Revistă lunară de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad

Anul XXV, nr. 4-5-6 (289-290-291), 2014

despre noi
contact
arhiva
 

 

Arte vizuale

Onisim Colta

Ioan Sbârciu – Pădurea de cenuşă

„Creaţia e chiar destinul normal al omului, datorită căruia omul este ceea ce este (...). Prin mutaţiunea ce are loc în el, omul părăseşte definitiv o stare de echilibru animalic-paradisiac, şi se lansează în existenţa întru mister şi revelare, plină de primejdii, tulburătoare, dinamică, creatoare." (Lucian Blaga)

Între 15 noiembrie şi 15 decembrie 2013, Muzeul de Artă din Cluj Napoca, în zece săli/ alveole, găzduia o impresionantă expoziţie de pictură semnată de cunoscutul profesor Ioan Sbârciu. Pânze mari în majoritatea lor, doar câteva de mărime medie.

Personal mi-am dorit de câţiva ani să văd o expoziţie Sbârciu şi, de această dată, s-a întâmplat să ajung să o văd pe aceasta (fără premeditare) exact în ziua de 14 decembrie, când, între orele 11-13, artistul avea programată întâlnirea cu publicul. Am mai prins din dialog partea finală, iar din discuţiile personale cu autorul am aflat motivaţia puternică din spatele acestui demers artistic excepţional.

Afişul, banerul cel mare din faţa muzeului şi catalogul făceau cunoscut titlul expoziţiei: Pădurea de cenuşă.

Din tată în fiu, Ioan Sbârciu a trăit în relaţie strânsă, vitală cu pădurea, cea din părţile Bistriţei, în mod special. Legătura lui cu codrul are conotaţii aproape ancestrale, subliniat biografice cu siguranţă.

Cu câţiva ani în urmă, dintr-o chemare adâncă, artistul şi-a dorit să mai vadă o dată casa de lemn, ridicată de bunicul în pădurea din Munţii Rodnei, unde a lucrat până când avea 14 ani. A avut un şoc teribil văzând după prima colină împădurită, o alta devastată, cu pădurea rasă barbar de pe faţa pământului şi, într-o fostă poiană, casa copilăriei fericite prefăcută într-o grămadă de cenuşă.

Trauma l-a marcat adânc alimentând o motivaţie şi o determinare puternice care s-au soldat cu această viguroasă serie de lucrări.

Expoziţia lui Ioan Sbârciu de la Muzeul de Artă clujean este metafora plastică prin care artistul răspunde acestui şoc, acestei pierderi iremediabile. Pentru memoria sa afectivă trauma trăită este echivalentul, la scara umană, al unui cataclism cu valenţe aproape cosmice. Această rană deschisă, sfâşiere dureroasă, e convertită de actul artistic, în strigăt transfigurat, care se face auzit prin mijlocirea puterii de expresie a faptului de pictură.

Un asemenea răspuns nu putea fi dat prin mijlocirea nici unei alte formule plastice decât cea neo-expresionistă, care-i vine artistului ca o mănuşă.

Expoziţia cuprindea sub acelaşi semn patru grupaje de lucrări cu titlurile aferente. Primul, cu ponderea dominantă Pădurea de cenuşă (cu lucrări de la 180 x 80 cm până la 600 x 300 cm) apoi ciclurile Nocturnă, Peisaj transilvan, Nud în peisaj şi Soarele negru la Roşia Montană (ultimele două lucrări unice).

Întreaga evoluţie ca pictor a lui Ioan Sbârciu implică constant ideea de maximă libertate a subiectivităţii în exprimare, de imago disimilis. Cum spunea Werner Hofmann, „actul artistic de modelare dă naştere unei imago disimilis (imagine neasemănătoare, nemimetică n.n.), o construcţie bazată pe percepţie, care – în baza naturii sale materiale – nu poate fi congruentă cu senzaţiile, reprezentările, experimentele şi ideile care-au dat impulsul pentru apariţia ei (...) fiecare formă este multivalentă, în consecinţă nu este metafora unui (singur n.n.) conţinut, ci metafora potenţială a unor conţinuturi diverse". Sau, cum se exprima Klee: „Arta nu redă vizibilul ci face vizibil".

