Revistă lunară de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad

Anul XXV, nr. 4-5-6 (289-290-291), 2014

despre noi
contact
arhiva
 

 

Proză

Mircea Pricăjan
 

Evaluare finală


La douăzeci şi trei de ani era prea devreme să le dea dreptate părinţilor. Asta nu trebuia să se întâmple decât după treizeci şi cinci, când el citise că începeai să le semeni tot mai mult.

Mama lui Marc îi spunea adesea că trebuie să iasă din casă îmbrăcat îngrijit.

– Aşa se face, aşa e bine, zicea ea, iar când Marc, ca orice june rebel, cerea argumente, aceasta spunea cu maximă dezinvoltură: Nu se ştie niciodată când ajungi la spital şi nu vrei să te ruşinezi tocmai atunci de o gaură în ciorap sau de chiloţii pătaţi.

Asta, completa Marc în gând, dacă eşti conştient când ajungi la spital.

Şi el avea să fie. Nu?

Biroul din faţa lui era plin de sânge. Sângele lui. Dosarele cu şină bine ordonate în dreapta erau stropite. Calendarul din faţă (o pisică zbârlită se holba la el de pe fila lunii noiembrie) era stropit. Borcănaşele cu pixuri şi creioane, precum şi suportul pentru cărţi de vizită (tocmai îl umpluse, mândru, pentru prima dată) erau stropite şi ele. Cu siguranţă picături grase ajunseseră şi dincolo de masă, pătând mocheta plămânie. Cel mai tare avuseseră de suferit, însă, hârtiile pe care tocmai le conspecta. Dosarul deschis înaintea lui conţinea acte, schiţe şi imagini ale imobilului de evaluarea căruia fusese însărcinat să se ocupe. Toate erau acum o baie de sânge.

Ciudat că încă mai stătea drept de spate, în scaun, şi nu se prăbuşise peste tot acel peisaj birotic. Probabil era încă în stare de şoc.

Dădea să se ridice de pe scaun. Simţea că trebuia să se înalţe, să schimbe nivelul. Era fericit, se credea învingător. Uitase de bileţelele din buzunar. Nu mai avea nevoie de ele. Lori, tânăra secretară cu mâini perfect aranjate şi buze cărnoase, rujate din belşug şi conturate cu creionul dermatograf, era a lui. Planul reuşise. Trebuia să meargă la ea.

Şi atunci, din senin, ploaia de sânge începuse. Căzuse toată deodată, parcă, după care se lăsase o tăcere adâncă.

Iar primul lui gând fu că plecase de acasă îmbrăcat cu ciorapii şi chiloţii de ieri. Şi că nu-şi mai tăiase unghiile de la picioare de două săptămâni.

*

Marc terminase Filologia. O terminase de puţin timp. O lună şi jumătate, mai exact. Dacă era nevoie, putea socoti intervalul până la nivelul secundelor. Asta pentru că fusese un chin. Un iad. Şi doar ultima săptămână mai reuşise să-i ia gândul de la suferinţă.

Urmase Filologia din pasiune. Nu puţini fuseseră cei care îl avertizaseră că face o greşeală. Cea mai vocală dintre toţi fiind, evident, mama lui. Marc însă alesese să-i ignore. Toate lecturile de până atunci – şi fuseseră destule, sute, toate consemnate conştiincios într-un carneţel – îl învăţau că trebuie să-ţi urmezi visul, vocaţia, chemarea. Instinctul. Iar el era convins că fusese croit din start pentru a urma calea literelor. Îi plăcea să citească şi nici de scris nu era străin. Deşi nu arătase nimănui încă vreuna dintre poeziile sale.

Ei, nu chiar nimănui. În ultima săptămână se simţise foarte inspirat. Îşi întâlnise, în sfârşit, muza. Ei îi arătase ceva din creaţia sa. Sperând să o impresioneze, să-i câştige inima...

Ar fi trebuit să-şi dea seama că greşea.

