PRE-TEXTE

Constantin Dehelean

Despre „sine”

Jurnalul − evident literar − este perceput ca o specie, sau ca un gen, aparţinând sferei literaturii.. Fără a fi inovativ în formă şi expresie, nici măcar relativ nou, în dezbaterile literare s-au făcut, totuşi, suficient de multe poziţionări de pe platforme din cele mai diferite – didactice, teoretice, aplicative – şi de pe paliere destul de diferenţiate. „Sinele”, un „dat” intrinsec, se rafinează într-un fel special al „spunerii” literare. Jurnalul pare mai mult decât un laborator de creaţie. Prin sinceritatea lui, se detaşează ferm de canoane, de structuri (pre)definite, nuditatea lui salvând, prin sinceritate, eventualele temeri sau dependenţe de mode, de canoane sau de scheme.

Nu pornim în demersul nostru de încercare a stabilirii dimensiunilor „majore” ale jurnalului, ca fenomen literar propriu-zis, prin exemple de un fel sau de altul. O facilă schemă a jurnalului literar nu poate decât să întărească supoziţia solidităţii poziţiei lui în schema creaţiei literare.

Dacă vorbim de „jurnalul personal” ca jurnal literar, preexistent în câmpul geometric al „jurnalului intim” prin poetica genului, îl încadrăm, fără echivoc, în sfera literaturii. Un punct de vedere este şi acela care ţine cont de faptul că jurnalul este o „evocare zilnică sau intermitentă a evenimentelor exterioare, a acţiunilor, a gândurilor şi sentimentelor personale, evocare ce prezintă o tramă a existenţei diaristului” (Michel Braud). Paul Ricœur spune că „timpul devine timp uman în măsura în care este articulat în manieră narativă” (Temps et récit ). Cele trăite de diarist ca moment temporal, devine „timp uman”, nu numai prin simpla înregistrare a acestuia, ci şi prin faptul că timpul devine martorul absolut al „sinelui”. Destructurarea acestuia, prin notaţii aparent fragmentate, zigzagate, uneori cu bună ştiinţă, este percepută, în optica lectorului, ca o situaţie de „încă nu naraţiune”. În jurnal nu există „perspectiva punctului final”, neexistând articulaţii şi linii de coerenţă specifice poveştii/ a naraţiunii. Lectura jurnalului, atât din partea autorului, cât şi din partea cititorului, nu oferă o perspectivă, o „substanţă plurală” sau o „deja naraţiune” (Alina Pamfil). Jurnalul, evident literar, rămâne un text deschis, care presupune un timp ulterior scriiturii. El este un şir permanent deschis al intrărilor şi exclude ideea de sfârşit. „Orice scriere în jurnal presupune intenţia de a mai scrie cel puţin o dată, încă o intrare care se va numi următoarea, şi aceasta mereu... Jurnalul este, de la început, în mod virtual, de neîncheiat, fiindcă va exista întotdeauna un timp ulterior scriiturii ce va face necesară o nouă intervenţie” (Philippe Lejeune).

„Sinele” pare a fi o obsesie extrem de adâncă, de surdă am putea spune, din partea autorilor de literatură. În spaţiul european, jurnalul literar (chiar dacă preponderent personal) apare în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Samuel Pepys îşi notează conştiincios tribulaţiile sale amoroase şi stările sufleteşti, discrete sau năvalnice, în diferite registre. Astfel, înaltul funcţionar de la curtea ultimului rege englez catolic, James al II-lea, al Angliei, este recunoscut ca primul autor al jurnalului intim din cultura europeană. În timp, în următoarele trei sute de ani, jurnalul devine concurentul, mereu contestat, al romanului. Ilustrând intimitatea auctorială, jurnalul devine dovada scrisă a „imperfecţiunii nepermise” a autorului, acesta fiind sortit să îşi modeleze totul: neputinţe, victorii, angoase, sau momente de înaltă luciditate. Cititorul, care are acces la astfel de texte, are complexul „actului vinovat”, deoarece se vede pus în postura de a brusca o intimitate cu lăcomia lui de a afla „mai mult decât totul”, de a scotoci pervers şi fascinat măruntaiele fiinţei altcuiva.

