Revistă lunară de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad

Anul XXV, nr. 4-5-6 (289-290-291), 2014

despre noi
contact
arhiva
 

 

Pro musica

 

Johannes Waldmann
 

Christoph Willibald Gluck şi Richard Strauss

„Eşti, iată, Aducere aminte, singur triumf al vieţii asupra morţii şi ceţii..."

(Lucian Blaga, Epitaf pentru Euridike)


În final apoteotic: durere, catarsis, izbândă şi apoteoză! Poezia, care mă bântuie de peste o jumătate de secol şi care a fost prilejuită de subita moarte a unei tinere femei dă titlul acestei încercări de eseu închinat personalităţii a doi mari compozitori din Bavaria: Christoph Willibald Gluck (300 de ani de la naştere) şi Richard Strauss (150 de ani de la naştere). Ambii provin de fapt din spaţiul geografic şi spiritual al Palatinatului de Sus (Poberpfaltz) în care locuieşte şi autorul acestor rânduri.

Anul calendaristic 2014 este bogat în ceea ce priveşte aniversările. 300 de ani de la naşterea lui Carl Philipp Emanuel Bach; 250 de la moartea lui Rameau; 175 de la naşterea lui Mussorgski; 90 de la moartea lui Puccini. Şirul s-ar putea continua. Reîntorcându-mă la Gluck şi Strauss, firul care-i leagă din punct de vedere estetic este acea miraculoasă capacitate de a captura sublimul şi de a produce înălţătorul, eternul. Permiteţi-mi să îl invoc pe Glenn Gould, mare pianist, subtil eseist care a scris şi despre Strauss, unul dintre preferaţii săi, numindu-l cel mai majestuos şi armonios spirit modern! Caracteristic pentru cei doi muzicieni este primatul dualismului poezie-muzică care stă la baza dramei muzicale. Care dintre ele are prioritate? Este întrebarea care-l frământă pe Gluck (citez un fragment al prefeţei la „tragedia veselă" Alceste) şi pe Strauss (citez monologul contesei din al doilea act din Capriccio). Dar, înainte de a-i diseca in extenso, voi prezenta câteva date biografice.

Christoph Willibald Gluck s-a născut la Erasbarch, la 2 iunie 1714, în familia unui vânător şi pădurar aflat în slujba familiei conţilor Lobkowitz. Comuna Erasbach constă în câteva case, şi aparţine localităţii Berching (vreo 8.000 de locuitori). Casa pădurarului există şi azi la Erasbach. Orăşelul Berching şi-a păstrat caracterul medieval. Zidurile de împrejmuire, cele 13 turnuri de veghe, cele două porţi de acces (plus uşile de stejar originale) s-au păstrat intacte! Familia pădurarului Gluck a fost mutată întâi la Chumutov în Moravia, apoi în alte localităţi dominate de hegemonia împăratului de la Viena.

Tatăl viitorului compozitor a fost un om dârz, dintr-o bucată, aprig la mânie şi l-a dorit pe Christoph drept succesor şi în ale meseriei. Compozitorul a povestit, mult mai târziu, pictorului şi zugravului Johann Christian Mannlich, cu care s-a împrietenit la Paris, că a fost obligat de tatăl său să care desculţ, în pădure, trunchiuri de copac doborâte. Chiar şi în vreme de iarnă. Preocupările, autodidacte, pentru însuşirea muzicii au fost înăbuşite în faşă. Instrumentele i-au fost confiscate. După multe certuri a fost totuşi trimis la universitatea din Praga, să înveţe logica. Dar la 16 ani împliniţi, Christoph Willibald a fugit de acasă, luându-şi traista în spinare. Peregrinările prin satele regiunii morave, cu intenţia de a ajunge cumva până la Viena, contactul cu oamenii de rând au fost şcoala lui. Dârzenia moştenită s-a manifestat de timpuriu. Mai târziu, compozitorul şi-a urmat ţelurile cu perseverenţă şi reuşea să-şi impună voinţa asupra tuturor. Această tărie de caracter l-a purtat sus de tot, i-a adus celebritatea şi în plus titlul de cavaler al imperiului (decoraţia fiindu-i înmânată de către papă!).

