Revistă lunară de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad

Anul XXV, nr. 4-5-6 (289-290-291), 2014

despre noi
contact
arhiva
 

 

Eseu

Lajos Notaros

Viena de la poalele vulcanului (I)

Das Bild ist eine Tatsache (Ludwig Wittgenstein)

Ludwig Wittgenstein, la naşterea sa în 1889, devenea cel mai tânăr reprezentant al uneia dintre cele mai bogate familii ale Europei. În Imperiul austro-ungar mai bogaţi ca ei erau doar Rothschildzii. S-a născut în acelaşi an, la şase zile diferenţă, cu Adolf Hitler şi a umblat la acelaşi Realschule din Linz. Era evreu pe trei sferturi, cel mai mic dintre cei opt copii ai părinţilor săi, fiind botezat, la fel ca toţi ceilalţi, catolic.

Copilăria i-a fost impregnată de excepţional. Totul din jurul său era ieşit din comun. Wittgenstein Palace-ul de lângă Karlskirche era doar unul dintre nenumăratele palate vieneze ale familiei pline de opere de artă şi mobilier la modă. În sălile de muzică ale acestor palate interpretau Johannes Brahms, Bruno Walter şi Gustav Mahler. Cu un auz muzical absolut, Wittgenstein va spune la maturitate că muzica se termină cu Brahms, dar chiar şi la acesta sunetul maşinii este deja prezent.

Portretul de nuntă al surorii sale Margaret a fost realizat de Gustav Klimt. „Imaginea este un fapt", va spune Wittgenstein în Tractatus logico-philosophicus.

Viena, fin de sičcle, după expresia lui Karl Kraus, era oraşul-laborator în care se experimentau metodele de distrugere ale lumii. Imperiul trosnea din toate încheieturile, sentimentul de apocalipsă era atât de pregnant în sufletele reprezentanţilor mai sensibili ai vienezilor încât, în cafenelele care împânzeau oraşul, erau de acord cu toţii că situaţia este disperată. Normală, deci!

Poate de aceea, pentru un sfert de secol – ultimul deceniu al celui de al XIX-lea şi anii până la război din cel de al XX-lea –,Viena a fost capitala intelectuală şi artistică a lumii.

Numele sunt cunoscute, lista minţilor sclipitoare care trăiau sau gravitau în această perioadă în sau în jurul oraşului este mult prea lungă ca să fie prezentată aici. Mai bine câteva tendinţe care s-au impus acolo şi atunci: începem cu Freud şi cu a sa psihanaliză, îi amintim pe Mach şi pe Boltzmann, fără de care Einstein, la rândul său profesor, între 1911-1914, la Universitatea din Praga, n-ar avea sens, îl pomenim pe Adolf Loos, pionierul modernismului geometric şi funcţional în arhitectură, muzica secolului XX, prin Mahler, Schoenberg şi Alban Berg, se naşte acum în această Vienă; Klimt şi Kokoschka exploatează noile forme de expresie grafică, literatura efectiv explodează prin Musil, Schnitzler, Hofmannstahl, pentru ca, în sfârşit, deocamdată doar să-i indicăm pe filozofii care vor forma după război, chiar pe Tractatusul wittgensteinian, Cercul de la Viena.

Aceşti oameni şi cei despre care vom vorbi în cele ce urmează, trăiau într-un oraş care se ascundea de trecut şi de viitor după faţade şi ornamente seccesion. Trăiau însă relativ bine, boem şi hedonist, la poalele vulcanului. Diferenţele de clasă erau decisive în palatele şi vilele oraşului, dar nu mai aveau mare importanţă în cafenele.

Se spune că, nu cu mult înainte de Sarajevo, social-democratul Adler încerca să-l convingă pe contele Bertchold, ministrul de externe, la o cafea în Central, că un război va duce la o explozie revoluţionară care va începe în Rusia, dar nu va ocoli nici imperiul. Contele, elegant şi degajat, şi-a permis să-i pună lui Adler o întrebare plină de neîncredere, arătând la unul dintre obişnuiţii localului, pe care-l ştia că este refugiat din Rusia: „Şi cine va conduce această revoluţie, te pomeneşti că Domnul Bronstein..."

Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu numele din acte ale revoluţionarilor de profesie, trebuie să specificăm că Domnul Bronstein va fi cunoscut nu peste mulţi ani ca tovarăşul Troţki.

