BIBLIOTHECA UNIVERSALIS
Un avangardist ucrainean – Mihail SEMENKO (1892-1937). Originar din satul Kibinţiv, regiunea Poltava. A studiat la Institutul de Psiho-neurologie din Sankt-Petersburg. Este considerat animatorul futurismului ucrainean. Primul său volum de versuri, Preludii, apare în 1913, anul efervescenţei paroxistice a manifestelor şi manifestărilor futuriste. Urmează alte două cărţi – Cutezanţe şi Cubofuturismul (1914), în aceasta M. Semenko anunţând arderea ritualică a Cobzarului lui T. Şevcenko, considerată a fi cea mai importantă operă care a contribuit la redeşteptarea naţională antimuscălească a ucrainenilor. A fost redactorul revistei „Misteţvo” (Arta) şi a „Almanahului celor trei” (împreună cu M. Liubcenko şi O. Slisarenko). În anul 1921 organizează „Grupul de şoc al poeţilor-futurişti”, mai apoi rebotezat în Asociaţia panfuturiştilor „Aspanfut” (1922–1924). În 1924 trece pe poziţiile LEF-ului (frontul de stânga), transformând „Aspanfut” în „Comuncultura”, până în 1927 lucrând la „Cinefabrica” din Odessa. În 1925 publică volumul În revoluţie şi poemofilmul Stepa. În anul 1937 este executat de NKVD împreună cu alţi oameni de artă şi literatură ucraineni. Între 1937–1939 se întâmplă, de fapt, „Împuşcarea Renaşterii” ucrainene, ceea ce avea să constituie o imensă pierdere pentru cultura vecinei noastre de la răsărit, pierdere resimţită acut până astăzi. Referinţe la M. Semenko se întâlnesc în celebrul roman Garda albă al lui M. Bulgakov, în volumele de eseistică şi memorialistică Oameni. Ani. Destine de I. Ehrenburg şi, implicit-metaforic, în versurile lui O. Mandelştam.
Mihail Semenko
Sângesoare
Nu vreau să trăiesc fără soare
nu pot suferi felinarele reci
îmi place soaresângele şi în sânge soarele
şi soarele e din nou în sângeculorile malariei
iar de cum năvăleşte norul soarelui meu
sângele încă nu mi se răceşte ci
arde înflăcărat şi urlă de plăcerea
de a nu se supune nici prafului nici apei
luându-mă şi pe mine să zbor mai sus
unde din nou întâlnim soarele
şi-i strigăm:
Soare
bună ziua
te salută rebelul Semenko!
I.1914
O poezioară foarte sinceră
Nimic mai minunat decât
Ziua de astăzi.
Şi parcă n-aş mai putea să o ajung
Fiece zi tot rămânând în urmă
Aici printre ai mei.
Jos rudele – în inima mea
Nu e loc pentru rubedenii –
Neamurile mele vor trăi peste 40 de ani.
Jos tot ce mă opreşte
Care face rău alergatului meu
Ce-mi îmbătrâneşte sufletul elastic!
Blândeţea mă trage sub şine
Bunăstarea mă ucide
Nu vreau gloria de aici
Printre ai mei unde pentru un sac
De gunoaie din mustăţi căzăceşti
Ţi se oferă slavă.
Ce mi-i de Kiev şi rubedenii
Când despre Semenko
Ar trebui deja să ştie marţienii?...
1914
Frizerul
Astăzi mi-a fost atât de urât,
De parcă s-ar fi adunat împreună Oles,
Voroni şi Ciuprinka*.
Timp ploios autumnal-făţarnic –
În suflet ziua întreagă
Frizerul şi-a zdrăngănit chitara
Uneori mă gândeam la ea şi schiţam scrisori –
Să nu priceapă dânsa că i-ar fi adresate.
O dată, de două ori privii fugitiv spre Hristos,
Mi-am amintit câteva fraze franţuzeşti uitate,
Fără voce fredonam valsuri banale,
Priveam la păianjenii murdari din tavanul tern.