Copil fiind, Gluck şi-a câştigat o pâine cântând din gură, la instrumente, cu aşa-zisul „maultronmel", poate şi la orgă. Anticipez, o pictură care-l înfăţişează pe Gluck cântând la spinet (precursorul clavecinului şi pianului) se află la muzeul „Alberetina" din Viena. De asemeni, s-au păstrat mărturii despre el, cum că ar fi fost cel mai desăvârşit executant la „harpa de sticlă" (glusharfe), instrument inventat de el (ceea ce e fals!). Tânărul Gluck apelează la contele Lobkowitz. E primit în ansamblul său de la Praga. Este trimis, cu bursă, la Milano, în Italia, şi reuşeşte să fie acceptat ca student de către Giaccomo Sanmartini. Intră în contact cu tradiţia operei italiene. La 20 de ani debutează cu propria operă Antraxerxes pe libretul marelui Metastasio. Un mare succes!

Compune opere „seria" şi „buffo" în mare număr pentru societatea nobiliară. Are multe comenzi. În total, numărul operelor, mai scurte sau mai lungi, în tradiţia italiană şi franceză, este 107. S-au păstrat 50, iar în zilele noastre se prezintă cinci, celebră şi mult jucată fiind doar una. Dar despre asta, ceva mai târziu.

Tănărul Gluck peregrinează în Italia în lung şi-n lat. Este invitat tot de către un conte, Lobkowitz, care stă la Londra, în Anglia. Acolo se întâlneşte cu George Frederick Händel. Întâlnirea, pare-se, n-a fost foarte reuşită. Sarcasticul Händel, unul dintre idolii lui Gluck, a spus mai târziu că până şi bucătarul lui ştie mai multă muzică, şi în special contrapunct, decât Gluck. În Anglia i s-a cântat Trio-Sonate, iar virtuozul Gluck a prezentat „harpa de sticlă" şi a dat trei recitaluri cuprinzând şi piese proprii la acest instrument.

După acest semi-succes, este nevoit să se întoarcă în Germania, unde se alipeşte unei trupe italieneşti ambulante, aceea a lui Mingotti, unde este „omul bun la toate". Între timp, faima lui de compozitor creşte şi Viena devine interesată să-l aibă la Curte, atât ca autor, cât şi ca orchestrant. Este invitat chiar de către împărat, prin intermediul intendentului de la Burgtheather, un anume conte Alessandro Durazzo. Acest moment este, probabil, cel mai important în cariera lui. Duruzzo îl pune în legătură cu un florentin proaspăt venit la Viena. Numele lui, demn de reţinut, este Raniero (da) Calzabigi. Un aventurier, de vastă cultură, cu veleităţi literar-estetice şi idei revoluţionare în artă. În acelaşi timp, un geniu matematic şi un talent în domeniul financiar şi în afaceri. Un erotoman şi egoman. Un nestatornic şi veşnic silit să fugă. În momentul în care Raniero Calzabigi, ajuns plenipotentul Consilier financiar al Curţii imperiale îşi înteţeşte eforturile în direcţia înnoirii operei italiene ajunse în impas, îl întâlneşte pe prietenul de idei Gluck, căruia îi înmânează, prin Durazzo, două librete. Acestea sunt prelucrări de mituri antice şi se numesc Alceste şi Orfeu şi Euridice. Cei doi reformează opera italiană şi, mai târziu, cea franceză! În ce fel? Ei pun muzica în slujba dramei. Creează caractere reale şi puternice în locul acelor fantoşe care dominau opera monodică până în acel moment. Acompaniază ariile, epurate de podoabele inutile, şi recitativele, cu muzică, profundă ca sens, economicoasă ca mijloace. Acţiunea dramei nu mai rezidă în nişte scene fără legătură, accentuate indiferent, ci se desfăşoară logic, iar unitatea dramei este garantată prin firul ei conducător. Totul e redus la esenţial, personajele fiind puţine. Iată cuvintele lui Christoph Willibald Gluck, din prefaţa pentru Alceste, într-o traducere proprie: „Privesc muzica nu numai ca o artă, menită să desfete urechea, ci drept unul dintre puternicele mijloace să mişte inima şi a înviora simţirea". Şi, în continuare: „Consider că muzica trebuie să fie, pentru poezie, aşa precum este intensitatea culorilor şi fericit aleasa alternare a luminii şi umbrelor pentru o perfectă şi bine trasată, desenată imagine. Toate acestea trebuie să servească pentru a umple figurile cu viaţă, fără să le ştirbească din contururi."

