Revistă lunară de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad

Anul XXV, nr. 4-5-6 (289-290-291), 2014

despre noi
contact
arhiva
 

 

Proză

Simona-Ioana Cucuian

Lacrimarul cu fustă* (fragment)

Acum cred că el face mai mulţi bani aici, pe Lipscani, mimând obosit cântece de mahala decât scârţâind schizoid, în ritmul şinelor de tramvai, la nunta Familiei Popescu. Îmi aduc aminte cât de tare am crezut şi iubit acest spectacol, cât de tare am blocat un operator doar, doar ca să filmez piesa... şi s-a ales prafu’. Şi s-au pişat toţi pe acest praf al meu, pe poetul decedat şi pe regizorul senzitiv. M-am iluzionat că, aşa cum i-am sfătuit pe tinerii puşcăriaşi criminali cum că nu contează ce au făcut alţii din mine, ci, că esenţial este să văd ce pot face eu din ce au făcut ei din mine, o să pot să aplic strategia de rentabilizare. Aşa că mi-am amestecat praful cu urina lor acidă şi am comis o mică statuetă cu alură de Oscar. Mă joc în fiecare zi cu ea. E tare drăgălaşă! Ptiu, să nu-i fie de deochi...

Fusese o zi grea de Festival. De câte ori îl sunam urla de parcă îi ţinea cineva bricheta sub boaşe:

– Sunt cu carele... Nu pot acum. Zbor dintr-o parte într-alta... Nu stau ca voi, în pijamale. Ce dracu’, domne’, nu înţelegi ce-i aia care de televiziune? Mama mă-sii de reflector! Descurcă-te!

Ne cazase pe acelaşi palier. Îl auzeam cum urla teatral din camera 205. Eu eram la 206 şi băieţii, la 204.

– Ne vedem la 6 fix, la masă, să facem planul de filmare pe mâine că vine Puric! Strânge-i pe toţi! Clar? S-a înţeles?

– Clar ca la Icar… don producer… se rezolvă... like usually...

– N-am nevoie de ironiile tale... Eu vă plătesc! Acum am treabă. Pa!

Băieţii, cocârjiţi, tocmai scoteau aparatura şi se îndreptau cu greu spre lift.

– Iar nu vine ăsta cu noi?

– Ei... aş! Big Icaru’? Tre’ să rezolvăm noi iar şi cu... şi cu... La 6 doar, la masă, îl mai vedem...

– Umflatu’ naibii! Băi, cum poa’ să fie... Incredibil! M-am săturat să fiu sclavul lui.

– Şi eu... negrişoru’... dar, hai s-o mai facem încă o dată pentru noi... nu pentru TV.

– Oare? (... ) Aşa se spune mai nou în loc de muncă patriotică?

– Da. Dezvoltare personală...

În acea zi, am continuat resemnaţi şi motorizaţi să ne facem treaba ca o echipă profesionistă. Nu mai vorbea niciunul despre încredere şi fairplay. Ne simţeam total deşiraţi.

La 6 seara ne-am întâlnit la masă. Big Icaru’ arăta jalnic şi mirosea a căcat şi a sex stătut. Unghiile lui mari erau cu mult mai negre. Lanţul gros de la gât îi atârna transpirat pe costumul alb, îngălbenit, din in. A insistat să-şi facă ritualul cu şuşele. Doar că noi nu mai râdeam. Aveam cearcăne înrămate de o paloare brusc hepatică. Ne bucuram doar că s-au adus murături şi limonadă. Niciun cuvânt despre Puric.

– E prietenul meu... Îi spuneţi că eu v-am trimis şi-i luaţi interviul.

Ne-am dus în camerele noastre. El a mai rămas să bea o bere. Pe la 11 noaptea, mă sună.

– Dormi? Hai, te rog, fă un pustiu de bine şi adu-mi agrafa ta de păr... M-am băgat în vană şi nu vreau să mă ud la cap... Te rog. Uşa e deschisă.

Îl şi vedeam anchilozat şi scufundat de propriul gabarit în vană, ţinându-se cu greu de iPhone-u’ lui potent. Involuntar, s-a derulat scurt în capul meu romanul Ameliei Nothomb, Igiena asasinului. Nici acum nu-mi explic această conexiune a creierului meu cu cinicul.

