Revistă lunară de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad

Anul XXV, nr. 4-5-6 (289-290-291), 2014

despre noi
contact
arhiva
 

 

Cronica literară

Gheorghe Mocuţa

 

Firul Adrianei*

 

Revizitarea galantă a mitului Amazoanelor

Trebuie spus de la bun început: Amazoanele O poveste e o carte fabuloasă. În ţesătura scrierii ei se împleteşte munca şi chinul cercetătorului, imaginaţia eseistului, curajul şi strategia femeii-luptătoare şi bucuria de a scrie romanul unei aventuri individuale. E cartea unei vieţi, întreruptă de alte proiecte, de cedări succesive, de înfrângeri şi reabilitări, de explicabile îndoieli şi de reuşite surprinzătoare. E o carte care în ciuda faptului că a fost scrisă în ultimii treizeci de ani, începe în copilăria autoarei şi se termină odată cu sfârşitul poveştii. În chiar momentul în care cititorul închide cartea. Scrierea ei a presupus o muncă de Sisif, atât în ce priveşte documentarea cât şi prin varietatea domeniilor pe care le vizitează, de la literatura comparată la filozofie, de la psihanaliză la antropologie, de la arheologie la studiul mentalităţilor. Un tom captivant despre o temă nu mai puţin captivantă, care nu mai este doar o istorie, precum Dandysmul (2004), ci o adevărată poveste. O poveste adevărată, demnă de un scenariu cinematografic. Prin farmecul detectivistic şi prin magia eroismului feminin. E revizitarea galantă a unui mit şi redimensionarea lui. Pentru că dincolo de un subiect exotic, dezvoltat cu atâta pasiune şi dezbătut cu atâta fineţe şi stăpânire de sine, cu asalturi de idei şi campanii de lectură critică, avem biografia discretă a unui destin, călare pe două sisteme, pe două lumi, pe două secole. O călărire ŕ l’amazone, bineînţeles care începe cu jocurile copilăriei, continuă cu farmecul şi cuceririle tinereţii şi sfârşeşte cu ironia şfichiuitoare a bătrâneţii. În ciuda acestui fapt, studiul comparatist, cercetarea şi efortul travaliului ne dezvăluie o fiinţă fără vârstă, cu o putere de muncă infatigabilă. Ea îşi folosise deja talentul epic de care a dat dovadă în romanul Femeia în roşu (1990), în scrierea unor cărţi-eseu începând cu teza de doctorat Bătăliile pierdute. Dimitrie Cantemir, strategii de lectură (1997) şi continuând cu volumul Dilemele Europei Centrale (1998), cu istoria dandysmului (2004). Ea însăşi o amazoană a literaturii actuale îşi îndreaptă atenţia spre obsesiile şi imaginarul omului modern legate de mit, aplicându-i o cură textuală pentru a recupera bucuria de a trăi, la joie de vivre: Ultimul sufleu la Paris. 69 de reţete culinare (2006); Prozac. 101 pastile pentru bucurie (2009).

Cunoscătoare şi traducătoare a operei lui Roland Barthes şi a teoreticienilor textualişti, ea experimentează plăcerea textului pe propria piele şi în profunzimea fibrei creatoare. Personajul A. din Femeia în roşu e preocupat atât de recrearea atmosferei cât şi de atingerea gradului zero al scriiturii prin implicarea masivă şi selectivă a documentului.

Textele din volumul Arachne şi pânza (2002) dezbat relaţia criticului cu noua realitate a tranziţiei şi cu problemele care îl preocupă. Găsim aici raportul cu strategiile (rescrise) ale privirii asupra Operei ce provoacă o nouă lectură, şi secretă – asemenea lui Arachne – pânza de păianjen a scriiturii. Ea prefigurează aici ofensiva criticului, cartea unei alte vârste, a femeii-războinic, despre Dimitrie Cantemir, dar şi despre amazoane. Perspectiva hologramei, a fragmentului, e strategia ultimă iar privirile scormonitoare sunt armele secrete ale Adrianei Babeţi; scriitorul, văzut ca prizonier al paginii scrise îi declanşează întrebarea esenţială şi o obligă să răspundă: „sunt ceea ce vi se pare că vedeţi, această aparenţă informă, descompusă în cuvinte, această suprafaţă şi profunzime în acelaşi timp, chiar graniţa dintre ele, pe care vreau să o trec în fiece clipă, oglinda care vă răsfrânge o imagine, privirea în care trebuie, la rându-vă, să vă priviţi pentru a mă recompune, pentru a-mi reda figura pierdută, ochii singurele fante negre, netrucate, ale măştii, pe unde mă puteţi vedea aşa cum sunt, in speculum, o încremenire. O mirare ultimă, o siderare. Un autoportret".