Adaug cifra 1762, anul prezentării dramei Orfeu şi Euridice la Burgtheater în Viena, dată epocală în istoria operei! Tragedia poetului trac (poate chiar dac?) Orfeu din mitul antic, a cărui soţie a murit subit, în urma unei muşcături de şarpe, este reevocată în Orfeu et Euridice. Există două versiuni, cea „vieneză" şi cea „pariziană" cu Orfeu tenor şi cu „happy-end". Cele mai impresionante momente sunt nu cele două mari arii ale lui Orfeu, ci corurile, exact ca în tragedia antică. Primul mare cor al jeluitorilor Euridicei, apoi corul sufletelor moarte, şi mai ales corul „eriniilor", paznicii imperiului moţilor, sunt impresionante şi de mare putere evocativă. Iată că din confruntarea lui Orfeu cu eriniile rezultă momente superbe, unice în istoria muzicii! Tânguirea sufletelor, un episod orchestral de vreo patru minute, se execută astăzi în numeroase transcripţii, mai ales pentru lăută sau chitară şi flaut. Sunt instrumente pe care şi Gluck le stăpânea!

O amintire din anul 1991 de la Praga (200 de ani de la moartea lui Wolfgang Amadeus Mozart). Am auzit de două ori acea „tânguire a sufletelor bune": prima oară pe Karlsbrücke, la capătul dinspre Hradskin al podului. Un minunat artist a executat-o pe „harpa de sticlă", instrumentul lui Gluck însuşi. Apoi, încă o dată la palatul Bertramka, în care soţii Ladislav şi Josefa Dussek, proprietarii muzicieni ai Bertramkăi i-au găzduit pe soţii Mozart. Acolo s-a cântat la flaut şi chitară. Au fost performanţe de neuitat! În zilele noastre, există un mare tenor, de un deosebit ambitus vocal, şi care e peruan de origine, Juan Diego Flórez. El este deosebit de expresiv în rolul Orfeo! Dar există un tânăr contratenor în ascensiune, astăzi o stea, „a star", şi care e de origine arădeană, şi putem fi încredinţaţi că va fi Orfeu ideal: Valer Barna Săbăduş, născut la Arad în 1986 într-o familie de muzicieni şi pedagogi!! În rest, rolul se cântă îndeobşte de altiste şi mezosoprane, şi pentru mine, Mariana Lipovsek, slovenă, şi Bernarda Fink, argentiniană de origine tot slovenă, sunt cele mai bune. Atât despre Orfeu şi Euridice, dar nu mă pot abţine să nu-l mai citez o dată pe Lucian Blaga: o imagine superbă din acelaşi Epitaf pentru Euridike: „În interiorul meu locuieşti/ de-atunci ca o stea în fântână". Alceste este povestea (în două ample acte, cu bogată orchestraţie) femeii pure Alceste, şi disperatei încercări de a-şi salva soţul, regele Admetos de la moartea sigură. Invocaţia femeii care se sacrifică şi care roagă zeii infernului să poată muri ea în locul soţului, concretizată în două arii: Tes destins sont remplis, respectiv Divinités du Styx este muzică mare, care rămâne! Am o înregistrare mai veche, pe care o consider inegalabilă, dirijorul este (acum) nonagenarul maestru Georges Prętre, soliştii Consuelo Rubio şi Nicolai Gedda.

Cele două Ifigenii, prima Ifigenia în Aulida pe text de Racine, cealaltă Ifigenia în Taurida pe un text francez (nu pe cel al lui Goethe, care e scris mult mai târziu) sunt foarte reuşit construite, au uverturi care comentează acţiunea – ceea ce nu a existat înainte de Gluck – şi arii de mare frumuseţe. Aria lui Orest şi duetul Oreste-Pylate sunt mari reuşite ale menţionatului minunat tenor liric „di grazia" Florez!