Dar nu vorbise cu nimeni despre ea, despre cum simţea că ea îi întorsese lumea pe dos. Într-un fel neaşteptat de bun. Poate că, dacă ar fi îndrăznit să se destăinuiască cuiva (unei persoane în carne şi oase, căci jurnalului i se destăinuise din plin, umpluse pagini întregi, dar acela nu conta), poate că atunci s-ar fi găsit cineva („Mama, ea sigur ar fi sărit cu gura.") să-l avertizeze că greşeşte.

Poate însă că el chiar asta încercase să evite. De prea multe ori lumea se grăbea să-i dea sfaturi, să-i spună ce trebuie să facă. De parcă el ar fi fost un nătâng, vreun tăntălău cu capul în nori. Prea des lumea (şi când spunea asta se gândea automat la mama lui) era dispusă, din pricina faptului că petrecea mai mult timp cu o carte în mână, citind, decât prin cluburi cu prietenii, să îl creadă un naiv.

Se săturase să fie tratat aşa!

Drept care, atunci când ajunsese să lucreze la biroul de evaluare imobiliară şi o văzuse pe Lori, hotărâse să nu se mai lase influenţat de nimeni. Orice avea să iasă dintr-o eventuală relaţie cu ea, Marc avea de gând să ţină doar pentru sine. Măcar o vreme.

Ajunsese să fie angajat acolo doar la intervenţia părinţilor. Nu era mândru de asta. O luase totuşi ca pe o rezolvare temporară a situaţiei sale, mai bine decât să ridice din umeri şi să-şi accepte statutul de şomer cu diplomă universitară. Nici în ruptul capului nu ar fi acceptat să admită că Filologia pe care o urmase din pasiune fusese într-adevăr o greşeală de care toţi îl avertizaseră. Dacă nu-şi găsise imediat de lucru în domeniul său nu însemna că nu îşi va găsi niciodată, nu?

– Tu, Marc, eşti prea idealist, îi reproşa fără încetare mama. Crezi că tot ce zboară îţi va cădea automat în tigaie, va turna singur ulei peste, va aprinde focul şi se va găti pentru a te sătura pe tine. Nu-i deloc aşa. Viaţa e grea, Marc. Acum mai mult ca oricând. Ai văzut ce greu o ducem. Ai văzut ce mult trebuie să muncim noi doi, eu şi cu taică-tău, ca să putem plăti facturile şi să mai punem şi ceva consistent pe masă. Nu ne-a fost deloc uşor să te ţinem la facultate. Am făcut sacrificii, ştii bine. Sau poate nici nu ştii. Nu m-ar mira. Eşti mereu cu nasul în cărţi...

Mamei lui îi plăcea să vorbească. Dacă era lăsată – şi Marc adesea o lăsa – era în stare să construiască adevărate discursuri, mostre de oratorie veritabilă, cu argumente care se sprijineau pe tot soiul de figuri de stil, făcând comparaţii originale, fără a se repeta sau a se pierde în paranteze inutile. Undeva în subconştient Marc era convins că de la ea moştenise înclinaţia umanistă. Că n-ar fi recunoscut-o nici picat cu ceară, asta era altă poveste. Iar el nu se arătase niciodată dispus să analizeze serios implicaţiile ei.

Ştia, desigur, că situaţia nu era roz. Imediat după ce intrase la facultate (al doilea pe listă!), economia mondială îşi ridicase poalele în cap, arătându-şi părţile intime tuturor. Iar când salariile părinţilor lui, bugetari amândoi, fuseseră reduse cu un sfert chiar încercase să ajute, făcând un ban din scrierea diverselor referate pentru colegii mai leneşi, dar cu părinţi mai înstăriţi, din meditaţii la literatură şi gramatică oferite copiilor din vecini... Împărţise chiar şi ziare, uitase oare mama? Cum putea să-l acuze că nu-i păsa sau că nici nu ştia ce greu le era?

Niciodată nu se simţise apreciat pentru ceea ce era, pentru ceea ce făcea. Dacă se întâmpla să ia o diplomă, da, aceasta era agăţată pe un perete la loc de cinste, unde oricine le călca pragul era adus să o admire. Dar atunci când respectivul musafir dădea să-l felicite, mama se grăbea să-i tempereze elanul amintind de vreo boacănă recentă. „Da, dar ar fi şi mai bine dacă s-ar lăsa de prostii", spunea. „Abia ieri ce a spart geamul de la baie..." Sau vreo altă trăsnaie, un accident, desigur, căci Marc nu căuta niciodată să provoace necazuri sau, mai rău, pagube mari.

