Revistă lunară de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad

Anul XXV, nr. 4-5-6 (289-290-291), 2014

despre noi
contact
arhiva
 

 

Cronica literară

 

Romulus Bucur

 

Clubul poeţilor dispăruţi


N-aş putea pretinde că am fost unul dintre apropiaţii lui Traian T. Coşovei, deşi ne cunoşteam de ani buni, şi cunoşteam, de asemenea, o seamă de poveşti simpatice/ haioase în care el era personajul principal. Şi îi ştiam poezia, asta pînă în 1990, cînd ca şi lui Nino Stratan, am început să-i pierd urma: volume de care mai mult auzeam decît le vedeam, publicate la edituri care îmi erau inaccesibile. Nu mai ştiu cum am făcut rost de Lumină de la frigider şi am scris despre ea. Spre surpriza (şi emoţia) mea, m-am trezit că mă sună un Traian emoţionat, ca să-mi mulţumească pentru cronică. Asta ar fi cea de-a doua, şi nu-mi rămîne decît să sper că, acolo unde e, cuvintele mele vor ajunge la el.

Începem cu titlul cărţii*. Pleoapa. Limita dintre ochi şi lume. Ceea ce opreşte sau dă drumul luminii. Ceea ce permite imaginilor lumii exterioare să se formeze, sau îndeamnă la crearea unora ale lumii interioare. Ceea ce dezvăluie sau ascunde ochii. Aritmetica. Prima, probabil, formă a gîndirii abstracte. Aritmetica, nu geometria, nu algebra, şi în nici un caz vreo parte a matematicilor superioare. Aritmetica, adică adunare, scădere, înmulţire, împărţire. O imagine care revinde de trei ori în volum; n-o mai analizăm, lăsînd-o să îşi realizeze singură impactul: „Anatomia sau aritmetica tăcută a pleoapelor" (Aritmetica pleoapelor); „Era un raid aerian nesfârşit/ peste aritmetica pleoapelor tale" (Raid aerian); „Uneori, a fi pustiu înseamnă tăcerea unui deşert de cuvinte/ spulberate de aritmetica pleoapelor tale" (Recompensa). Îi mai putem adăuga una înrudită, în măsura în care arhitectura nu poate fi despărţită de matematică: „În arhitectura pleoapelor tale/ am căutat un om cu toiag/ care să mă călăuzească".

Putem vorbi de o constanţă a vocii: recunoşti amprenta lui Traian T. Coşovei imediat, în sunetul versului (rime discrete/ asonanţe), în reciclarea de locuri comune ale culturii populare (în sensul de popular culture) româneşti şi străine, în reciclarea clişeelor, într-un anume tip de emoţie, combinaţie personală de sensibilitate, sentimentalism un pic ostentativ, (auto)ironie şi imagini neaşteptate care, întotdeauna, te duc în ultimul moment în cu totul altă direcţie decît cea iniţială. Exemplele ar fi la tot pasul; cel mai bun lucru e (re)citirea cărţii.

Surprinzătoare sînt poemele scurte, cel mai adesea notaţii, uneori semănînd a haiku, întotdeauna punînd în evidenţă o deosebită prospeţime a percepţiei (şi, fireşte, a expresiei care să o transmită): „Umbra ta înduplecată, fierbinte –/ o pâine scoasă de la cuptor/ şi aşternută pe masă" sau „Indiferenţa faptului că exişti:/ o fântână în care/ nu-ţi poţi vedea umbra/ decât aruncându-te", sau „Un copil aleargă pe cărare,/ o pasăre alunecă în zbor –/ fiecare fuge de altcineva"; „Din umbra tăcerilor pline de laşitate/ a tresărit o frunză proaspătă/ care spune adevărul pădurii./ Scorbură cu scorbură".

Junele de pe timpuri a îmbătrînit, a obosit, melancolia lui s-a transformat în altceva, a devenit probabil toxică: „Aceasta e scena şi ăştia sunt mâncătorii de flăcări/ arzând în aplauzele mulţimii…// Aceştia sunt actorii mâzgăliţi pe pereţi./ Iar pe pereţi sunt zugrăviţi chiar pereţii –/ cu un sânge prelins din guri încleştate:/ pentru că nimeni nu scoate un cuvânt/ despre amănuntele trecute sub tăcere.// Suspectă tăcere, iar eu prea plictisit/ să cioplesc păpuşi cu nas mare/ care să mă mintă./ Aşa că voi rămâne o statuie de sunete/ predicând în pustiu".

Corpul, singurătatea, anxietatea sînt lucruri care probabil că au existat dintotdeauna în poezia lui, dar, tot dintotdeauna au fost bine ascunse în spatele unor măşti, a unor focuri de artificii, a unui carnaval de cuvinte & imagini. Acum masca poate să cadă, poetului nu-i mai pasă: „Simt pentru că sunt adevărul rupt din nefiinţă –/ un adevăr muşcat numai pe jumătate./ din ceea ce trebuia să fie rostire, Cuvânt.// A fi adevărat cu tine: iată singurătatea începutului.// Singurătatea începe cu privitul în oglindă./ Abia atunci îţi simţi mirosul trupului/ din care nu au mai rămas decât două sau trei cuvinte./ Oricând… vine un vânt potrivnic care izbeşte fereastra…"

Vine o vreme a esenţializărilor, a lepădării de (unele) certitudini, a aflării altora. O vreme a înţelegerii, poate chiar a înţelepciunii: „Să rămâi între cei/ care gândesc ca tine,/ dar să nu le auzi respiraţia./ Să stai în centru/ în loc să te învârţi în cerc. Să fii condamnat/ să repari toate/ greşelile Universului.// Să priveşti un copac/ fără să ştii că e copac./ Între moarte şi viaţă/ e doar un amănunt:/ adevărul că un câine/ privit de aproape/ nu e un câine".

Bineînţeles că pisicile nu-şi cer niciodată iertare – acesta e un adevăr ştiut doar de iniţiaţi. Traian a fost unul dintre ei: „De la atâtea nopţi de insomnii politicoase,/ ai descoperit că somnul nu are case/ şi te-ai trezit exact când te decideai dacă trăieşti sau mori./ Uite cum e cu sufletul: nu are 17 grame, dar se zbate./ Apoi, constaţi că entuziasmul copilăriei simţurilor s-a isprăvit/ şi că data viitoare nu va mai fi niciodată data viitoare.// Oricum, pisicile nu-şi cer niciodată iertare…// Şi dacă nu ajung niciodată la tine,/ înseamnă că n-am întârziat".

Cartea de faţă e o dovadă.

 

* Traian T. Coşovei, Aritmetica pleoapelor, Bucureşti, „Tracus Arte", 2013

 

 

inapoi la sumar