Dar să trecem la celălalt mare compozitor, Richard Strauss. Părintele acestui compozitor, Franz Strauss a fost unul dintre cei mai faimoşi cornişti ai continentului, solo cornist al Orchestrei Regale din München, Bavaria. El provine dintr-o familie modestă, în localitatea Parkstein, la vreo zece kilometri de Weiden. Casa bunicilor lui Richard Strauss, fiul lui Franz cu o femeie înstărită din Familia Pschorr, există şi azi pe strada Richard Strauss. Compozitorul s-a născut la München, oraşul lui preferat. De la cea mai fragedă vârstă, el a ajuns în contact cu lumea muzicii, aceea a operei în spe, având parte de profesori renumiţi, printre care Hans von Bülow, elevul lui Liszt, la dirijat şi compoziţie.

Primele compoziţii sunt mici piese camerale, printre care, un strălucit concert pentru pian, supranmit „Burlesca", o sonată pentru pian, una pentru vioară şi pian, un concertino pentru vioară, multe lieduri, o suită urmând un voiaj în Italia. Amintesc deosebit de frumoasa execuţie a Burlescei, Sofiei Cosma, şi la Arad, şi pe disc (la Arad, dirijor Nicolae Brânzeu) dar şi aceea, pe disc, a sonatei op. 5, pian, cu Glenn Gould.

După aceea urmează o serie de minunate poeme simfonice, dintre care Don Juan, op. 20, după poemul lui Lenau (şi nu Byron) şi Veselele isprăvi ale lui Till Buhoglindă (op 11) (Eulenspiegel) sunt cele mai de luat în seamă. Mai ales acest tragico-comic rondo orchestral, plin de vervă, opera cea mai iubită a tânărului maestru a fost şi continuă să fie des pusă pe program! Însuşi autorul ei a înregistrat-o de două ori (în anii ’30 şi ’40), iar semnatarul acestor rânduri are în colecţia lui versiunea românească semnată de George Georgescu şi Filarmonica „George Enescu". Patriotismul local mă face să afirm că placa dirijată de Georgescu e cea mai bună. Afirmaţia poate fi uşor greşită, dacă le luăm în considerare pe celelalte (Karl Böhn, Josef Krips, Claudio Abbado ş.a.m.d.) Cert e că George Enescu şi soţia lui Gerda au fost prieteni cu Strauss. Un al disc Georgescu e amintita Burlescă, solist fiind Sviatoslav Richter! Să amintesc cu veneraţie de Ginette Neveu şi minunata ei performanţă cu Sonata pentru vioară şi pian.

Jan Hugo Huss, răposat în condiţii tragice, acum câ­ţiva ani, a animat Filarmonica din Arad la o producţie calitativ superioară cu Don Juan. Au fost momente plăcute în sala Palatului Cultural, atunci când s-au cântat cele două (juvenile, mature) concerte pentru corn şi orchestră. Acestea vor rămâne rarităţi, în ciuda unor faimoase discuri cu Dennis Brain, Orchestra Philarmonia Londra, dirijor Herbert von Karajan! Cred că, dintre toţi dirijorii, Herbert von Karajan a înţeles cel mai bine specificul creaţiei straussiene, şi ne-a lăsat nouă, contemporanilor şi urmaşilor săi, cele mai desăvârşite execuţii.

Prietenia de idei cu poetul Hugo von Hopmannsthal a dus opera lui Richard Strauss întâi în direcţia dramei existenţialiste, în care s-au grefat conţinuturi freudiene pe vechi mituri eline. Cele două drame care au văzut curând lumina rampei, şi s-au bucurat de mare răsunet, sunt Salome pe un text de Oscar Wilde şi Electra pe text de Hoffmannsthal. Ele ne par şi azi foarte moderne, aspre, extreme din toate punctele de vedere. În prima dintre ele, apare un trio antagonist Herodes / fiica lui, Salome/ Sântul Ioan Botezătorul (Jockanan). Cel mai vestit episod este acel al dansului Salomeei („dansul celor şapte voaluri") cu capul retezat al Botezătorului. Tot de crimă, de astă dată din răzbunare, se tratează în Electra, psihoanaliza fiind dusă până la ultimele ei consecinţe. Sunt, desigur, opere „neplăcute", care i-au şocat pe contemporani, pe critici şi pe muzicieni. Inge Borkh, soprana dramatică de mare intensitate, Birgit Nilsson, marea suedeză, vestită eroină wagneriană şi straussiană, Astrid Varnay, profundă şi insinuantă, Waltraud Meier, o mare tragediană, excelează în Strauss!

