Revistć lunarć de literaturć, eseu, arte vizuale, muzicć, fondatć īn februarie 1990 la Arad

Anul XXV, nr. 4-5-6 (289-290-291), 2014

despre noi
contact
arhiva
 

 

451 Fahrenheit

 

index

După ce anul trecut ne-a părăsit Alexandru Muşina, şi, chiar īn prima zi a acestui an, i s-a alăturat Traian T. Coşovei, recent o nouă veste absurdă şi tragică ne zguduie: a plecat dintre noi şi Andrei Bodiu.

Cuvintele sīnt neputincioase īn astfel de situaţii. Cităm totuşi din grupajul dedicat de «Observator cultural» (nr. 460 / 10-16 aprilie 2014) memoriei prietenului nostru:

„Am apreciat īntotdeauna faptul că obişnuia să gīndească nu altfel decīt cu capul lui, cum se zice, fără să se lase impresionat de presiuni oficiale sau chiar colegiale, fără să cedeze unor idei sau curente la modă. Nu contrazicea, nu reacţiona agresiv, dar īşi păstra rezervele sale mentale şi independenţa de opinie.

Opera lui literară şi metaliterară poartă aceeaşi viziune proprie, dificil subsumabilă şi reductibilă.

Īn condiţiile multiplelor sale angajamente instituţionale şi obşteşti, īnsăşi consistenţa acestei opere constituie un miracol. Căci Andrei Bodiu n-a fost doar decan şi membru īn diverse comisii ministeriale şi boarduri profesionale, dar s-a implicat generos īn existenţa de zi cu zi a colegilor, a studenţilor şi doctoranzilor săi. A ştiut să fie pentru fiecare un prieten, un om care īnţelegea şi ajuta, care ‘punea umărul’ īn vreme ce alţii doar ridicau din umeri, comentīnd cu ironie această mare, prea mare disponibilitate.

L-am admirat pe Andrei Bodiu pentru capacitatea sa de a fi atīt de prezent şi atīt de util īn cele mai diverse postłri: glosīnd pertinent pe marginea unor teze de doctorat, intervenind īn dezbaterile unui consiliu sau ale unui colocviu, alergīnd de la o universitate la alta pentru a verifica nivelul de pregătire profesională. Deşi toate aceste activităţi presupuneau din partea sa exercitarea unui control, activarea unei exigenţe impersonale faţă de alţii, se īncheiau printr-o relaţie care nu era numai una de respect, ci şi de prietenie. Rareori am īntīlnit pe cineva care să fi ştiut să-şi facă atīţia prieteni!" (Mircea Martin, Un om, un grup, o şcoală)

„Niciodată nu eşti pregătit să īntīmpini moartea, dar ceea ce s-a īntīmplat cu Andrei Bodiu este, mai mult decīt orice, o nedreptate, una dintre acele nedreptăţi pe care nu le putem pune decīt īntre ghilimele, căci viaţa şi moartea nu depind, īn cele din urmă, de noi. Andrei Bodiu era vitalitatea īntruchipată, dar nu la modul bacanal. Combinaţia de vitalitate şi disciplină e rar īntīlnită, şi multă lume, printre care şi eu, profită de ea cīnd apare īn drum. Generozitatea şi simţul datoriei se manifestau ori de cīte ori organiza vreun eveniment sau reforma vreo instituţie – şi asta făcea mereu. Ştiu, sună ca şi cum aş vorbi despre un om politic. Deşi nu făcea politică, Andrei Bodiu ar fi fost un model pentru cei care o fac. L-am cunoscut ceva mai bine cīnd am participat, īmpreună cu unii dintre colegii lui de la Facultatea de Litere din Braşov, la un colocviu la Tartu, īn Estonia, dar īl ştiam deja de cīnd fusesem invitat să ţin un atelier de traduceri īn cadrul masteratului unui alt mare şi pe nedrept dispărut, Alexandru Muşina. Facultatea de Litere de la Braşov īi datorează tot ceea ce īnseamnă instituţional – unul dintre locurile īn care se formează o elită intelectuală.

Toate ferparele mortuare sīnt croite să facă elogiul celui sau celei dispărut(e). Īntr-un fel, asta am făcut deja şi eu. Sper să nu consideraţi gestul meu pur retoric, Andrei Bodiu iubea lumea şi lumea īl iubea pe el. Reciprocitatea asta se mai īntīmplă, dar la Andrei Bodiu se mai adăuga ceva: faptul că era scriitor. Puţini scriitori sīnt iubiţi de lume şi iubesc lumea. Bodiu te făcea să te simţi bine, cumva şi ocrotit şi responzabilizat". (Alexandru Matei, A trăi frumos)

Recentul Colocviu Naţional Universitar de Literatură Romānă Contemporană, o altă creaţie a lui Andrei Bodiu, şi care şi-a desfăşurat recent cea de-a douăsprezecea ediţie, dedicată lui Paul Cornea şi Mircea Martin, prilejuieşte o nouă reamintire a prietenului şi colegului nostru: Despre moştenirea culturală a lui Andrei Bodiu, de Raluca-Elena Ouatu («Observator cultural», 722 / 16 mai 2014).