Nu era înţeles, şi basta.

Tocmai de aceea, ajuns la douăzeci şi trei de ani şi cu o licenţă universitară în mână (fusese al treilea după medie în promoţia sa) şi chiar dacă nu-şi găsise din start serviciu undeva în cultură, la vreo instituţie de stat – deşi avea mai multe promisiuni, una chiar la facultatea pe care o terminase – Marc era hotărât să rupă lanţul.

Poate de aceea, când intrase în sediul agenţiei de evaluare şi dăduse cu ochii de Lori, se agăţase de ea ca de mesagerul doritei schimbări.

Loredana nu era deloc genul de fată pe care el să o admire. Din acelea avusese destule printre colegele de la Litere. Şi tocmai fiindcă le admirase, nu-şi găsise curajul să le abordeze la un nivel personal. Loredana era o gâsculiţă. La vreo douăzeci de ani, se machia la fel de strident ca o femeie de cincizeci. Ochii puternic conturaţi se terminau cu o dungă groasă, coadă-de-rândunică, şi pluteau într-un nimb cărămiziu, uneori cu granule de sclipici. Obrajii daţi în prealabil cu un strat gros de fond de ten erau accentuaţi cu un roşu sângeriu care îi făcea să fie veşnic îmbujoraţi. Mai jos, buzele excesiv de cărnoase (nu l-ar fi mirat să afle că şi le injecta cu botox) erau de zece ori mai roşii decât obrajii, iar conturul lor era trasat apăsat pesemne cu acelaşi dermatograf care desenase coada de rândunică a ochilor. Toată această construcţie era încadrată de o coamă de păr albit prin oxigenare. Şi, din această cauză, rărit alarmant de tare. Când bătea lumina din spate, capul lui Lori putea fi confundat foarte uşor cu măciulia unei păpădii. În clipele când se trezea la realitate, atunci când îşi permitea să gândească la rece – deşi acestea fură puţine în acea săptămână – Marc îşi spunea că juna secretară, aşa machiată cum era, l-ar fi putut înlocui oricând pe scenă pe Alice Cooper.

Asemenea maestrului muzicii shock-rock, Lori prefera hainele de piele. Bluzele răscroite, cu broderii la iveală, erau strânse bine pe bustul generos cu fel de fel de veste din piele – sau imitaţie de piele. Decolteul astfel rezultat era într-adevăr ameţitor – atât prin adâncimea sa, cât şi prin dimensiune. Pe sânul stâng, probabil foarte aproape de sfârc, trona un punct negru, un semn de care fata se mândrea tot atât cât se mândrea Marilyn Monroe de aluniţa de pe faţă. De pe înaltul sânilor, privirea se precipita destul de repede pe şesul abdomenului. Fără îndoială bine lucrat după multe ore de zumba. De acolo, geografia corpului ei se extindea din nou pentru a cuprinde şoldurile destul de bine proporţionate. Fustiţa care le apăra de privirile iscoditoare nu-şi făcea treaba decât cale de două palme. Dincolo de acel loc, care coincidea milimetric cu punctul de întâlnire al picioarelor, priveliştea se deschidea generoasă.

Probabil că tocmai simetria şi ţinuta inconştientă a corpului, mai mult decât chipul sulemenit fără gust, îl atrăsese pe Marc. Oricum ar fi fost, ziua aceea dintâi trecuse pentru el ca într-o transă. De prea multe ori descoperise că privirea îi rătăcea de la hârtiile pe care şeful încerca să i le explice la trupul apetisant al secretarei.

Şeful, domnul Anton, era un fost coleg de facultate al părinţilor lui. Şi era un tip foarte răbdător. Altfel nu-şi închipuia cum de îndurase să-i repete de atâtea ori nişte lucruri altminteri simple. Şi era, pe deasupra, nedrept de generos. Era o minune că afacerea lui încă se mai ţinea pe picioare, mai ales după căderea în cap a pieţei imobiliare.