În subsidiar însă, nu pot fi ignorate expresii jurnalistice sau confesiuni mai vechi, istorice, din vremi de dinainte. Ignorând antichitatea, când intimitatea şi exprimarea directă nu erau gustate, adică nu exista un interes special pentru acestea, datorită „agorei” sau „forului”, unde personalităţile se exprimau direct, deschis, plenar. Încorsetarea din „mileniul negru” al Evului Mediu, când zidurile groase ale mănăstirilor şi rasa călugărului acoperea totul, într-o înspăimântătoare pudoare, determină însă o declanşare chiar din interiorul acestor claustrări, şi, printr-o „revoluţionară” raţionalitate, când se sparg toate zidurile mănăstireşti şi se rup toate rasele călugăreşti. Astfel se impun Confesiunile Sfîntului Augustin, printr-o raportare constantă la Tu -ul divin. Renaşterea, prin Dante, Petrarca şi Boccaccio, copleşitori prin nevoia confesiunii, mai presus decât artificiul creaţiei, sau prin Copernic şi Galileo Galilei, oameni de ştiinţă şi de cultură, mustind de nevoia spunerii directe a experienţei personale, a eliberat pentru totdeauna pudoarea, sau falsa pudoare, dând semnalul discursului fundamental pentru cunoaşterea „sinelui”. Descartes, Pascal, Montaigne dau, mai târziu, şi ei semnalul în două probleme-dilemă: scindarea eului neputincios, care pune, unul peste altul, aspectul social şi cel intim, precum şi trădarea textului, a cuvintelor, prin absenţa verosimilităţii. De asemenea, nu foarte târziu, în plin iluminism, revalorizarea persoanei ajunge a fi o temă obsedantă pentru gândirea lui Kant şi pentru Confesiunile lui Rousseau. Aceştia exhibă „sinele”, în contrast cu diferitele atitudini divergente faţă de „sine” din vremurile lor, punând în faţă „eu”-l ca stare a coerentului, a nesfâşiatului, a logicii raţionale. Coborârea „în sine” ajunge să fie, la fel, o temă predilectă pentru Hegel, care teoretizează etapele de constituire ale acestuia, introducând alături de nevoia teoretizării şi discursul artistic. Revoluţia romantică, prin jurnalele unor Barbey d'Aurevilly, Chateaubriand, Benjamin Constant şi, mai târziu, fraţii Goncourt, elimină angoasele „vinovăţiilor interzise”, anulează tensiunea între privat şi public. Jurnalul intim irumpe ca o alternativă compensatorie a textului ficţional. Julien, în lucrarea intitulată Essais sur l'emploi du temps, recomandă ţinerea unor jurnale pentru contabilizarea sănătăţii, a vicisitudinilor moralităţii, ori a pulsului vieţii intelectuale. Este o perioadă când se impun jurnale semnate de Maine de Biran, Restif de La Bretonne, Joubert, Stendhal, Vigny, Delacroix, Fraţii Goncourt. În acest context, două atitudini ies în evidenţă: cea a lui Stendhal (sub directa descendenţă a lui Montaigne), care promova o sinceritate totală, transpusă în text fără riscul ficţionalizării, şi cea a lui Amiel (jurnal lui este un monstru de 17.000 de pagini) ce se autodevora prin schimbarea ordinii cauzalităţii dintre trăire şi scris, existenţa motivându-se doar ca sursă a reflectării în pagina diaristică. Evoluând apoi, modernismul, influenţat de noile principii ale ştiinţelor (bunăoară de fizica cuantică sau de teoria relativităţii), conturează un jurnal despre „sine” ca un univers al probabilităţilor. Nietzsche şi Freud, reprezentativi pentru condiţia umană a secolului XX, influenţează foarte mult mersul ascendent al genului diaristic. Însă, odată prăbuşită metafizica postulată de modernişti, diaristul este obligat să găsească un alt pol de echilibru, o altă organizare a „sinelui”. Acesta se îndreaptă, printr-o derută browniană, spre propria interioritate, unde găseşte, de cele mai multe ori, un „eu” imperfect, scindat. În „disperare de cauză” autorul se îndreaptă spre Celălalt, spre Altul, cu riscul ambiguităţii şi a angoasării. Vin „vremuri tulburi”!... O „tulburare” revoluţionară declanşată de feminism şi de semitism (două arme, fiecare cu două tăişuri) fac ca „modernitatea să fie trăită ca un coşmar populat de femei castratoare şi evrei diabolici” (Jacques Le Rider, Jurnale intime vieneze, Polirom, 2001). Psihanaliza, activă la momentul ei, cu derobarea-i de responsabilitate, este cea care secularizează şi confiscă morala, punând însă în discuţie o altă moralitate, aceea a liberului arbitru. „Omul terapeutic” îşi scuză prezenţa din nevoia evitării asumării vreunei responsabilităţi. Întoarcerea spre sine, prin scrieri de esenţă autobiografică, abundă la un moment dat, şi este, într-un fel, în continuare, „privilegiul” modernismului. Jurnalul devine o expresie a crizei, a „urgenţei exhibării”. Acesta va fi genul preferat pentru Kafka, Virginia Woolf, Musil, Jünger, Tolstoi... Gide, însă, sparge tiparele „nespusului” prin prezentarea realistă, nudă, a celor mai ascunse gesturi şi gânduri. În sfârşit, în postmodern metapovestirile dispar (François Lyotard, Condiţia Postmodernă ), scenariile iniţiatice dispar şi ele, ne mai primind nici un fel de legitimare. În zilele noastre, se pare că intimitatea, „sinele”, nu mai sunt „pietre tari”.