*

Cităm, fără comentarii, din textul lui Patrick André de Hillerin, Apel către repere («Caţavencii», nr. 19, 14-20 mai 2014):

„Totuşi, ceva ne datorează intelectualii nouă, mahalalei inepte, marginalilor minţii: onestitate. E OK să-şi dorească a trăi retraşi, e OK să nu se implice ca orice plebeu neinstruit īn viaţa cetăţii. Putem accepta că nu vor să ne dezvăluie secretul evoluţiei spre mai bine, dar, cum spuneam, ne sunt datori să nu ne propovăduiască prin exemplu personal, umilinţa, supuşenia, slugărnicia.

Dacă oameni precum Gabriel Liiceanu īşi doresc atāt de mult să fie şi să rămānă şi pe viitor repere ale societăţii romāneşti, a-şi atribui cu voluptate īnsuşirea de intelectual este insuficient, căci nici pe Conchita Wurst nu-o credem că-i frumoasă doar pentru că aşa ne spune departamentul de PR. Evitarea unor episoade cel puţin jenante, precum discursul de pe 9 mai de la primirea decoraţiilor de la Traian Băsescu ar ajuta mult mai mult. Pentru că vidul din capitolul ‘repere’ al istoriei intelighenţiei romāneşti nu se umple suprapopulānd capitolul ‘lingăi’".

*

Un text care ne oferă o faţă mai puţin partizană a lui Mircea Mihăieş, una cu care chiar putem empatiza (dincolo de solidarizările de care a avut parte cīnd cu „fascist bătrīn"), e Republica bicicletelor («Romānia literară», nr. 19/ 2014).

De la dezamăgirea, normală, īn faţa vieţii literare:

„Īn acest context, īn care mă feresc de viaţa literară ca dracul de tămāie, mă mulţumesc cu textele scrise, fără a mai simţi nevoia contactului direct cu persoana din spatele poemului, eseului sau recenziei. Īn fond, e mai bine aşa pentru toată lumea: eu sunt scutit de deziluzii, iar ei de nişte īntālniri care, īnţeleg, le provoacă disconfort şi umilinţă. Să rămānem, aşadar, fiecare pe malul său, de partea convenabilă a Styxului personal."

la un posibil motiv de optimism şi de solidarizare cu tinerii:

„Dacă notaţiile de mai sus sunt rezultatul amar al observării unor evenimente din zona culturii (īndeosebi a literaturii), există şi tineri despre care merită să scrii. De pildă, cei pe care i-am văzut zilele trecute protestānd contra supraaglomerării oraşelor din Romānia. Alternativa e simplă (cel puţin pentru ei): bicicleta sau moartea prin sufocare a aglomerărilor urbane. Sunt īntru totul de acord că am ajuns să trăim īn inferne urbane dominate de pucioasa ţevilor de eşapament şi de trāmbiţele demonice ale claxoanelor.

Mă īntreb mereu unde se grăbesc toţi aceşti oameni – pe care, dacă-i cauţi la serviciu, n-ai să-i găseşti niciodată. Ca unul care nu am (şi n-am avut niciodată) carnet de conducere şi merg cu maşina doar cānd nu am īncotro, mă bucur că există oameni a căror responsabilitate e cu atāt mai demnă de admirat cu cāt īn ultimii ani īn Romānia pare să se fi instaurat o Sahară etică.

De cāţiva ani, de cānd circulaţia a devenit, datorită automobilelor pe care romānul le foloseşte şi cānd e cazul şi cānd nu e, un coşmar, sunt pe bicicletă de prin aprilie pānă īn noiembrie. Pe lāngă viteza deplasării, bicicleta īţi oferă şi o perspectivă cu totul neobişnuită asupra străzilor pe care le străbaţi. Devenit tu īnsuşi un centaur (jumătate om, jumătate roţi), iei īn stăpānire nu doar spaţiul, ci şi orizontul care-l include…"

*

O carte care deja pare a stīrni controverse e recentul volum de proză al lui Dan Alexe, Miros de roşcată amară şi alte povestiri scandaloase, care, după cīte ştim, pīnă īn acest moment, beneficiază de două cronici total opuse. Dincolo de arondarea autorilor, ceea ce le face cumva previzibile, sīnt interesante argumentările fiecăreia dintre ele.