Amorezat, Marc nu putea decât să se bucure de aceste două caracteristici ale domnului Anton. Căci, deşi până la urmă aveau să se dovedească, în cazul lui, că fuseseră două mari defecte (ducând la defectarea lui la propriu), în acea primă săptămână le socotise calităţi dintre cele mai de preţ.

*

La adăpostul îngăduinţei domnului Anton, Marc se putu abandona noii sale pasiuni – secretara Lori.

Cât era ziua de lungă nu făcea altceva decât să se zgâiască la ea. Din fericire, sediul firmei avea doar două încăperi. Una şi-o luase şeful pentru sine, iar cealaltă, mai mare, rămăsese pentru ceilalţi angajaţi. Inclusiv secretara. Lori. Loredana. Tânăra cu corp perfect, fata pe care Marc se ruga mereu ca şeful să o cheme în biroul său. Pentru că atunci i se ofereau câteva clipe de defilare graţioasă. Câţiva paşi doar, cinci secunde, cel mult, dar lui Marc îi erau de ajuns.

Compunea în gând poezii dulcege, străbătute de fiorul iubirii caste, platonice. Asta în primele două zile. Din a treia, imaginaţia lui prinse curaj. Ce-i drept, îl ajutase la asta şi muza, căci începuse să-i arunce ocheade pofticioase, iar atunci când se ridica de la masă, răspunzând chemării şefului, o făcea parcă mai încet, cu mişcări mai lascive, bombându-şi intenţionat fundul când trecea prin dreptul lui. Aşa că poeziile care se închegau în mintea lui Marc începură a fi tot mai îndrăzneţe, tot mai grafice, tot mai descriptive.

În a cincea zi îşi dădu seama că nu-l mai mulţumea limbajul frânt şi insuficient de descriptiv al poeziei. Şi trecu la proză.

În noaptea aceea rămase treaz până spre orele dimineţii. Scrise întruna. Scrise febril, de mai multe ori oprindu-se pentru a se masturba. Termina repede şi se întorcea la caiet. Descria scena mai departe, ambalându-se din nou, încărcându-se pentru următoarea pauză.

Trăia senzaţii care n-ar fi crezut niciodată că puteau exista. Citise despre ele, încercase să le înţeleagă la nivel teoretic, dar acum îşi dădea seama că eşuase lamentabil. Erau senzaţii pe care simpla descriere în cuvinte nu făcea decât să le evoce. La fel cum era poezia faţă de proză, înţelese el atunci. Senzaţiile acelea trebuiau trăite, trebuiau gustate în toată complexitatea lor.

Iar el, Marc Bondor, avea de gând să le guste până la capăt.

Trebuia să o aibă pe Lori. Trebuia să-şi pună în aplicare toate fanteziile. Numai aşa avea să fie împlinit. Doar aşa putea spera să trăiască împăcat mai departe.

Ceea ce scria în caiet trebuia să devină realitate. Cuvintele lui erau tot atâtea profeţii aşteptând clipa făptuirii.

În dimineaţa zilei următoare întârzie la serviciu. Un sacrificiu necesar, căci tot timpul pe care astfel nu îl petrecu alături de vulgara zeiţă Lori îl investi în ticluirea planului de atac. Îl pregăti cu minuţiozitatea unui strateg militar.

Trebuia întâi de toate să-i dea de înţeles că îl interesează (de parcă asta n-ar fi fost deja evident!). Trebuia să facă primul pas concret. Hotărî ca acesta să fie unul precaut, la nivel tandru-sentimental. Lori nu părea genul molatic, însă Marc era convins că, în privinţa măştii publice, femeile se asemănau cu bărbaţii: pentru a trece mai uşor prin viaţă, afişau o mină sobră, chiar înţepată. Cu siguranţă că unele dintre poeziile lui, atent copiate pe foi parfumate, aveau să spargă gheaţa.

Pregăti astfel şase bileţele pe care copie cu grijă versurile inspirate chiar de Lori.

Când ajunse la serviciu, îşi ceru iertare pentru întârziere, îngăimă o scuză palidă şi îşi ocupă locul din faţa lui Lori.