Procesul de configurare reprezintă aşadar o extindere a experienţei şi nu în copiere „stă caracterul lui specific ci în facere". Pe principiul enunţat de Baudelaire „tot ce este vizibil are mai multe înţelesuri, datorită vederii omului, formele naturale ca şi cele fantastice". Artistul poate lua doar metaforic „în posesie lumea şi conţinuturile ei".

Ioan Sbârciu este asemeni marilor neo-expresionişti, un artist de stare. El nu elaborează. El acumulează, acumulează, procesează conform propriei subiectivităţi, experienţe trăite personal, plăcute sau (mai ales) dureroase pe care apoi le proiectează transfigurat, le „transcrie" într-un limbaj specific, într-o stare pe care Tintoreto ar numi-o furrore de’l arte, pe pânze mari, uneori uriaşe.

Artistul consună din tinereţe, la nivelul propensiunilor intime, cu formula plastică a neo-expresionismului german, care era în vogă la începutul anilor ’80 prin Baselitz, Lüpertz (cu care a expus şi cu care e şi bun prieten) Anselm Kiefer, K.H. Hödicke sau Wolfgang Patrick.

Ioan Sbârciu a avut dintotdeauna o deschidere spre universalitate, spre orizonturi largi care bat mult dincolo de geana îndepărtată/ apropiată a colinelor zării autohtone. Deschiderea spre cuceririle avangardei şi neoavangardei europene i-a activat propriile porniri structurale, propriul fond identitar şi l-au ajutat să se facă văzut. Şi totuşi, în dorinţa lui de universalitate, Ioan Sbârciu nu e mai puţin român în pictura sa, mai puţin naţional. Dimpotrivă. Lucian Blaga ne lămureşte în acest sens spunându-ne că „O operă de artă devine «naţională» prin ritmul lăuntric, prin felul cum tâlcuieşte o realitate, prin adânca afirmare sau tăgăduire a unor valori de viaţă, prin instinctul, care niciodată nu se dezminte, pentru anume forme, prin dragostea invincibilă faţă de un anume fel de a fi, şi prin ocolirea altora (...). Naţionalitatea unei opere e deci fatalitate şi nu se obţine prin utilizarea conştientă şi programatică a unor elemente de cultură exterioară, de natură etnografică. Când fondul etnic există într-un om, are putere de destin, iar artistul, orice ar încerca, nu scapă de poruncile scrise cu sânge în anatomia lirică a fiinţei sale (...). O adevărată personalitate creatoare concentrează în sine, fără să ştie şi fără să vrea, acea fatalitate etnică (...)". O asemenea personalitate este şi Ioan Sbârciu. Modul său de a trata câmpul pictural cuprinde utilizarea, în ordini aleatorii, sub semnul freneziei creatoare, pensula subţire sau foarte lată, cuţitul, pigmenţi transparenţi sau vâscoşi şi opaci, scurgerile de pigmenţi diluaţi, suprapunerile, răzuirile, zgârierile cu cuţitul, cu suprafeţe abrazive, revenirile, materialele mixte (cărbune, pastel, acril, zgură, nisip, chituri colorate etc.)

Suprapunerile sunt abordate când recurgând la gesturi minimale spontane, în cheie extrem orientală, pe câmpuri largi monocrome, când în cheie palimpsest. Frământările materiei se petrec cu maximă trăire şi concentrare nu pentru conturarea unei imagini ce ar tinde spre o circumscriere clară, ci spre transcrierea energică a mii de semne care ne spun ceva puternic despre procesualitatea devenirii ei.

Tipurile de contraste cu care operează artistul sunt de clar-obscur sau de cald-rece (la nivel cromatic) aspru-neted, catifelat-rugos, diluat-consistent, transparent-opac (la nivelul materiei picturale) iar sub aspectul facturii ductului, trasat cu pensula sau batonul de sepia sau cărbune, e vehiculat contrastul de gros-subţire, lat-îngust, continuu-fragmentat.

În fond, faptul de pictură săvârşit de Ioan Sbârciu e urmarea orchestrării făcute cu nerv, dramatic inspirată, a unei game largi de gesturi şi impulsuri care, după ce au fost descărcate pe pânză, amplificate de puterea expresiei picturale îşi revarsă spre spectator energiile cu o putere uneori aproape strivitoare.