În context românesc, jurnalul se manifestă în epoca paşoptistă. C.A. Rosseti impresionează, prin notele sale, prin spontaneitate. Jurnalul lui Titu Maiorescu (Însemnări zilnice ), cu o structură de palimsest, prin reveniri şi completări ulterioare, saltă rapid pe viitorul critic junimist spre o maturitate a scrierii, în ciuda vârstei, încă juvenile. Au scris deasemenea jurnale Timotei Cipariu, Iacob Negruzzi, B.P. Hasdeu, Petre Ispirescu, Ioan Slavici. Interbelicul românesc cunoaşte jurnale ce reprezintă, ca peste tot, criza modernă a eului, prin texte semnate de Mihail Sebastian, Octav Şuluţiu, Jeni Acterian, Alice Voinescu, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Anton Holban, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Gala Galaction, Geo Bogza. Aceeaşi paradigmă modernă, de un dramatism funciar, este ilustrată de notele diaristice semnate de scriitori din perioada comunistă: I.D. Sârbu, Nicolae Steinhardt, Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Nicolae Breban, Mircea Zaciu, Gabriela Melinescu, Paul Goma, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Ioana Em. Petrescu. Imaginarul postmodern este ilustrat de Jurnalul lui Mircea Cărtărescu. Importantul scriitor contemporan legitimează jurnalul ca pe o scriere maturizată.