Şi nu era singurul în această situaţie. Lenin, trecea des prin Viena iar Hitler, născut la Linz, a petrecut aproape zece ani aici încercând să ajungă pictor, trăind de pe o zi pe alta din vânzarea acuarelelor sale şi din ajutoare sociale. Sigur, toată elita imperiului, indiferent de apartenenţa etnică, umbla de regulă pe la Viena. Dintre români să-l menţionăm pe Aurel C. Popovici, lugojanul foarte apropiat de cercul prinţului moştenitor Franz Ferdinand, care a rămas în istorie prin proiectul Statelor Unite ale Austriei Mari.

Viena lui Wittgenstein era ochiul tornadei care va mătura Europa veselă a lui Strauss şi Lehar. Iar forţele care dinamizau acest nucleu erau naţionalismul şi antisemitismul. Majoritatea dintre cei pomeniţi mai sus erau evrei care vroiau să nu mai fie consideraţi astfel.

Theodor Herzl, întemeietorul sionismului, s-a născut la Pesta dar în 1878, după moartea surorii sale, familia s-a mutat la Viena. Ca student la drept, în această idee a emancipării şi asimilării, dominantă printre evreii de limbă germană până la primul război mondial, Herzl a devenit membru al fraternităţii pangermaniste Albia. Este o temă care se discută încă dacă sionismul lui Herzl se naşte în şocului afacerii Dreyffus sau în urma venirii la conducerea Vienei, în 1895, a lui Karl Lueger, liderul Paridului Socialist Creştin, al frumosului Karl care a creat frumoasa şi moderna Vienă, dar care era cunoscut şi iubit şi pentru antisemitismul său virulent şi explicit.

Cert este că Der Judenstaat (Statul evreu), lucrarea prin care Herzl fundamentează sionismul, a apărut în 1896 provocând ironia unui alt evreu vienez celebru, întemeietorul jurnalismului satiric şi polemic, Karl Kraus, cel care a ţinut să-i răspundă lui Herzl publicând broşura: Eine Krone für Zion (O coroană pentru Sion) în 1898.

Naţionalismul, de inspiraţie revoluţionară franceză, a devenit elementul determinant al mentalului politic prin domesticirea sa de către colonialismul englez şi filozofia germană a imperativului categoric altuit în implacabilitatea determinismului spiritual de expresie hegeliană. Ideologie pe uzul marilor puteri, naţionalismul a luat forme psihanalizabile printre multele etnii ale imperiului bicefal. Mai sus menţionatul Aurel C. Popovici exprimă, în lucrarea pomenită, cât se poate de exemplar această nevroză generalizată kaiserlich und königlich.

Pentru cei care considerau că deşi disperată, situaţia nu este totuşi normală şi de aceea e nevoie de o intervenţie energică şi rapidă, federalizarea părea singura soluţie. Însă, aşa cum reiese din lucrarea lugojanului, în calea acestei federalizări stăteau două oprelişti greu de trecut: obtuzitatea naţionalismului maghiar şi agresivitatea capitalului evreiesc. Iar dacă încercăm să sintetizăm aceste piedici într-o singură imagine, în spiritul presei explozive a perioadei – toţi cei de care am pomenit scriau la „foaie", Kraus lansând celebrul Die Fackel, Herzl lucra la Neue Freie Presse ca apoi să înfiinţeze Die Welt, Popovici a fost condamnat la Cluj pentru un articol de ziar – duşmanul federalizării poate fi reprezentat în imaginea evreului ungur, dar nu numai ungur, care ţine mâna pe bogăţia imperiului şi pe presa din marile oraşe.

Tânărul Wittgenstein nu avea cum să se simtă bine într-un astfel de mediu. Dintre cei cinci băieţi ai magnatului Karl Wittgenstein, cel mai mic, Ludwig, părea cel mai supus. Cuminte şi ascultător, la zece ani părea destinat să devină adevăratul succesor al tatălui său. Însă tatăl Karl era o personalitate foarte puternică care dorea ca băieţii săi să fie pregătiţi cu toţii să-i păşească pe urme. Nici unul n-a umblat la şcoală în primii zece ani de viaţă, învăţând acasă, la adăpost de influenţa nesănătoasă a pervertitului învăţământ imperial. Din nefericire pentru Karl, băieţii şi-au descoperit astfel adevăratele talente şi pasiuni, artistice mai degrabă decât tehnico-comerciale. Perfecţionismul patern combinat cu lipsa de protecţie din partea unei mame rafinate dar anxioase a creat în familia „omului de oţel" – Karl Wittgenstein controla producţia de oţel din imperiu – o atmosferă intens culturală şi umanistă dar profund nevrotică. Brahms, un obişnuit al casei, observa că membrii familiei se purtau între ei de parcă erau mereu la tribunal.