Nu, îmi era doar urât – doar mă plictiseam...
În inimă-mi putrezea un pepene galben.
13.XI.1916
Inevitabile zile
Mă aşteaptă zile rebele
Şi inevitabile, toate.
Ardoare, iernaticelor flagele
Să le rezist, cât se poate.
Pieptul, pieptul mi-oi acoperi
Cu platoşe ferecate.
În cale, cine m-ar nimici?
Dimineaţa cheamă, departe.
Dincolo de oraş – fum, neguri grele.
Izbucniri străfulgerate.
Mă aşteaptă zile rebele
Şi inevitabile, toate.
1917
Zorii reclamelor
Iubirea nu iubeşte sinceritatea –
Iubirea iubeşte jocul.
În ea e mult chin şi o fărâmă de caritate,
La urma urmei de la ea-şi va lua moartea-mi sorocul.
Cine a spus că de iubire se urcă pe eşafod?
Cine a spus că iubirea-i a sufletelor comuniune?
Ah, nu-mi amintiţi şi nu vă apropiaţi de mine până
Mă voi întări, pentru ca – „Nu mă atinge!” – să pot spune.
Dar poate că din motivul că s-au trezit sevele...
Poate din cauza că soarele a fost schimbat pe zorii reclamelor?
Anii se duc – se duc ca-nainte anii?
Şi în genere – le-am putea veni de hac petelor?
Păi putrezeşte, se ruinează, lăsând ruinele
Prizăririi sale de bine, morală, fericire.
Iubirea nu iubeşte sinceritatea –
Jocul – iată ce iubeşte capricioasa iubire.
16.II.1917
Vladivostok
Tuşul gramofonului
Însinguratul-îndrăgostit în seri pustii
Nu îndrăzneşte să tulbure liniştea ei –
Când ea se plimbă cu felcerul districtului
Pe sub luminoşii, aromitorii tei.
Nemişcaţi, ascultă vocile tăcerilor –
Despre dragoste, despre unirea sufletelor.
Şi în ciuda lor fata bătrână în mută suferinţă
Aruncă prin geam tuşul gramofonului –
negreaţa plăcilor.
Rochia de jale
În umbrele amurgului sperios
Pregătindu-te să mergi la concert
În odaia viselor efervescente
În oglindă văzut-ai al morţii chip discret.
Din inimă s-a zburătăcit zeflemeaua albă.
Eu am intrat devreme şi nechibzuit.
Cu vocea dumitale – atât de timidă – ai spus:
Ah, încă nu sunt gata, ce timp aiurit.
Când va fi să vin a doua oară
Şi deja voi bate ferm în uşa dumitale, –
Pe fundalul tristeţii adânci să îmbraci
Rochia de jale.
Tinerii aviatori
Vă salut, tineri aviatori,
Şi căldura mâinilor v-o strâng.
S-a dizolvat ecuatorul artificial,
La pragul meu deja creşte bambus.
Eu luminez inimile cu luciri de benzină,
Vuiet de elice şi chipiuri de piele.
Orice îngrădituri doborâţi-le sonor –
Internaţionalizaţi stepele.
1918
Confuzie în oraş
Sunt atras de cocoaşele de zăpadă
mă îndepărtez de zidurile gri.
Rămân crucile, chemându-se între ele
în oraş dangătul prinde-a se răspândi.
S-au pus pe vuit clopotele, vuiesc vuietele,
fantomatica stradă strigă-n deznădejdea sirenelor.
Şi s-au declanşat lovituri în demente curente
şi gloata s-a tras îndărăt din preajma cangrenelor.
Cad firmele, zângănesc şi se risipesc vitrinele
trotuarele trosnesc, sub greimea picioarelor se sfarmă, oftează.
Boarfele se rod, carnea tropăie, muierile ţipă şi se pripesc –
stâlpii de telegraf se îndoaie, turnul de piatră se ruinează.
27.11.1918
Traducerea şi prezentarea:
Leo Butnaru