Amazonland-ul e noul său continent

Revenind la Amazoane, fără episoadele eseistului şi ale romanului în oglindă cartea nu ar fi atât de seducătoare, de actuală, de provocatoare pentru cititorul postmodern. Se pune întrebarea cum a ajuns un proiectat tratat să devină o poveste. Tocmai prin esenţa romanescă a gândirii şi a scrisului său. Vasile Popovici care în cronica sa din „România literară" (Amazoanele, rescrierea unui mit, nr. 7/ 2014) subliniază efortul şi calităţile opului de peste 700 de pagini, alura de teză de doctorat şi faptul că prin valoarea şi anvergură, ar fi putut să apară în universităţi de prestigiu din occident, face observaţia esenţială că doar prin destinul specific al unui intelectual din Est care nu-şi pierde demnitatea, această cercetare a putut fi dusă la capăt în ciuda frustrărilor şi a barierelor. E un mod de a sublinia eroismul autoarei care a înfruntat anumite riscuri. Din felul în care îşi organizează materia, ea nu e doar cercetătoarea incisivă (şi belicoasă), ci şi un comandant de oşti care a trecut prin experienţa soldatului şi a camaradului (a romanului scris la trei mâini), prin „focul" Bătăliilor pierdute, dar şi prin răbdarea şi disperarea maternă a autoarei, asemenea unei Penelope. Ori a unui dublu: Arachne care îşi brodează aproape sinucigaş pânza şi îşi haşurează până la ultimul detaliu planul bătăliei, strategie care cuprinde şi varianta retragerii sau a eşecului. Revizitarea mitului cuprinde obligatoriu strategiile cercetătorului, înnădite cu conceptele artei războiului şi contopite într-un „fir al Adrianei": îmbărbătarea, atacul, incursiunea, contraatacul, încercuirea, asaltul, parada şi retragerea. Studiul polifonic, desfăşurat pe mai multe registre ne dezvăluie o hermeneutică proprie, inspirată de mişcarea şi simbolistica relaţiilor dintre zei, eroi şi oameni.

În interviul pe care Adriana Babeţi îl acordă lui Ciprian Vălcan (în „România literară" nr 5/ 2014) autoarea Amazoanelor mărturiseşte despre propriile metehne; cum a reuşit să-şi educe „repezeala" şi cum n-a reuşit să-şi stăpânească slăbiciunea „scormonitului până la epuizare după informaţii pentru un subiect". Mărturiseşte că nu a avut un model premeditat în cercetarea literară dar că a fost copleşită de erudiţia şi eleganţa cărţilor lui Curtius şi Auerbach. În lungii ani ai pregătirii tezei de doctorat despre Dimitrie Cantemir se simte, la un moment dat, sufocată de informaţie, „ca un şoarece de bibliotecă paralizat, care nu ştia cum să scape din cursă". Întrezărim în această situaţie ceva din natura dublă a scrisului ei; o vibraţie profundă care provine din tonul relaxat şi ironic şi antiacademismul eruditului care transmite direct de la surse chemarea şi eroismul femeii-bărbat. Încredinţarea că nu numai viaţa e o luptă, ci şi scrierea unei cărţi. De aceea alcătuieşte o listă a marilor oşteni scriitori. De la Homer, învins în faţa lui Hesiod – într-o întrecere literară – învaţă că fiecare eşec e un pas înainte. Şirul continuă cu Arhiloc şi Alceu, cu Sofocle, Xenofon, Demonstene şi ceilalţi. Condeiul e tot o armă cu două tăişuri pentru omul de litere. După cum biblioteca e utopia tuturor bătăliilor.

