Revistă lunară de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad

Anul XXV, nr. 4-5-6 (289-290-291), 2014

despre noi
contact
arhiva
 

 

Restituiri

 

Lucian-Vasile Szabo

 

Sever Bocu – provocări istorice (V)

Controverse şi război adevărat

 

Slavici, Rusu-Şirianu şi Cicio-Pop

Lupta pentru închiderea cotidianului „Tribuna", dusă de lideri Partidului Naţional Român, şi pentru păstrarea ei, desigur independentă de orice influenţe, dusă de cei ce făceau ziarul, a trezit vanităţi şi a amplificat emoţii, determinând apelul la orice mijloace, de la ipocrizie la calomnii. Spirit analitic, obişnuit să ia în calcul toate aspectele, Ioan Slavici va interveni, în 1911, în criza „Tribunei" arădene. Când nu se va mai putea exprima în paginile acesteia (deşi o făcuse temeinic în toţi anii dinainte!) el va scrie broşura Zbuciumări politice la românii din Ungaria. Aici va arăta şi o altă cauză a crizei, cea a compromisurilor cu liderii Partidului Naţional Român. Referinţa este la Ioan Rusu-Şirianu, nepotul său, dar şi un ziarist de mare forţă, un editor destoinic şi un luptător neînfricat. La acea dată, Rusu-Şirianu era mort, însă cu doi ani înainte se petrecuse episodul controversat al plecării sale din redacţia „Tribunei". Slavici va scrie că a fost izgonit la presiunile făcute de Ştefan Cicio-Pop. Vedem aici un Slavici care sângerează: „După ce s-a întors din temniţă, acest propagator al iubirii a fost izgonit ca om urgisit de la Sibiu, unde vrajba sădită de duşmani îi înhainise pe «fraţi». Vrajba nu a încetat nici până astăzi şi, după şasesprezece ani, Ioan Rusu-Şirianu a fost izgonit şi de la Arad şi a părăsit plângând redacţiunea Tribunei pentru că acelaşi «amic dr. Ştefan Cicio-Pop» ameninţa cu o ruptură în partid, dacă nu va fi sacrificat «visătorul nebun», care vrea să sădească iubirea «şi între popoare»".

Slavici evocă faptele cu discreţie, dând dovadă de multă reţinere. De fapt, situaţia lui personală era mult mai complicată în raport cu mulţi dintre cei implicaţi în disputa de la Arad. Desigur, legătura de sânge cu Ioan Rusu-Şirianu este importantă, ca şi marele talent jurnalistic. Dar Slavici era prieten cu Ştefan Cicio-Pop. Relaţia lor a fost complicată. Amintim că Ştefan Cicio-Pop l-a vizitat pe marele prozator şi jurnalist pe când se afla în închisoarea de la Vác, asistând la botezul primei sale fiice. Îl va vizita şi în închisoarea de la Văcăreşti. Va întocmi decretul de graţiere a pedepsei pe care o mai aveau de executat Slavici, Arghezi şi ceilalţi gazetari, în 1919, şi-l va semna, în calitate de ministru interimar la justiţie, alături de regele Ferdinand. Sunt oscilaţii, dar prietenia lor va trece peste ele. Este o constantă care îl va face pe Slavici să nu se dezică nici de Vasile Mangra. De fapt, astăzi vedem că multe dintre atacurile împotriva viitorului mitropolit ortodox erau conjucturale, menite să distrugă „Tribuna", nu neapărat pe el.

Nevoia de adversari, nevoia de prieteni...