Până la urmă mesajul vizual al picturii lui Ioan Sbârciu este un strigăt imens de indignare, spre trezire din letargie, de protest în faţa barbariei devastatoare generată de lăcomia capitalismului sălbatic autohton, conectată la cea globală. Dacă vocea lui ca senator a fost surdinizată în parlament (oricum acolo fiind efemeră) prin vocea picturii lui ea e făcut să persiste, să dureze ca mărturie a unor vremuri deloc onorante pentru noi. Concordanţa dintre tipul de mesaj şi formula plastică cu care operează e perfectă. Materia picturală strigă prin propria ei putere şi concreteţe în câmpul compoziţional al abstracţiei, marcate de unicitatea amprentei personale, de unicitatea accentelor subiectivităţii sale.

Deşi, ca impresie generală, compoziţiile lui Ioan Sbârciu au aerul de prospeţime a unei picturi lucrate alla prima, unele dintre ele ascund de fapt faze stratificate, etape „arse", răzgândiri, tatonări, tocmai fiindcă exigenţele artistului nu se opresc la cutare sau la cutare efect izbutit. În acestea el caută configuraţia de semne şi gesturi cea mai apropiată de starea şi impulsurile care-au activat energiile subiectivităţii, a transcrierii lor şi pe care ţine s-o transmită semenilor cu toată puterea prin câmpul de largă respiraţie al compoziţiei. Marea pânză din capul de perspectivă din a patra sală, care se vedea de la intrare, cu latura mare de şase metri, până să ajungă la această configuraţie, perfect consonantă cu ideea de bază şi cu starea trăită şi „transcrisă", a trecut prin faze cu accente chiar figurative.

Acestea, în timpul etapelor „fermentaţiei" intense a creaţiei, au rămas undeva sub straturile suprapuse de materie picturală dramatic frământată, sub marea „Pădure de cenuşă" de acum.

Puterea consonanţei din pictura lui Ioan Sbârciu, dintre starea de transmis şi formula plastică, ne aduce în faţă un paradox. Pentru a fi pictate (e un fel de-a spune) artistul uzează de maxima autonomie a limbajului, de maximele valenţe expresive ale gestului/ semnului plastic în sine, ale elementelor fundamentale specifice. Însă energiile, motivaţiile din spatele lor, intensitatea trăirilor, îl fac pe spectator, cum bine remarca poetul Ion Mureşan să simtă concret, parcă sub degete asprimea cenuşii de brad şi stejar ars şi în nări mirosul pădurii fumegânde, care se mistuie parcă aievea în faţa şi în jurul lui.

Fiindcă (deliberat) nicio pânză nu are ramă, nu are limite precizate, fiecare e doar „citatul" (care rezistă compoziţional în sine) dintr-un spectacol apocaliptic contemporan, din cea mai avansată perioadă (avem pretenţia) a progresului umanităţii, care ne cotropeşte, ne agresează din toate părţile.

Este sentimentul confirmat de un document menţionat de academicianul Dinu C. Giurăscu într-o emisiune, din care rezulta că funcţionari guvernamentali, care s-au perindat în timp, al căror nume e trecut sub tăcere au dat acordul de la ei putere unor firme de aiurea la ciuruirea teritoriului agricol autohton cu 36.000 de sonde pentru explorarea/ exploatarea prin fracturarea hidraulică a gazelor de şist, pe 15 ani. Fără nicio dezbatere publică, fără niciun studiu de impact, fără a-l preveni pe proprietarul holdei, al livezii sau al viei. Sentimentul de ameninţare şi nesiguranţă în faţa presiunilor lăcomiei interne şi externe, a trădărilor şi vânzărilor oculte, pe sub masă, este realmente apocaliptic, la propriu.

Conştientizarea ideii că la nivel potenţial, această lăcomie „globalizată", va preface spaţiul mioritic blagian într-unul selenar, otrăvit la suprafaţă, în apă, în aer şi în adâncuri, îţi dă sentimentul de cumplită deznădejde şi neputinţă. Un sentiment de sfârşit de lume.

Acesta este şi sentimentul, starea pe care-o transmite şi lucrarea lui Ioan Sbârciu Soarele negru la Roşia Montană. Tabloul e un fel de premoniţie, de profeţie pentru viitorul apropiat. Peisajul transilvan devine unul marţian, nocturn în care diferenţele dintre nuanţele de roşu şi cele de negru, sulfuroase şi dense, sunt infinitezimale.