Aşteptă cu înfrigurare ca şeful să o cheme în birou, dar de data aceasta nu atât pentru a-i admira nurii în toată graţia lor, în mişcare, cât pentru a-i putea strecura în poşetă şi în buzunarele hainei bileţelele sale de amor.

Abia aştepta ziua următoare. A doua fază a planului era cu adevărat îndrăzneaţă. Dacă Lori continua să se prefacă indiferentă, nepăsătoare, Marc avea de gând să atace ca un dur. Urmau bileţele cu fragmente din prozele sale grafice. Scene înflăcărate, aproape pornografice, în spatele cărora un ochi rece ar fi recunoscut uşor o poftă carnală prea mult timp reprimată. Lori însă avea să le citească cu maxim interes. Marc era convins de asta.

Când juna sa pradă se înapoie, împrăştiind în jur efluvii din acel parfum care îl înnebunea pe Marc, el simţi pentru prima dată fiorul curajului orbesc.

Avea să o cucerească pe Lori cu orice preţ. Până aici fusese, nu voia să mai amâne nicio secundă. Ducă-se naibii tot ceea ce citise, toate avertismentele familiei, toată consideraţia faţă de restul lumii care până atunci nu făcuse decât să îi pună piedică. Asta era. Niciun preţ nu putea fi prea mare.

*

Horcăind, aproape înecându-se cu propriul sânge şi tocmai când lumea începea să se întunece în jurul lui, Marc îşi aminti gândul acela. Niciun preţ nu era prea mare. Mda, sigur că da. Uşor să-ţi spui asta cu boaşele umflate de să se spargă şi cu capul vâjâind de imagini suprarealiste cu acuplări sălbatice cu o tipă de genul celor pe care le dispreţuise întotdeauna pentru prostia făţişă şi superficialitatea sinceră, dar după care îi curgeau ochii de fiecare dată. Mai greu de înţeles, pe de altă parte, de-a dreptul imposibil, atunci când în faţa ta e doar roşu, roşu de la sângele tău, şi tu începi să vezi lumea printr-o perdea tot mai groasă.

Avuseseră dreptate toţi.

*

În ultima noapte adormi târziu. Era prea excitat, prea încărcat.

De cum ajunse acasă deschise caietul şi începu să vâneze cele mai fierbinţi pasaje. Le puse semn şi, la final, se apucă de copiat. Fragmentele, remarcă abia atunci, aveau o forţă a lor, o logică, se completau, creşteau unul din altul, ca un bulgăre aruncat pe deal în jos. Ca un orgasm care simţi că se apropie. Trebuiau citite într-o anumită ordine...

Se vârî în pat abia după ce se asigură că numerotase bileţelele. Şi nu putu să adoarmă de grija metodei pe care să o aplice. Cel mai bine ar fi fost să livreze fiţuicile pe rând. Astfel era sigur că Lori le citea în ordinea corectă. Atunci însă efectul se reducea la minimum. Forţa lor stătea în acel crescendo, în sentimentul pe care îl trezeau şi îl întreţineau, împingându-l tot mai sus, mai sus, mai sus... Nu, trebuia să i le dea pe toate odată. Numai aşa strategia lui avea impactul dorit. Dar cum să facă?

Se zvârcoli în pat câteva ore bune, se frământă şi adormi până la urmă doar fiindcă organismul său nu mai putea funcţiona în stare de veghe.

Toată noaptea o visă pe Lori.

Se trezi cu zâmbetul pe buze.

Se trezi devreme şi nu zăbovi o clipă în plus acasă.

Ajunse primul la serviciu. Dădu târcoale mesei lui Lori, îi scotoci prin sertare, îi mirosi scaunul, se aşeză pe el cu pantalonii şi chiloţii în vine. Rămase acolo şi urmări pe geam cum se lumina de ziuă.

Încă nu ştia cum avea să opereze. Hotărâse totuşi ca asta să nu-l mai preocupe. Poate că Lori avea să vină în al nouălea cer, cu poeziile lui învăţate pe de rost, avea să-l tragă deoparte şi să-i vâre limba pe gât fără niciun cuvânt. Poate că nici nu va mai fi nevoie de alte bileţele.