Conştientă de blocajele scriiturii, Adriana Babeţi a găsit la începutul anilor ’80 un refugiu în Roland Barthes şi în romanul scriiturii sale. Un popas esenţial în drumul său, după ce la începutul anilor ’70 s-a lăsat prinsă în mrejele sirenelor numite Camus, Sartre, Malraux, pe care acum îi parodiază. Jurnalismul literar, munca de redactor la revista „Orizont" i-a oferit salvarea de rutină şi dezinhibarea, după cum proiectele legate de Europa Centrală, realizate împreună cu criticul Cornel Ungureanu sau întâlnirea cu Mircea Mihăieş îi oferă alte oportunităţi pe care nu le ratează. Cât priveşte terminologia împrumutată din domeniul militar, atât de prezentă încă de la volumul Bătăliile pierdute şi reluată în Amazoane, ea îşi are originea atât în jocurile copilăriei cât şi în iniţierea lui Bojidar, un bătrân ofiţer din vecini, dus cu pluta. La care se adaugă desigur planul livresc. De altfel libertatea şi bucuria de a scrie dau viaţă unei teme mumificate de erudiţie şi sufocată de bibliografie.

Justificarea acţiunii (mitului) prin ficţiune

Nu exhaustivitatea o preocupă pe autoare ci actualitatea poveştii, justificarea acţiunii (mitului) prin ficţiune. Şi, mai departe, valorificarea surselor şi căutarea resorturilor intime ale creaţiei, aura poveştii şi implicarea cititorului. De te fabula naratur. Povestea amazoanelor ne atinge subtil pe toţi:

„Ares vorbeşte, aşadar, voalat despre subterana agresivă din noi, sugerând (pentru cine e dispus să dezlege un mit şi în această cheie) freamătul destrămător al părţii de thanatos din noi. Acest frison al distrugerii îl însămâmţează zeul în clocotitorul sânge al fiicelor sale, amazoanele, femei însetate de luptă, înfiorate de voluptatea morţii. Şi în egală măsură – se va vedea – de cea a vieţii. Căci în firea tatălui lor, Ares, se dezlănţuie deopotrivă şi cealaltă latură, a dorinţei, a preaplinului vital, eros. Nu are cum să-i scape acest hăţiş ascuns marelui Homer, care le ştie ori le presimte pe toate. Iată-l cum i-o aruncă în braţe pe propria-i soră, Afrodita, şi cum se înfiripă între ei o tulbure, incestuoasă poveste de amor din care, zic unii mitografi, se nasc amazoanele." (p. 41)

Cartea Adrianei Babeţi e cea mai nobilă campanie şi ultima luptă dusă pe tărâmul receptării mitului. În centrul atenţiei intră reabilitarea gustului, educaţia acestui gust, combaterea mistificării şi provocarea lecturii. Firul poveştii ne duce în copilăria omenirii şi ne poartă în labirintul ei. Acolo unde aflăm de Tata Războilă, de ucigaşele şi iubitoarele de bărbaţi, de spiţa lor zeiască, de văduve şi soţii răzvrătite, de spadasine, corsare şi pistolare. Iar mai încoace: superwomen, femei-muschetar, pirat, şerif, poliţist, detectiv, agent secret, soldat, puşcaş marin, comisar, androide, hackeri. Povestea se personalizează pe măsura alunecării în istorie. Întâlnirea lui Alexandru cel Mare cu Thalestris, regina amazoanelor, e un exemplu dintr-o fabuloasă Amazonsaga. Maestră a tipologiei amazoniceşti, autoarea nu ocoleşte elementul pitoresc, nici pe cel realist, nici pe cel simbolic, nici pe cel hermeneutic, nici minciuna romantică („şocul romantic", îi spune ea), întocmind planuri şi încropind alte strategii pentru intensificarea cercetării. Adaptându-le la planul locului, la harta zonei, ca un adevărat explorator. Amazonland-ul e noul său continent. Nici harta sufletului nu îi e străină şi aici apelează la specialiştii în materie, de la Platon la doctorul Freud. Profilul amazoanei străbate secolele, (e o legendă a secolelor), de la mitul timpuriu, la simbolismul clasic şi modern, de la tragedia greacă, la literatura şi arta europeană, la noile mitologii şi cultura pop sau siturile de pe internet. Avem imaginea amazoanei în valuri, imaginea amazoanei care face valuri după valuri concurând eroismul şi erotismul bărbatului legendar. Iar parada celor zece amazoane devenite eroi literari începe cu apriga Pentesileea şi se termină cu diafana Albertine.

Declarată recent cartea anului 2013, Amazoanele O poveste e, cum spuneam, firul Adrianei care ne scoate la liman din labirintul obscur al amazonomahiei în orizontul limpede al amazonologiei. Cum altfel, decât supunându-se, ea însăşi, dar şi pe cititor, fie el bărbat efeminat sau femeie android – unor amazoniceşti canoane.

 

* Adriana Babeţi, Amazoanele O poveste, Editura „Polirom", 2013

 

 

inapoi la sumar