Prin răspândirea Internetului, jurnalul suferă însă mutaţii importante. Sute de site-uri sunt dedicate celor care doresc să aibă opinii diaristice. Varietatea acestor opinii, infinit derizorii, confirmă, însă, lipsa centrului, a spiritului. Textul infinit nu mai reprezintă individul, personalitatea. Sfârşitul secolului al XX-lea include în lexicul majorităţii limbilor moderne sintagme ca web, e-mail, blog, blogosferă etc. În 1994 este publicat primul jurnal on-line (Claudio Pinhanez, pe sit-ul MIT Media Lab). La sfârşitul anului 1998 sit-ul „găzduia” peste 600.000 de jurnale, şi este deschis unui miliard de potenţiali autori. Se naşte, de asemenea, şi conceptul de open-diary. Democratizarea jurnalului exclude apanajul unei elite intelectuale. Jurnalul se „specializează” însă în directă legătură cu domenii dintre cele mai concrete. Apar entităţi precum: food-blogs, fashion-blogs, travel-blogs. Se simte o frenezie nemaiîntâlnită. Se cuantifică viaţa cetăţeanului universal. Blogul nu este o colecţie de texte ale însinguratului de elită. Nu mai există conştiinţa destinului. Nu se mai trăieşte sub presiunea unor ierarhii culturale. Singurătatea devine imposibilă. Miliarde de ochi sunt aţintiţi asupra existenţei anonime a blogger-ului. Autorul devine un user. Peste tot se întinde o „reţea” imperturbabilă. Jurnalul on-line se construieşte pe deconstrucţia identităţii. Dialogul permanent îl transformă pe cititor în co-autor, o dată cu comentariile lui regulate sau accidentale. În toată această avalanşă globalistă, amorfă, fără relief, ar trebui să existe o poziţionare, o reechilibrare. Nu ştim dacă se aşteaptă o implozie a on-line-lui. Cert este că mocneşte un fel de regressus ad uterum, adică întoarcerea la jurnal. „Read life, write live” este un slogan care poate răsturna oricând ordinea celor două imperative. Prin anularea distanţelor, prin arhivarea on-line, astăzi dispare teama de singurătate. Ieşirea din tiparul iundividual, va duce, însă, în timp, la o reformulare a angoasei, a optimismului, a tragediei şi a spectrului personalismului. Intelectualul, poate de o altă factură a individualităţii, a experienţei personale, a „sinelui” va mai exista cu siguranţă. Eternitatea, ca şi clipa, rămân însă aceleaşi. Ironic vorbind, internetul nu va putea desfiinţa niciodată lingura.

*

Încercând să ieşim din nada fatalismului, nu putem să nu întărim ideea că această formă, tulburătoare, de spunere a „experienţelor directe” a „sinelui”, atât de departe de canoanele literare, dar atât de aproape de literatură, este cea mai uşor de acceptat de către cititor, datorită „pendulării” între ficţiune şi nonficţiune. Dramele fizice, experienţele, uneori dezumanizante, alteori sublime prin transcendenţa lor, fac ca jurnalul să fie cel mai viu fenomen din literatură.

Gen sau specie literară, jurnalul îşi caută în permanenţă statutul literar, „expresie directă a autorului, a singurătăţii individului” (Eugen Simion), jurnalul, în devenire gen literar, poate fi citit ca literatură prin el însuşi, şi pentru el însuşi. În acelaşi timp, jurnalul – confesiunea diaristică – devine „o ficţiune a nonficţiunii, o ficţiune a trăitului, a realului, a autenticului” (E. Simion). Eugen Ionescu îl recunoaşte ca „adevărat gen literar”, pe când George Călinescu îl neagă ca fiind „un lucru anost şi aproape fără sens”. În literatura română, jurnalul intim se promovează ca „text literar” în secolul XX. Dicţionarele îl „surprind” ca „gen literar minor (?!), jurnal intim, dar care fascinează şi seduce; asigurând o conversaţie calmă şi sugestivă, un fel de complicitate amicală între scriitor şi publicul său.” (D. Madelenat, 1984).