De pildă, la Bogdan-Alexandru Stănescu, Licantroapa cu trei ţīţe şi alte povestiri la fel de erotice («Observator cultural», nr. 720/ 2 mai 2014), eşecul e vizibil de la bun īnceput, şi ne-o spune cu umor:

„Pe la 25 de ani am īnceput să pictez. Era īn perioada cīnd scriam şi cronică de artă. A fost nevoie de un prieten foarte sincer şi cu talent pedagogic, care m-a rugat īntr-o seară să desenez un măr. Mi-am dat seama că nu sīnt īn stare, dar că l-aş putea descrie destul de bine. Adică am putut să re-creez imaginea unui măr cu ajutorul cuvintelor. Ceea ce reuşisem să fac īn cărbune semăna cu orice altceva, hipopotam, raţă, scorpie de baltă, măr nu era. Tot atunci am abandonat şi cronica de galerie, pentru că era acolo mai multă impostură decīt īntr-o şedinţă de guvern – poţi spune orice despre o expoziţie, nu există nici măcar riscul ca un citat prost ales să te dea de gol. Mi-a plăcut foarte mult Cabal in Kabul, şi nici nu cred că dacă eu m-am dovedit impotent īn faţa micuţei mele violon d’Ingres, altul e īn mod automat la fel. Din păcate, īn cazul lui Dan Alexe, acolo unde prietenul trebuia să-i spun㠑Nu ştii să scrii’, acela vine şi spune: ‘Rar mi-a fost dat, īn ultima vreme, să citesc ceva mai viu şi mai vibrant, mai uman şi mai firesc, mai arzător, mai dramatic, mai curgător şi mai abrupt, mai vesel şi mai trist, mai suculent, mai poznaş, mai poetic, mai ame- şi amuţitor’. Păi hai să vedem cum e cu scrisul acesta vibrant, viu, firesc, uman, dramatic, curgător, vesel, trist, suculent, poznaş, poetic etc.: īnainte de a ajunge la stil şi la frumoasa limbă romānă pe care le etalează Dan Alexe, trebuie creat cadrul – fără mari excepţii, prozele sale scandaloase au īn centru un personaj masculin īntre două vīrste, inteligent, extrem de cult, ludic pīnă-n vīrful unghiilor, conştient de virilitatea pe care-o emană prin toţi porii, şi o victimă feminină care face eforturi supraomeneşti de a-i rezista".

īncheind cu la fel de mult umor:

„Eroare, de data asta personajul feminin e pasional, violent (pentru că e licantroapă), degrabă īncălecătoriu şi posesor de trei ţīţe, un animal cortazarian, cum am mai spus, căruia nu-i ajunge nici măcar virilitatea notorie a naratorului: ‘Coborīnd scările, ştiam că bufniturile īnăbuşite pe care le auzeam veneau de la capul ei izbit repetat īn perete. Jos, īn curtea blocului, am auzit-o răcnind şi hăulind singură’. Nu, Dan Alexe, nu era licantroapa, eram eu: hăuleam dīndu-mă cu capul de pereţi, cu balele curgīnd prin colţul gurii, cu o privire tīmpă īn ochi – citeam īnceputul următoarei proze, unde tipa aia miroase a iepşoară, iar naratorului nu-i CRĪCNEŞTE nici un muşchi pe faţă".

Exact invers stau lucrurile pentru Tania Radu (Derviş rotitor la imprimantă, «22», 13.05.2014); se vede şi aici parti-pris-ul, chiar dacă discret:

„Dan Alexe este un caz: nimic din ce face nu poate trece neobservat. Talentul, dar şi convingerile lui au decibeli. Nu le poţi da mai īncet. De aceea mă mir de promovarea harnică de care are parte Miros de roşcată amară şi alte povestiri scandaloase. Forţează uşi deschise. Textele acestea limpezi ca apa de munte sunt īnşelătoare: taie ca sticla, aşa c㠑victimele’-cititori ar fi ţipat oricum şi ar fi declanşat de la sine epidemia interesului.

Primul contaminat oficial pare să fie chiar prefaţatorul, Radu Paraschivescu, care ne previne: ‘literatura romānă şi-a găsit un agent provocator cum nu avem prea mulţi’. Efectul se vede imediat asupra lui īnsuşi, cānd ne spune că suntem īntr-o ţar㠑unde eradicarea anemiei şi a rahitismului literar ţine de utopie’. Asta da provocare! Cum să te mai ridici, biată literatură, biet Prāslea făr㠑vinele’ furate de zmeu?