În 16 (29) iulie 1910, Octavian Goga publica fulminantul articol A murit un om: Ioan Slavici. Marele prozator, jurnalist şi editor era admonestat tocmai pentru că nu rupea legăturile cu Vasile Mangra, ales deputat pe listele unui partid maghiar. Însă cu doar câteva zile înainte, aceeaşi „Tribuna" publicase un alt articol important, intitulat Mangra contra contelui Tisza. Era o luare de poziţie dură, în care prelatul combătea poziţia lui Tisza Istvan faţă de ungurii din România, se delimita clar de deputaţii români guvernamentali din Parlamentul de la Budapesta şi-şi afirma cu tăria poziţia: „Eu, prin urmare, nu mă voi lăsa indus în eroare prin politica de bacşişe a contelui Tisza, care vrea să zdrobească solidaritatea popoarelor nemaghiare, să poată spune lumii că nu există o chestie a naţionalităţilor, ci numai o chestie românească, o chestie slovăciască şi poate o chestie sârbească, ţinută la suprafaţă de nişte agitatori!"

Când jurnaliştii „Tribunei" nu vor mai face compromisuri prea... compromiţătoare situaţia va deveni şi mai dificilă şi se va ajunge la confruntări aprige. Pentru S. Bocu va fi contat, în luările de poziţie, şi spiritul vertical şi intransingent impus de Rusu-Şirianu, precum şi un sentiment de vinovăţie faţă de cel decedat de curând. Apropierea ideatică şi sufletească de Ioan Rusu Şirianu, precum şi mentoratul său jurnalistic şi managerial, reprezintă elemente importante în evoluţia editorului şi ziaristului bănăţean. Pentru Octavian Tăslăuanu, un poet interesant şi un publicist cu condei aspru, mai puţin scos la lumină astăzi, constituie un pretext pentru a-i face lui S. Bocu un portret aşa cum era în tinereţe: „L-am întâlnit ca tovarăş al scăpărătorului Ioan Rusu-Şirianu, de la „Tribuna" din Arad, care, pe atunci, stătea sub anumite influenţe venite din Vechiul Regat şi căruia îi trimiteam şi eu articole pe când eram student la Universitatea din Bucureşti, la îndemnul lui Ilarie Chendi. Ce figură frumoasă de flăcău era Bocu, când l-am cunoscut! Ce brad de om! Era o plăcere să-i măsori statura înaltă, chipeşă şi să-i priveşti faţa oacheşă, frumos tăiată, cu buze cărnoase, pasionate şi luminată de nişte ochi mari, visători, când blânzi ca ai unui copil, când plini de fulgere ca ai unui gladiator".

S. Bocu era liber de puţină vreme, după un stagiu petrecut în penitenciarul din Arad. Persecuţiile asupra lui au fost dure, aşa cum avea să arate chiar el: „Situaţia mea devenise într-adevăr intolerabilă, lovit cu egală necruţare de guvernul maghiar, cel puţin pe drept, şi de guvernul român, care era oarecum Comitetul Naţional, pe atât de nedrept, inelegant, barbar. Ba aş putea spune că la unguri mai puteam conta în extremis la vreun menajament, la români, nu". Sunt afirmaţii făcute în cunoştinţă de cauză, bine cugetate, la rece şi nu în toiul disputelor politice ori al polemicilor gazetăreşti. Este un paradox subliniat de Cornel Ungureanu şi în cazul lui Slavici: „În închisoarea de la Vaţ totul era civilizat, suportabil, duşmanii s-au purtat frumos cu el. Cei pentru care a purtat bătăliile anilor săi (mai tineri) se poartă ca nişte ticăloşi. Îi fură manuscrisele, îl jignesc, îl încarcă cu un şir de păcate. Care sunt noile adevăruri? Cum poate să-şi definească viaţa?". Şi Sever Bocu va fi închis de români, de comuniştii români, fiind ucis chiar în temniţa de la Sighetu Marmaţiei. Vina lui va fi doar aceea că s-a opus unui regim care... urma să vină!

