică trebuie considerat cel dintâi teoretician al simbolismului din România, primul care are vederi atât de complete şi de juste asupra noului curent simbolist, – interpretat de el nu ca un curent literar, ci ca un curent de artă şi de cultură în general” (p. 15). A atras primul atenţia că simbolismul nu poate fi confundat cu poezia simbolului, cu folosirea alegoriei, metaforelor ori altor figuri de alt gen şi a afirmat cu subtilitate valoarea sunetelor în poezia lui Eminescu, precum şi în cea a lui Macedonski în Pe balta clară. Teoria lui Ştefan Petică a avut totuşi şi limite pe care autorul cărţii le sublinia cu toată evidenţa. Concluzia autorului cărţii privind contribuţia lui Ştefan Petică în planul teoriei este de aceea greu de modificat: „Pentru începuturile mişcării simboliste la noi, Ştefan Petică rămâne teoreticianul cel mai serios şi mai bine informat” (p.117). Ovidiu Drimba analiza convingător şi procedeele poetice ale liricii prin care Ştefan Petică aparţinea simbolismului.

Un simbolist nedeclarat a cărui creaţie este comentată într-un capitol următor este D. Anghel. Este un simbolist neinteresat de probleme teoretice, a cărui creaţie e situată „la confluenţa romantismului intimist cu esenţele simboliste” (p. 129). Concluzia era că poetul român al florilor, de o puternică individualitate, a asimilat simbolismul filtrându-l foarte personal, „fapt suficient (...) ca poetul să înscrie un moment absolut remarcabil în începuturile simbolismului românesc” (p. 143).

Investigaţia lui Ovidiu Drimba se prelungea prin descrierea mişcărilor literare de la „Literatorul”, condusă de Al. Macedonski, şi de la „Românul literar”, condusă de Mircea Demetriad, care conturează climatul literar al „neoficialilor”, opus literaturii oficiale, conservatoare de la „Junimea” şi apoi de la „Sămănătorul”. Un nume mai puţin frecventat de istoriile literare, dar de o semnificativă înzestrare pe care autorul cărţii îl valorifică este Mihail Munteanu.

Cartea se încheia prin capitolul Adversari, adversităţi şi poziţii paradoxale, consacrat cum lesne se poate deduce, adversarilor simbolismului. E vorba, mai întâi de rezistenţa oficială, chiar ostilă a direcţiei Junimii în frunte cu Maiorescu, lipsit de capacitatea de receptare faţă de noua poezie franceză, apoi de I.L. Caragiale, antisimbolist de mare prestigiu care a parodiat ori a persiflat o seamă de procedee ori atitudini ale poeţilor decadenţi şi simbolişti şi, în fine, de Ilarie Chendi, adversarul cel mai vivace al simbolismului românesc de început.

Demersul lui Ovidiu Drimba era o demonstrare elocventă că mişcarea simbolistă în România, ca şi circulaţia creaţiei simboliştilor ori decadenţilor francezi şi belgieni în publicaţiile noastre sau poezia autohtonă în spirit simbolist sunt anterioare momentului de la „Vieaţa nouă” a lui Ovid Densusianu. Ea trebuie să constituie de aceea o lucrare de referinţă în cercetarea simbolismului românesc, să nu mai fie ocolită din referinţele bibliografice şi după editarea ei în 2004, căci analizele ei rămân valide.

* Ovidiu Drimba, Simbolismul în România. Începuturile, Editura Universităţii din Oradea, 2004