Deocamdată īl avem, iată, pe Dan Alexe, care e maestru īn a echilibra parşiv adrenalină şi endorfine, astfel īncāt – are dreptate prefaţatorul – ‘o singură reacţie lipseşte: indiferenţa’.

Despre debutul lui īn proză e bine să stabilim de la bun īnceput că:

Primo: avem foarte puţini autori buni de proză scurtă, īn toată literatura romānă, iar Dan Alexe e acum unul dintre ei. Acest volum trimite scurt la cutie mare parte din străduinţele recente – critice şi editoriale, conjugate – de-a inventa o generaţie de autori īn genul scurt. Din păcate, vor mai avea de aşteptat o tură".

Om (mai) citi şi-om vedea.

*

Sorin Lavric nu se dezminte: pune īntrebări cu o candoare adolescentină, care, dacă e autentică e un semn cert de imaturitate, dacă e jucată, e un semn la fel de sigur de prost gust, īn acelaşi timp īncercīnd să se bage īn seamă pe līngă interlocutor, de data aceasta, Virgil Nemoianu (‘La noi īn casă şahul era la mare cinste’, «Romānia Literară», nr. 19 / 2014):

„Pomeneaţi de fotbal şi leapşa, īn copilărie. Mai tīrziu nu v-a atras şahul? Ipoteza mea e că orice spirit umanist nimereşte, măcar pentru o vreme, sub fascinaţia pieselor de şah. Mie tortura aceasta a minţii mi-a furat atītea nopţi că mă apucă uneori regretul pentru timpul irosit.

Cum de nu. La noi īn casă şahul era la mare cinste. Jucau tatăl meu, unchiul Coriolan şi īndeosebi prietenul şi consăteanul lor Ghiţă Dragalina, scund şi colosal de muşchiulos (cred că fusese īn naţionala de gimnastică īn tinereţe), care locuia īn apartamentul nostru. Mi-am procurat sau am primit şi nişte cărţi de şah (teoria deschiderilor, partide clasice şi celebre etc.) pe care le studiam conştiincios şi chiar cu străduinţă".

*

Textul lui Vasile Popovici, Portugalia din vis. Amprenta Lusitaniei īn Craii de Curtea-Veche («Orizont», nr. 3/ 2014), scoate la lumină un puţin cunoscut, īnsă fascinant personaj, cunoscut de Mateiu Caragiale, şi, parcă ieşit din romanul acestuia:

„Descendent dintr-o mare familie aristocratică de origine flamandă ce coboară vertiginos īn zorii secolului al XIII-lea, Martinho Maria Teixeira Homem de Brederode de Cunha, autor al unui roman uitat, A Morte do Amor, pare un alt Crai de Curtea-Veche: cu morga unui nobil de īnaltă şi veche spiţă şi totuşi īnsetat de modeste onoruri bucureştene, ambasador īn Capitala Romāniei timp de mai bine de zece ani graţie īnaltelor proptele de la Lisabona oportun manevrate de către Excelenţa Sa, altminteri mereu strāmtorată financiar, īndatorată pānă şi lui Mateiu, căruia nu-i achitase integral comanda unui blazon, īnaltul trimis al Portugaliei īşi sfārşeşte zilele īn 1952 īntr-o Romānie stalinistă īn chiar oraşul Braşov, rebotezat cu numele dictatorului, ca soţ al unei localnice, chinuit de felurite beteşuguri şi trăind dintr-o pensie iluzorie şi mărunte subsidii pe care regimul lui Salazar i le trimitea cu multă zgārcenie şi după multe diligenţe. Suntem, cu acest ambasador, īn plină fantezie mateină, ca şi cānd frecventarea lui Mateiu ar fi contaminat definitiv biografia trimisului Lisabonei, ce parcurge īn sens invers visul lui Pantazi de nobilă retragere spre coastele lusitane, sfārşind īn balcanism, decrepitudine şi īncarcerare totalitară".

*

Last but not least, īn «Observator cultural», īncepe (īncă) o dezbatere despre critică (nr. 722/ 16 mai 2014), Critica literară. Mod de īntrebuinţare īn secolul XXI (I). Participă: Iulian Boldea (Critica literar㠖 limite şi consolări), Paul Cernat (Un nou mod de raportare critică la local şi global), Bogdan Creţu (Esteticul şi ideologicul sīnt realităţi complementare), Daniel Cristea-Enache (La treabă!), Adina Diniţoiu (De la autoritate la notorietate), Caius Dobrescu (Despre canonul critic), Gelu Ionescu (Progresul şi gustul), Alexandru Matei (Introducere īn noua ecologie a criticii literare), Bogdan-Alexandru Stănescu (Criticul īn bancul de piranha). Cu siguranţă vom mai reveni.

 

 

 

inapoi la sumar