Seria sa de Nocturne e tulburătoare tocmai prin muţenia letală care pluteşte peste pădurea arsă. Aerul nu mai e aer ci fum vâscos, materie neagră de coşmar.

La nivel estetic valenţele plastice sunt admirabile. Felul cum agaţă lumina în relieful catifelat al pastei, ton în ton, modelate cu nerv, dar şi cu alese subtilităţi, încântă orice iubitor de pictură de calitate, dar şi tulbură prin încărcătura lor emoţională dramatică.

Pentru un necunoscător acele Nocturne pot părea nişte pânze goale. Pentru un iniţiat ele sunt pictura însăşi. Ele poartă o bogăţie discretă de subtilităţi plastice care se cer descoperite gradual cu ochiul, dar şi îndemnând, aproape instinctiv, la senzorialitatea tactilă, la sfioase atingeri.

Pictura lui Ioan Sbârciu se manifestă pe fâşia îngustă dintre bidimensional şi tridimensional, pe de-o parte, iar pe de alta, pe cea dintre figurativ şi cea mai subliniată abstracţie. Stăpânind cu măiestrie ambele teritorii, Ioan Sbârciu recurge în doze bine cumpănite, după caz, fie la una, fie la cealaltă cheie, în funcţie de starea de exprimat, de tema abordată.

Uneori imaginile cu pădurea sunt vederi ale cuiva care se află parcă în interiorul ei şi se apropie de ieşirea spre lumina lăptoasă care străbate cu greutate fumul alburiu ce iese din focul mocnit care-o mistuie implacabil.

Pânzele, preponderent abstractizante sunt rodul acelei furrore de’l arte în care urmele de pensulă, aparent aleatorii, au în ţesătura lor un joc abil dintre o stăpânire impecabilă şi o orchestraţie cu har a gesturilor, a dozajelor energiilor transcrise, între cea mai aleasă gingăşie şi cel mai viguros impuls gestual, încărcat de materie picturală.

Se cuvine amintit că măiestria sa a împărtăşit-o cu generozitate ani la rând unei întregi ghirlande de ucenici dintre care astăzi unii au cucerit lumea, au ajuns ca artişti la mare căutare din partea celor mai prestigioase galerii şi case de licitaţii de artă contemporană, de la Berlin până la Londra sau New York. Prin ceea ce astăzi e numită „şcoala de gri", Clujul a devenit un constant „centru de interes" pentru o pleiadă întreagă de galerişti şi curatori din marile capitale ale culturii din lumea civilizată.

Aceste culmi de recunoaştere, fără precedent a picturii româneşti pe plan mondial, îl certifică pe profesorul Ioan Sbârciu astăzi ca cel mai vizibil şi eficient maestru din învăţământul academic de artă din România. Ce şi-ar putea dori mai mult?

 

1. Ioan Sbârciu, Pădurea de cenuşă, tehnică mixtă, 280 x 130 cm

 

 

2. Ioan Sbârciu, Pădurea de cenuşă, tehnică mixtă, 150 x 200 cm

 

 

3. Ioan Sbârciu, Pădurea de cenuşă, tehnică mixtă, 150 x 200 cm

 

 

4. Ioan Sbârciu, Pădurea de cenuşă, tehnică mixtă, 150 x 200 cm

 

 

5. Ioan Sbârciu, Pădurea de cenuşă, tehnică mixtă, 150 x 200 cm

 

 

6. Ioan Sbârciu, Pădurea de cenuşă, tehnică mixtă, 150 x 200 cm

 

 

 

7. Ioan Sbârciu, Pădurea de cenuşă, tehnică mixtă, 150 x 200 cm

 

 

 

8. Ioan Sbârciu, Pădurea de cenuşă, tehnică mixtă, 100 x 200 cm

 

 

 

9. Ioan Sbârciu, Pădurea de cenuşă, tehnică mixtă, 100 x 200 cm

 

 

 

10. Ioan Sbârciu, Pădurea de cenuşă, tehnică mixtă, 100 x 200 cm

 

 

 

11. Ioan Sbârciu, Pădurea de cenuşă, tehnică mixtă, 100 x 200 cm

 

 

 

12. Ioan Sbârciu, Pădurea de cenuşă, tehnică mixtă, 280 x 130 cm

 

 

 

 

 

inapoi la sumar