Manipulare şi acţiuni secrete

Rămânem însă la perioada interbelică. S-a realizat România Mare, dar Sever Bocu nu avea de ce să fie mulţumit. Ducea lupta pentru întregirea Banatului. Epoca nu era liniştită, în ciuda unor păreri ce tind să o idealizaze, mai ales după ieşirea din marasmul comunist. Provinciile se integrau greu. Legislaţia se extindea cu mari dificultăţi şi existau deosebiri de mentalitate. Unele voci se pronunţau pentru desfacerea unirii de la 1918, dar curentul era stăpânit printr-o contrapropagandă intensă. Presa liberă nu era chiar liberă, căci exista obiceiul cenzurii, impusă prin proclamarea frecventă a stării de necesitate. Totuşi, sunt perioade când mass-media se poate exprima cu adevărat. Năvălesc fantomele de dinainte şi din timpul Primului Război Mondial. Sunt dezgropaţi morţii, uneori în arhive. „Scheletele din dulap" fac victime. Disputele între puternicii zilei sunt... puternice. Sunt lupte politice, dar şi noi repoziţionări... geopolitice.

Într-o primă fază, ocupanţii Bucureştiului din timpul conflagraţiei scotocesc în arhivele româneşti, de unde pleacă cu o pradă bogată. Bulgarii sunt cei mai insistenţi, ei îndreptându-se mai ales spre manuscrisele cu chirilice de la Academie. Ungurii sunt interesaţi de documentele poliţiei secrete. Giranţii de premier Alexandru Marghiloman şi de ministru de interne Lupu Kostaki vor reuşi să taie acest elan, multe hârtii importante luând anterior drumul Moldovei neocupate. Se va întoarce soarta războiului, iar românii vor ajunge la Budapesta. Maghiarii nu vor mai avea timp să ascundă sau să distrugă documentele. Ori ocupanţii români vor şti să caute mai bine... Despre acest aspect vorbeşte S. Bocu, mai ales că sunt rapoarte care fac referire la persoana sa: „Când Armata noastră a intrat în Budapesta, specialiştii guvernului român au confiscat toate actele, rapoartele, hârtiile secrete ale guvernului maghiar de pe vremea aceea. Şi s-au găsit multe însemnări despre oameni şi fapte. Aşa de multe încât unele circulă pe piaţă". Probabil că din aceste surse provine şi manualul poliţiei secrete A magyarországi románok (Românii din Ungaria), avându-l ca autor pe Huszár Antal, traducător în Ministerul de Interne de la Budapesta. Huszár, originar din Beiuş (Bihor), cunoscător al limbii române, a adunat contribuţii ale altor persoane şi a redactat această lucrare, veritabil ghid pentru serviciile secrete şi pentru membrii guvernului. Slavici era considerat în manualul lui Huszár „cel mai fanatic duşman al statului ungar şi al naţiunii maghiare".

Un exemplar din A magyarországi románok (Românii din Ungaria) a ajuns în posesia lui Roman Ciorogariu. El va menţiona în memoriile sale: „Când am cetit-o, m-au cuprins fiori de lanţurile cari ni s-au aruncat din Budapesta. În această carte am aflat izvorul de unde au emanat toate legile şi ordonanţele ministeriale, care dădeau concentric asaltul contra instituţiilor noastre bisericeşti, şcolare, economice, peste tot contra întregii noastre fiinţe naţionale. Aşa se explică acea admirabilă unitate de acţiune îndreptată împotriva noastră pe toate terenele vieţii publice şi particulare". R. Ciorogariu a fost o figură importantă a vieţii religioase româneşti din Arad şi Oradea, o personalitate cu rol istoric, dar şi cu o fastuoasă activitate jurnalistică. La Arad şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă ca profesor de seminar, lider al comunităţii româneşti şi al comitatului, dar şi ca publicist şi manager în redacţia „Tribunei". A ajuns la Oradea ca vicar ortodox, iar după Primul Război Mondial va deveni episcop, prin ridicarea în grad a vicariatului de aici.