Această atmosferă de bogăţie şi autoritate a avut până la urmă efecte nefaste asupra fraţilor mai mari ai lui Wittgenstein. Cel mai în vârsta, Hans, era considerat un al doilea Mozart. La patru ani îşi interpreta la pian propriile compoziţii. Micuţul Ludwig, într-o seară pe ascuns, l-a urmărit pe fratele cel mai mare exersând, spunând mai târziu că imaginea răvăşită, transpirată şi absorbită a lui Hans i-a rămas în memorie ca simbolul manifestării geniului.

Încercând să evadeze din menghina aşteptărilor paterne, în 1902, când Ludwig avea 13 ani, Hans fuge în America şi dispare de pe un vas, sinucigându-se, se presupune, în golful Chesapeake. Peste doi ani, în 1904, la nici 23 de ani, Rudi, al treilea băiat în ordinea naşterii, student la chimie în Berlin, se sinucide în împrejurări mult mai spectaculoase. Vrăjit de teatru şi marcat de anumite porniri perverse pe care le menţionează în însemnările rămase, îi cere pianistului de la barul preferat să-i cânte o melodie foarte la modă pe atunci: Verlassen, verlassen, verlassen bin ich (părăsit, părăsit, părăsit cel ca mine) după care îşi pune cianură în băutură, consumând liniştit cocktailul astfel pregătit. Karl, tatăl, a interzis întregii familii să mai pomenească vreodată numele lui Rudi.

Cel de al doilea născut, Kurt, îşi trage un glonte în cap în toamna anului 1918, ca ofiţer al armatei imperiale, după ce trupa refuză să-i mai asculte ordinele.

Nici între cei doi mai mici, Paul şi Ludwig, nu există armonie: primul, exersând pe unul dintre cele şapte piane din Palatul Wittgenstein, îi strigă celui mic aflat într-o cameră vecină: „nu pot exersa dacă eşti în casă, simt cum se strecoară neîncrederea ta pe sub uşă". Este vorba despre Ludwig cel cuminte, Ludwig cel ascultător, cel care este preocupat la nici zece ani de o întrebare fundamentală: „de ce să spui adevărul dacă este mai avantajos să minţi?"

Ideea nu este genială, putem presupune cu folos că majoritatea copiilor mai răsăriţi la minte şi-o pun de câteva ori în timpul experienţelor lor înfricoşătoare care îi duc spre maturizare. Ceea ce este ieşit din comun în cazul copilului Wittgenstein este persistenţa şi asumarea întrebării. Transformarea ei de pe acum într-un program de viaţă, punct de început al căutărilor care vor urma de acum încolo.

Întrebarea nu se referă la o problemă de logică, ci una de morală. Adevărului i se opune minciuna, nu falsul. Reţinând această clarificare ne va fi mai uşor să-l înţelegem pe Wittgensteinul Tractatusului, cel care scoate problema morală în afara căutărilor filozofice legitime. Întrebarea care vizează morala nu este filozofică pentru autorul Tractatusului iar explicaţia ţine de o convingere, chiar iluminare mistică a copilului Wittgenstein: „omul nu are nevoie de clarificări intelectuale pentru a ajunge la cunoaşterea binelui: această cunoaştere îi este dată de la început."

Problema nu e să cunoşti binele, ci să ai puterea interioară să-ţi conduci viaţa pe baza acestei cunoaşteri de natură mistică. Singura problemă care îţi rămâne aşadar: să clarifici cum se poate ajunge la certitudine absolută. Dar asta nu mai este o problemă etică, ci una de logică.

Izolat cu această întrebare în sera înăbuşitoare a familiei, tânărul Wittgenstein are prima şansă să-şi confrunte neliniştea şi nesiguranţa interioară cu lumea reală doar la 14 ani. Atunci hotărăşte tatăl ca băiatul cel mic, ascultătorul şi evazivul Ludwig, să fie trimis la şcoala tehnică din Linz, Realschule, în vederea începerii acumulărilor necesare preluării moştenirii familiei.

Cei trei ani petrecuţi la Linz reprezintă începutul calvarului. Aici s-ar fi putut întâlni cu tânărul Adolf Hitler, însă nu este nimic sigur despre această posibilă interacţiune. Hitler era elev la Realschule de câţiva ani, fiind retras, datorită rezultatelor slabe, în 1904. Wittgenstein a ajuns la Linz în 1903, aşa încât cel puţin un an a fost coleg de şcoală cu viitorul Führer. Acesta, după moartea tatălui său, în septembrie 1904, se mută de la Linz şi termină şcoala la Steyr, după care pleacă la Viena să-şi încerce norocul în capitală. Este aşadar simplu să ne dăm seama că cei doi au fost colegi la Linz în anul şcolar 1903-1904. Erau de aceeaşi vârstă dar în situaţii diferite: Wittgenstein un novice, Hitler un elev cu probleme aproape de terminarea studiilor.