Am intrat. Uşa de la baie era larg deschisă şi printre aburi i-am văzut iar faţa buhăită de Marlon Brando trecut, decadent şi iluzoriu. Era camuflat până în gât de nişte clăbuci infatuaţi şi trucaţi mai ceva ca-n filme. Mirosea ca într-un salon de cosmetică unde îşi rulează bucile vampele de cartier.

– Fă-mi o coadă, te rog, şi prinde-mi părul că se udă...

În timp ce executam indicaţiile, mi-am atins cotul de spumele înalte şi am simţit un disconfort ciudat.

– Măi, da’ îţi merge mintea ca la balamuc. Am văzut filmările de azi... Genial!!! (... ) Pe vremuri aveam şi noi oamenii ca tine în televiziune, dar s-au cărat toţi pe dincolo... Se vede pe faţa ta cu câtă pasiune o faci... Adu-mi, te rog, Mojito ăla de dincolo... E pe masă. Şi pune, te rog, şi paiul în el.

Ştiu că nu întotdeauna îmi merge mintea ca la balamuc, iar uneori chiar nu-mi merge deloc, dar sunt convinsă că mă îndrept acum, bine-crescută, să-i aduc paharul. Îl aud strigând:

– Aaaa…am uitat…şi nişte gheaţă... plizzzzz. Fii drăguţă! Sun imediat să îţi aducă şi ţie... De ce eşti aşa creativa şi serioasă? Mă enervezi... în draci!

Pe măsuţa de lângă pat, văd cockteilu’, paiul şi cupa cu cuburi de gheaţă. Fără să-mi doresc, văd şi patul vandalizat, plin cu urme orgiastice de căcat şi spermă. Simt din nou că aş fi fugit din acel spaţiu ca în noaptea când am întins-o grăbită spre Circul din oraş ca să eliberez leii şi tigrii din cuşti. Îi întind paharul. Cu cealaltă mână îmi prinde cu putere braţul şi mă forţează să penetrez spuma până la contactul cu trupul lui.

– Da... Ăsta e defectul meu... Fac artă din orice căcat... Uite! Vrei să vezi? Stai să îţi arăt... Nu mai fii aşa brutal... Trust me!

Se înmuie. Îmi eliberă braţul. Avea ochii anesteziaţi de aburul din baie şi gura libidinos întredeschisă.

– Bine... hai, show me!... cum zic americanii.

M-am pus în genunchi şi am început să modelez un falus imens din clăbuci.

A început să râdă grotesc. Părea că se sufocă cu bale.

– Aşa ceva nu mi-a mai făcut nici o muiere până acum... Al dracu’ orgasm artistic!

Hohotea bezmetic. Clăbucii stăteau într-adevăr ţepeni de parcă ar fi fost apretaţi. M-am ridicat şi m-am şters pe mâini cu un prosop imprimat, de fost hotel comunist. Aurora. N-o să uit niciodată acea textură uzată pe care habar n-ai cum să o iei. Cârpă de şters pe jos sau zdreanţă de aruncat la gunoi. Din unghiul meu lucrurile păruseră cu adevărat îndrăzneţe. Cred că numai Dali m-ar fi înţeles la acea oră din noapte. Pe unde-mi umbli Salvador? Buzzzzzzz. Nu sunt eu lebăda ta neagră cu porniri surrealiste? Nu plutesc eu mereu prin aer? Nu văd eu dublu’ câteodată? Ce dacă se cheamă ştiinţifc: diplopie? E un sens dublu pe care doar cei hăruiţi îl ating.

– În fine... hai că mă duc să duc gunoiu’... ştii... la noi, în Ardeal, e ceva mai curat...

Am luat sacul menajer din baie, burduşit cu doze de Cola , prezervative, pungi de arahide şi am ieşit.

Odată cu ieşirea, cu clanţa apăsată şi cu holul mirosind a DTT, am ştiut că mi-am dat foc la valiză. Cum să laşi un ditamai masculu’ în erecţie şi să pleci? Foarte nepoliticos. S-a dus naibii angajarea mea la Cultural.

– Nu-ţi vezi niciodată interesul...

A spus-o şi Maestrul Emerit al Artelor de la CNA. Care o fi ăla?

– Ăla care trage în Sergiu Nicolaescu în plină şedinţă cu un pistol cu apă.

– Da, băi, dar Serj s-a prins… că-i jucărie. Le are cu trucajele.