Fiind o scriere „deschisă”, jurnalul se salvează de convenţii. De multe ori destine consacrate (bunăoară, M Sebastian, N Steinhardt, Adrian Marino, Maria Banuş, Mircea Cărtărescu) se completează şi desăvârşesc creaţii literare, sau îşi definesc perimetre iniţiatice (Titu Maiorescu, Mircea Eliade, cum vom vedea mai jos). Anectodicul spiritual (Andrei Pleşu) nu se depărtează de literatura propriu-zisă (M. H. Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu). Există chiar „jurnale-şantier de creaţie” pentru opere fundamentale (G. Coşbuc, „Comentarii la Divina Comedie”, G. Călinescu, „Dosarul Scrinului Negru”, Eugen Barbu, „Caietele Princepelui”). Am făcut referinţă la cele mai cunoscute. Să nu uităm însă şi „jurnalele” în ramă, din creaţii literare, integral ficţionale (Camil Petrescu în „Patul lui Procust”, sau Marin Preda în”Cel mai iubit dintre pământeni”).

În interbelicul românesc, literatura europeană a influenţat o întreagă generaţie de scriitori. Momentul este marcat, după cum am mai spus, de nume precum Mihai Sebastian, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Octav Şuluţiu, Jeni Acterian. Aceştia fac din autenticitate şi din trăire, transpuse în jurnale, substanţă, prin opere diaristice. Este adoptat jurnalul ca formă şi expresie a biografului. Jurnalul, ca document al intimităţii, devine o cale sigură pentru analiza interiorităţii.

„Cel care scrie jurnal doreşte să se cunoască” (Maurice Chapelane), de aceea autorul optează lucid şi programatic pentru acesta, ca tip de scriitură „neliniştită” proprie intelectualului în căutare „de sine”. Reamintindu-ne de jurnalele scriitorilor interzişi în comunism, fiind redate publicului cititor după 1990, aceste scrieri au produs o modificare a percepţiei asupra perioadei interbelice tocmai prin libertatea intimă a „căutării de sine” jurnalul devenind o formă a libertăţii interioare, atunci când în cetate libertatea dispăruse.

Scriitorii de azi se raportează de multe ori la nevoia monologului diaristic „atacând” diversele specii autobiografice – memoriile, autobiografia, dar în special jurnalul intim – realizând că „jurnalul este un contract al autorului cu sine însuşi, un contract, sau un pact, de confidenţialitate care, dacă nu este distrus la timp, devine public şi forţează porţile literaturii” (Eugen Simion).

Teoretizând, oarecum, percepem jurnalul, ca text, ca scriitură, care se desfăşoară ca un solilocviu în diverse orientări posibile: dorinţa de a domina timpul şi de a-l salva de la uitare, efortul de autodescoperire permanentă, în acelaşi timp cu dorinţa unei autoconstrucţii. Limpezimea şi simplitatea textului autobiografic este un gest de igienă sufletească şi intelectuală. Toate acestea, în acelaşi timp cu nevoia de eliberare, de clarificare şi aprofundare a unor stări, sentimente, trăiri, gânduri. Acestea se suprapun pe o nevoie obsesivă de limpezire spirituală, morală şi psihică. Jurnalul este o obsedantă nevoie de defulare terapeutică, de stocare a secretelor, paralel cu pregătirea de noi „ofensive” creatoare.

Este greşită percepţia că jurnalul este doar o expresie a suferinţei fizice, o transcriere a vidului interior. Şi, bineînţeles, nici pe departe, nu este o sumă de însemnări contabile, a înregistrării şi comentării unor evenimente exterioare. Într-o destul de recentă analiză (2001), Francoise Simonet-Tenant schematizează, după o evaluare statistică şi istorică, jurnalul literar delimitând două arii largi:

1. aria „jurnalelor interiorităţii” unde alătură perimetre precum: „jurnalul-amintire”, cu specificităţi doct denumite „acta”, „cogita”, „sentita”, precum şi visele; „jurnalul-confidenţă” care consemnează prea-plinul emoţiilor sau violenţa sentimentelor; „jurnalul-reflecţie” incluzând examenul de conştiinţă şi explorarea metodică a eului; „jurnalul-culise ale creaţiei” cu cele două variante: „jurnalul-atelier” cu notarea şi modelarea temelor fecunde, generice, şi „jurnalul epitext”, care însumează orice mesaj, direct sau indirect, referitor la operă, şi care se adresează autorului însuşi, cu sau fără intenţie de publicare ulterioară; şi „jurnalul/ carnet de lectură”, prin care autorul „desenează” impresii de lectură sau idei care s-au fixat în afectul celui care citeşte, şi, evident care scrie, despre textele parcurse;

2. aria „jurnalelor exteriorului” adică textele despre „evenimente” şi „personaje” ale lumii din afară şi cu perimetre extrem de diversificate.