Marc ocroti această speranţă toată dimineaţa aceea. Chiar şi după sosirea tinerei secretare, chiar şi în faţa tăcerii ei, a indiferenţei ei. Cu speranţă o urmări întruna, remarcându-i fiecare mişcare, auzindu-i fiecare respiraţie, aşteptând o schimbare de ritm. Semnul că îşi lua inima în dinţi, că venea în întâmpinarea lui.

Speranţa îl aruncă într-o visare cu ochii deschişi şi tot speranţa îl făcu să nu audă când uşa de la intrare, aflată în spatele lui, se deschise puternic, fu de fapt trântită de perete. Iar atunci când Lori în sfârşit schiţă un gest de recunoaştere, zâmbi forţat şi înclină din cap spre el, Marc îşi simţi speranţa răsplătită, urcă direct în al nouălea cer, îşi umflă pieptul, mândru, şi dădu să se ridice.

Atunci, înaintea lui se porni din senin ploaia de sânge.

*

În plină zi, uşa agenţiei de evaluare imobiliară fu trântită de perete şi în cadrul ei apăru silueta mătăhăloasă a unui bărbat tuciuriu, la vreo treizeci de ani, complet chel, cu un lanţ gros de aur răsfrânt peste o helancă albă care cu greu îi acoperea pântecele bombat înainte să intre în pantalonii de stofă neagră, călcaţi la dungă. În ciuda frigului din care venea, bărbatul purta în picioare o pereche de pantofi de gală, cu împletitură. În mâinile cu degete cărnoase, pline de ghiuluri masive, strângea o armă. O ţinea la nivelul şoldului, ca în filmele de acţiune.

De îndată ce păşi înăuntru, îndreptă privirea spre tânăra puternic machiată de la masa din faţa singurei uşi interioare a agenţiei. Ochii speriaţi ai acesteia se aţintiră de îndată spre cel din faţa ei – un tânăr angajat pe nume Marc Bondor (în vârstă de doar 23 de ani, aveau să anunţe crainicii la ştirile din acea după-amiază).

Atacatorul se întunecă şi mai tare la faţă, scoase un urlet animalic şi începu să tragă în neştire.

Marc încasă un prim glonţ în umărul drept şi imediat după aceea urechea din aceeaşi parte a corpului îi fu de-a dreptul pulverizată.

Forţa reculului îl făcu pe atacator să scape arma de sub control, aşa că restul gloanţelor acelei rafale se împlântară în peretele din spatele secretarei şi în tavan.

Mai făcu un pas înăuntrul agenţiei şi, enervat pesemne de faptul că tânărul nu se prăbuşise la pământ, ci stătea încremenit şi se holba la masa roşie de sânge din faţa lui şi, cel mai probabil, la secretară, aduse arma în poziţia iniţială şi apăsă din nou trăgaciul.

Trei gloanţe din a doua rafală intrară în corpul lui Marc şi nu mai ieşiră. Abia atunci tânărul se prăbuşi cu capul peste dosarul deschis înaintea sa.

Anchetatorii sosiţi – târziu – la faţa locului descoperiră că Marc surâdea. În ochii lui deschişi încă se vedea un licăr victorios.

*

Atacatorul avu timp destul să fugă de la locul atacului. Totuşi, spre cinstea poliţiei, fuga lui fu repede oprită.

Îl chema Gioni Bambino şi era celebru în lumea interlopă. Era, în acelaşi timp, iubitul gelos al secretarei Lori. Se pare că o luase razna după ce descoperise în poşeta acesteia nişte bileţele mâzgălite cu versuri cretine dedicate evident femeii sale. Aflase de la ea cine era autorul şi promisese că-i va da o lecţie jigăritului.

Nu crezuse c-o să moară. Voia doar să-l sperie niţel, să-l facă să danseze. Dar mimozele alea cu facultate îşi dau duhul aşa uşor!

Din fericire, presa care sări să macine cazul la oră de maximă audienţă nu află niciodată de celelalte bileţele pe care poliţia le găsi asupra victimei. Acestea ajunseră degrabă la familie, care decise să le ardă.

„Nimeni n-are voie să-i vadă rufele murdare", spuse mama lui cu lacrimi în ochi. „Marc a fost un băiat bun. Băiatul meu."

 

 

inapoi la sumar