Interesul meu... de regizor by myself (apropo) este să demonstrez lumii că tatăl meu seamănă leit cu Charlie Chaplin, că tataie, nici încolo, nici încoace, e la fel ca Anthony Queen şi că bunică-mea era identică cu Ingrid Bergman... doar că era brunetă. În acest context, eu mă simt uneori copilul din flori al lui Kubrick, iar alteori strănepoata lui Truffaut.

Mă desprind de referinţele de mai sus. Acum sunt oricum cam îndepărtate de imediata realitate. De vizita unor cunoştinţe comune cu un puternic instinct de proprietate. Îşi doresc un concediu respectabil. Ardeleni bucureştenizaţi impecabil. Adică, aproape dezumanizaţi. Şi-au luat apartament oxigenat în Green Field. Îşi numără creditele şi fac economie la sacii de gunoi. Important e că sunt vecini cu Cărtărescu şi n-au nimic de împărţit. Respiră însă acelaşi aer. Speră în briza unei revelaţii REM. Dar nu e timp! Au devenit totuşi roşii în obraji.

– E criză.

– Muncim.

– N-am mai avut concediu de 2 ani.

– Mi-e milă.

Subconştientul meu a deversat din nou un arbore genealogic de culoarea prafului de puşcă, cu miros de Rahan sub ape care respiră ecologic printr-un singur stuf. Reuşeşte să se ascundă, să se camufleze.

Acum am ales să dansez cu Zorba în ritmul canicular al greierilor, să-mi scrijelesc Ţipura în stomac şi să-mi ung corpul cu ulei de măsline şi zeamă de lămâie. Înnot ca sparta mai ales că la ultimul RMN s-a constatat că anumite emisfere cerebrale sunt ca ale unui delfin.

– Delfinul este cel mai inteligent şi mai prieten peşte! m-a consolat neurologul.

– V-ar plăcea să fiţi peşte?

Îmi vine instantaneu în minte replica din scenariul lui Florin Şerban:

„– Tu nu eşti peşte, Ana. "

(Asta fiindcă fata însărcinată ezita să comită un chiuretaj la vederea unui acvariu cu peşti) .

Mie, personal, mi-ar plăcea să fiu peşte de Perugia. Acolo, bordurile sunt tapetate nocturn cu prospături româneşti. Nu ar fi nevoie nici de prietenie fidelă, nici de inteligenţă, ci doar de instincte sănătoase, mereu reciclabile.

– Când îţi pierzi instinctele, e vai ş-amar!

Şi trecând în plină zi pe lângă un club de noapte din Piaţa Romana, mi se spune:

– Aici e, de fapt, locul tău ...

– Dacă ştiam ... mă pregăteam ...

Proprietarul Alexis îmi povesteşte că îl obosesc turiştii şi că şi-ar fi dorit să facă filologia greacă. A ridicat două case din piatră şi marmură.

– Am avut noroc.

Pictează rândunele. Citeşte istorie şi politică. Fata lui are dislexie. Îl costă să o ţină în facultate. Îmi revin în minte toţi dislexicii: Albert Einstein, Thomas Edison, Alexander Graham Bell, Leonardo da Vinci, Auguste Rodin, Erin Brokovich, Walt Disney, Winston Churchill, Cher, Whoopi Goldberg, Tommy Hilfiger, etc. Scrisul lor îmi apare acum inversat pe o coală de hârtie. Îl văd pe Alexis în oglindă. Îl urmăresc de la urechea lui stângă la urechea lui dreaptă. Se spune că autismul este de fapt o exagerare a creierului bărbătesc. Oare din cauza asta bărbaţii normali văd doar ce vor să vadă? Oare o femeie tânără, dislexică, o Eaelă, de exemplu, procesează informaţia în alta zonă craniană decât persoanele normale? Oare o dislexică este o exagerare a gândirii vizuale, multi-dimensionale? Oare de aceea o femeie normală vede întotdeauna prea multe? Alexis nu consumă nimic. Soţia îi spune că dacă toată lumea ar fi ca el, nu ar mai exista criză economică.

– Nevastă-mea cumpără tot ce vede.

Aşteaptă prăbuşirea capitalismului. A făcut firide în piatră şi a mobilat cu portocaliu de Ikea. Nu cere mult fiindcă e conştient de criza europeană. Seamănă din profil cu Johnny Răducanu. Are prieteni buni la Sofia. A căzut din măslin şi şi-a dislocat umărul stâng.

Uleiul de măsline ne ţine.

 

 

inapoi la sumar