O superficială clasificare ar fi aceea a jurnalelor de război, de călătorie şi jurnalele vieţii literare.

Această extrem de generoasă clasificare a jurnalelor literare nu acoperă decât parţial realitatea textuală. Din punctul de vedere auctorial, fiecare text nu poate fi decât un unicat, în ciuda spaţiului lui realist-textual. Teme şi scopuri dintre cele mai diverse se subsumează unui unic concept: acela al sincerităţii discursului (subliniem încă o dată pluralitatea şi diversitatea acestuia) care reprezintă categoric personalitatea diaristului.

Vorbind despre valenţa cea mai vizibilă, aceea a sincerităţii, ilustrăm cu două exemple puternicele stări intim-personale, care îmi dau, mie cititorului, sentimentul unei plenare”descoperiri” a intimităţii. Pentru o mai facilă cunoaştere, recurg la două exemple arhicunoscute din literatura română. Un exemplu este din partea lui Titu Maiorescu: „În odaia vecină zboară dansul; mie mi-e inima aşa de plină; cu toate că nu-mi prea place jocul în genere, totuşi când văd jucând, când aud muzica, când ştiu că după dansul acesta n-am de a aştepta lucruri rele – atunci simt o fericire astfel de tristă, o tristeţe astfel de fericită, încât zău că nu pot face altceva decât să înalţ ochiul către cer, fără de a vreau, dintr-un fel de instinct natural; dar instinctul natural se bazează pe lucruri din fiinţă, nu numai pe ipoteze simple. Despre societatea cu care avuiu de a face voi scrie mâne lui R. C., şi poate o voiu desemna în novela mea cea dintăiu, care de aceea va fi umoristică” (T.M., 2 februarie, 1856); şi un alt exemplu din partea lui Mircea Cărtărescu: „De fapt, ceea ce mi-a dispărut cu desăvârşire (sper că deocamdată numai) este fantezia. Am dispreţuit-o şi dispreţul s-a întors împotriva mea. Pot merge tern, otova într-o povestire [...], dar mi-e imposibil să transcend în poetic, în fantastic. [...] M-a părăsit cu totul muza. Şi acum, serios, ce numeam înainte criză era o perioadă de mare fertilitate faţă de sfârşitul sfârşitului de acum. Robinetul mai picura. Acum e strâns atât de mult, că tot ce mai pot spera să se strângă şi mai tare, garnitura să se rupă şi coloana de apă să ţâşnească liber până în tavan.” (M.C., 28 mai 1990).

Cele două exemple dovedesc o exaltare romantică, adolescentină din partea lui T. Maiorescu, şi o disoluţie a identităţii artistice din partea lui M. Cărtărescu. Stările intime ale celor doi scriitori români, deşi din epoci atât de diferite, sunt ilustrative pentru nimbul sincerităţii lor. Însă le este comună perspectiva subiectivă a diaristului, dublată de luciditatea cu care îşi percep destinul la un moment dat.

Dacă am filtra „fenomenul” jurnalului după nivelurile pe care ni le sugerează Umberto Eco, am percepe 3 niveluri ale conceperii unui jurnal:

1. nivelul poietic care se realizează prin producerea mesajului de către autor spre cititor, aşa cum face Mircea Eliade în Jurnal;

2. nivelul poetic se încheagă în opera ca atare. Mircea Eliade însuşi concepe romanul „Maitereyi” ca un eşafodaj pentru „romanul experienţei” şi care se armonizează (putându-se realiza o analogie/intertext) cu fragmente din romanul lui Maitereyi Devi, Dragostea nu moare;

3. nivelul estetic, reflexiv, adânc şi complex cu finalitate spre cititor şi cercetat de mulţi eliadişti.