Oricum, aristocraticul Wittgenstein nu-şi face prieteni la Linz, pentru colegi având un singur cuvânt: gunoaie (Mist). Nici aceştia nu sunt copleşiţi de el, considerându-l, după cum reiese din poezioara cu care-l sâcâiau, un aiurit cu capul în nori: Wittgenstein wandelt wehmutig widriger winde wegen Wienwarts (În veşnice vânturi Wittgenstein visează la Viena). Notele sale nu sunt cu mult mai bune ca cele ale prezumtivului coleg Adolf, ieşind din mediocritate doar la religie dar picând un examen la germană din cauza ortografiei. În ciuda acestor aparenţe mai degrabă modeste, în intimitatea tânărului din Viena se întâmplă transformări hotărâtoare. Criza religioasă soldată, din câte se poate deduce, cu pierderea credinţei în Dumnezeu, este alimentată de câteva lecturi care lasă urme adânci. Şi în timp ce cartea cea mai cunoscută a lui Schopenhauer, Lumea ca reprezentare şi voinţă, recomandată de Gretl, una dintre cele trei surori mai în vârstă, nu va avea o influenţă îndelungată şi majoră, opusul celebru a lui Otto Weininger, Sex şi caracter, va avea un impact decisiv şi definitiv asupra modului de a fi şi a gândi al viitorului filozof adulat şi temut de marele Bertrand Russell.

Otto Weininger nu a fost un autor oarecare de texte filosofice. A trăit doar 23 de ani, punându-şi capăt vieţii în camera din Viena unde a murit Beethoven, omul pe care îl venera ca întruchipare absolută a geniului. Fiul unui bijutier vienez înstărit, Weininger, la rândul său, întruchipa, fără voie şi fără să ştie, personalitatea intelectuală a oraşului bântuit de fantomele trecutului şi de ameninţările viitorului. Născut în 1880, doar cu zece ani mai mare ca Wittgenstein, a făcut studii de filozofie, psihologie şi medicină, iar în 1902 a trecut la protestantism, un gest prin care îşi nega originea iudaică la fel ca mulţi alţi evrei de atunci din imperiul bicefal. În cazul său însă gestul a fost unul principial, nu doar un semn al dorinţei de asimilare şi acceptare. Sindromul evreului care se urăşte pe sine pentru că este evreu apare în spaţiul german în a doua jumătate a secolului XIX ca un rezultat al tensiunilor integrării comunităţii evreieşti în cultura germană, fiind atitudinea extremă faţă de ceea ce va deveni, chiar în anii vieţii lui Weininger, sionismul. Termenul a devenit popular în urma cărţii lui Theodor Lessing, evreu şi el: Der Judische Selbsthass (Ura de sine la evrei), publicată în 1930, mult după sinuciderea lui Weininger.

Principiul este formulat în unica, celebra şi influenta lucrare a tânărului chinuit: Sex şi caracter.

Apărută în 1903, cartea a trecut neobservată la început, autorul fiind acuzat şi de plagiat după profesorul lipscan Möbius, autor al unui studiu despre deficienţa fiziologică a femeii. După sinuciderea aproape ritualică a lui Weininger cartea a început să crească pe nesimţite, devenind lectura de căpătâi a tinerilor care îşi căutau drumul în ale spiritului în vesela şi indecenta capitală de la poalele vulcanului.

Strindberg considera că filozoful vienez a rezolvat problema femeii, problemă fundamentală a umanităţii. Ideile cărţii au devenit hrană spirituală, oarecum ocultată şi ţinută în secret, pentru generaţii întregi de intelectuali tineri.

Ideea este simplă în pofida tratamentului prolix şi pretenţios: omul este o unitate conflictuală a masculinului şi femininului, cele două principii determinând caracterul persoanei. Cum era de aşteptat, de aici decurgeau o serie întreagă de consecinţe pe care astăzi le calificăm misogine şi antisemite şi care convergeau spre afirmaţia finală dramatică în caracterul ei ultimativ: „viaţa merită trăită doar în măsura în care întrupează geniul, masculin şi european prin definiţie, în căutarea absolutului".

Înţelegem dintr-o dată atât gestul radical al lui Weininger cât şi atracţia irezistibilă a tânărului Wittgenstein pentru această ideaţie fără compromisuri întru căutarea absolutului.

 

 

inapoi la sumar