Bătăliile lui R. Ciorogariu

Sever Bocu a trăit infernul de flăcări şi scrum al războiului („apocalipsa", cum spunea el) la Iaşi, la Kiev, dar şi în traversarea infernului revoluţionar bolşevic alături de Goga. La terminarea luptelor era la Paris. Adică la sfârşitul anului 1918 – începutul anului 1919. R. Ciorogariu şi-a făcut trecerea prin infern, unul îngheţat şi plin de umbre ameninţătoare la Oradea. A existat o luptă pentru Bihor, aşa cum a existat şi o luptă pentru Banat. Iniţial, graniţa cu noua Ungarie independentă a fost fixată de puterile aliate prin sud-vestul Oradiei, ceea ce însemna că acest teritoriu nu urma să fie alipit României, împreună cu tot Ardealul. Va fi o lungă perioadă de coşmar, cu dese schimbări de situaţie, pentru locuitorii acestui teritoriu. Sunt câteva luni, din octombrie 1918 şi până în aprilie 1919, când soarta este schimbătoare (de la o zi la alta!) pentru români, unguri, evrei, dar şi pentru revoluţionarii comunişti de diferite etnii, ca şi pentru spiritele conservatoare. Tot acest calvar va fi descris de R. Ciorogariu în jurnalul său intitulat Zile trăite.

În 1 decembrie 1918, bihorenii, în frunte cu R. Ciorogariu, participaseră la adunarea de la Alba Iulia, însă administraţia românească în Bihor se va instala abia după 20 aprilie 1919, după intrarea, forţată de evenimente, a trupelor române conduse de generalul Traian Moşoiu în Oradea. Cu o lună înainte, în 19 martie 1919, ţările cu putere de decizie în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris comunicaseră noua linie de demarcaţie, dincolo de calea ferată Oradea – Satu Mare. Administraţia maghiară s-a supus, doar că în scenă au intrat comuniştii lui Kun Béla, acesta având la Oradea un prieten, pe Katz Béla. Astfel că oraşul intră pe mâna bolşevicilor revoluţionari. Noua conducere a Ungariei va decide să nu respecte decizia de la Paris şi vor organiza rezistenţa. Este o lună şi o lume în care fiecare ajunge în război cu fiecare, când se putea muri fără nicio vină. Paginile memorialistului sunt vii, având profunzimea literaturii de calitate, bogăţia documentului şi fineţea observaţiilor personale, ca în cel mai bun jurnalism de opinie, dar cu pagini excepţionale de reportaj.

Sever Bocu aminteşte aceste aspecte când evocă o polemică, în spaţiul politic şi publicistic, cu liberalul Vintilă Brătianu. În acest context, bănăţeanul a primit o ofertă, cea de a cumpăra cu 30.000 de lei documente luate de la Budapesta, acestea având pe ele semnăturile originale ale unor demnitari unguri, ca Tisza sau Apponyi. Autorul desluşeşte: „Într-adevăr, cei doi bărbaţi de stat unguri mă prezentau pe mine ca pe unul din cei «mai periculoşi agitatori valahi», care trebuie să fiu ţinut sub strictă supraveghere". Apropierea cu întâmplările din viaţa lui Slavici sunt din nou evidente, cu toate că bănăţeanul va acuza ceea ce va crede el a fi rătăcirile marelui prozator. O completare a cadrului aduce Octavian Tăslăuanu, publicist şi scriitor activ la începutul secolului al XX-lea, dar şi membru al corpului diplomatic: „Când eram tineri, sub treizeci de ani, eu la „Luceafărul" şi la Consulatul General al României la Budapesta, iar el la „Tribuna" din Arad, ungurii credeau că e o crimă să stai de vorbă cu dânsul. Primul-ministru, contele Ştefan Tisza, s-a plâns şefului meu că am întâlniri cu Ioan Rusu-Şirianu şi cu Sever Bocu (s.a.), cunoscuţi iredentişti. Consulul îmi atrăsese atenţia asupra plângerilor guvernului ungar asupra mea, dar nu-mi spusese ce cuprind. Documentele le-am găsit abia acum, în România Mare, la o rudă a decedatului consul Cuciureanu şi le public în alt volum. Ele sunt caracteristice pentru atmosfera în care ne zbuciumam. Nişte tineri, abia intraţi în viaţă, erau periculoşi pentru existenţa statului ungar şi-i ţinea în evidenţă însuşi contele Tisza, prim-ministrul ţării".

 

 

inapoi la sumar