Jurnalul literar este un gen de tranziţie. Însemnările diaristice, cele legate de viaţa autorului, au o dublă finalitate: una care constă din necesitatea intrinsecă de a furniza date detailate despre viaţa particulară a autorului, şi alta care urmăreşte crearea unei imagini reale despre înfăptuirea operei literare în sine.

Eugen Simion consemnează, într-un fel, dilematic, atât viziunea autorului, cât şi curiozitatea subiectivă a lectorului când pune pe masa criticului/istoricului literar cele 3 opere (Jurnalul, Maitereyi şi Dragostea nu moare ): „dacă acesta este cu adevărat rolul jurnalului: să mă cunosc mai bine, sau să mă confesez cu mai mare curaj în faţa eventualului cititor”.

Trinomul realizat de noi mai înainte, în jurul biografiei şi operei lui Mircea Eliade, într-un anume fel facil şi comod didactic, ne duce cu gândul la faptul că, la un moment dat, ariile se suprapun, viaţa şi opera autorului devin un jurnal transcendent cu puternice nuanţe mistice cu o raţionalitate care este greu de descifrat. Care este acel germen poematis care declanşează actul creaţiei? Se poate ţese o însăilare de pânze care împletesc experienţe mistice, yoghine şi stări sufleteşti din cele mai înalte? Lucian Blaga, contemporan cu Mircea Eliade, rezolvă încă la vremea lui „dilemele” noastre tardive. El vorbeşte despre o încercare de cuprindere a „năzuinţei formative”, a voinţei de întruchipare, care este înscrisă în matca adâncă a firii omeneşti (Filosofia stilului )

Secolul XX abundă de jurnale ale creativităţii. Paul Valery consideră că observaţia personală şi introspecţia sunt suficiente ca să deschidă „calea spre literatură”. Jurnalul este pasul făcut de autor, înainte de a deveni arhitectul propriei opere. Actul creaţiei este un permanent raport între conştient şi inconştient. După o desfăşurare preliminară în jurnal a gândurilor, emoţiilor şi ideilor, autorul „începe” creaţia artistică, o „domină” şi o „încheie”, punând în ordine ansamblurile dispersive ale sensibilităpţii personale, ale multelor idei, analogii, senimente, imagini care îl invadează. Poetul îşi „rosteşte ordinea” lui, plenar şi tutelar, naratorul îşi orchestrează acţiunea cu personajele ei în formule definitive şi subiectiv/obiective. Opera literară rezultată este efectul conlucrării unor factori datoraţi spontaneităţii şi reflecţiei. Jurnalul este, deci, un discurs care nu îşi trădează subiectul. El devine în acelaşi timp existenţă şi trăire. Jurnalul, în final, este modul de acţiune al actantului-scriitor.

Oscilând între ficţiune şi document, jurnalul este un „gen proxim”, care are graniţe flexibile. Formula lui ezită între „literatură de frontieră”, „literatură a mărturisirilor”, „paraliteratură” şi „gen autobiografic”. Însă, trimiterea la o realitate palpabilă, raportarea la „sine” a persoanei care scrie, paralel cu senzaţia de „în lucru” a textului, de cele mai multe ori a lipsei structuralităţii, fac ca percepţia jurnalului să fie o „povestire retrospectivă pe care o persoană reală o face despre propria existenţă, atunci când pune accent pe viaţa individuală, mai precis pe istoria personalităţii lui” (Philippe Lejeune). O afirmaţie într-un fel banală, care deschide drumul concilierii spre o înfrăţire a jurnalului cu romanul. Am ajuns la un punct în care „dilema” literalităţii jurnalului nu mai este o cauză deschisă, ci o situare a diaristului, prin crearea „sinelui” său, pe un podium rămas liber sute de ani.