Toate aceste faimoase cântăreţe interpretează meritoriu cele două drame muzicale avangardiste. Dar, pemiteţi-mi o mică „erezie". Am văzut şi auzit o relativ tânără şi necunoscută bulgăroaică (actualmente trăieşte la Paris). Numele ei e Alexandrina Pendatschanska. Dificil! Tocmai de aceea, ea şi-a scurtat numele „artistic" în Alex Penda.

Salome a lui Alex Penda a produs o enormă impresie asupra mea. Prezenţa ei scenică, deosebita ei frumuseţe, lascivitatea împerecheată cu patimă dusă până la paroxism şi mai ales vocea ei cu totul ieşită din comun o predestinează! Richard Strauss a compus în total 12 opere, inegale ca importanţă şi nivel. Nu le-am auzit pe toate. Însă e remarcabil că favoritele maestrului au fost două românce, ajunse acolo în pragul anului 1930. Ele sunt Maria Cebutari şi Viorica Ursuleac, ambele soprane. Ele au fost protagonistele multor premiere mondiale, demonstrând absoluta lor clasă. Mai ales Maria a fost considerată o supremă interpretă a lui Strauss. O cântăreaţă „all-round". Două mari poeme simfonice O viaţă de erou şi Moarte şi transfiguraţie, ambele cu referinţe autobiografice, foarte dense şi magistral orchestrate, umplu intervalul creativ până la următoarea mare operă (1911). Este Cavalerul Rozelor (der Rosenkavalier) în acelaşi moment o delicioasă comedie dar şi o meditaţie asupra trecerii vieţii, a rostului ei. Subiectul ei este iubirea, armonia. Nu o voi povesti! Karajan, Carlos Kleiber sunt dirijorii care au contribuit foarte mult la succesul acestei „comedii dramatice burgheze. În zilele noastre, cântăreaţa pasionată de Strauss, care îl interpretează cel mai convingător este multilaterala americancă Renée Fleming. Ea are şi cea mai frumoasă voce! Operele care urmează au un caracter mai discursiv, mai plăcut pentru public. Aş cita Ariadne în Naxos, şi în ansamblul ei, frumoasa arie pentru sopran Există un regat; e vorba de tânărul de dincolo de moartea fizică. Apoi Capriccio, cu problematica legată de relaţia dintre muzică, poezie. Actul final din Capriccio, de fapt, un monolog, este o culme a întregii cariere productive a lui Strauss.

Iată că am ajuns la capătul consideraţiilor noastre în ceea ce priveşte ansamblul lucrărilor compozitorului. Este vorba nu numai de trei opusuri, dar acestea de o deosebită pregnanţă şi participare sufletească a muzicianului.

Metamorphosen este o lucrare camerală pentru 23 de instrumente soliste (asemănător ca la Enescu, Simfonia de Cameră). Ea este dedicată oraşului iubit München, distrus de bombardamente, nimicit şi este o reculegere de o incomensurabilă durere. Iarăşi, Herbert von Karajan este dirijorul care excelează, iar Filarmonica din Berlin este instrumentul lui vrăjit. Dar şi Otto Klemperer oferă o valoroasă şi impresionantă variantă, în ton închis, sumbru. Dacă Metamorfozele sunt un recviem pentru München şi locuitorii lui morţi în război, cele două lucrări Concertine pentru oboi şi orchestră de coarde (1948) şi, mai ales Ultimele patru cântece reprezintă ultimele meditaţii despre bucuriile vieţii şi inevitabilitatea morţii apropiate. Sunt creaţii foarte sincere, tragice, antideclamatorii, armonioase, ba chiar senine. Mari interprete: Elisabeth Schwazkopf, Lisa della Casa, Jessye Norman, Renée Fleming au imortalizat aceste seducătoare şi răscolitoare răvaşe de despărţire ale omului şi artistului Richard Strauss.

Ele sunt – cum sună lamento-ul blagian – „aducere aminte/ singur triumf al vieţii/ asupra morţii şi ceţii".

Weiden, 23 martie 2014

 

 

inapoi la sumar