Revistă lunară de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad

Anul XXV, nr. 4-5-6 (289-290-291), 2014

despre noi
contact
arhiva
 

 

Pre-texte

Constantin Dehelean

 

Despre lectură

 

Cititorul cărţilor de literatură, uneori atât de ignorat, sau, dacă este acceptat, nu îşi exprimă clar şi limpede opţiunile; criteriile lui subiective de lectură, sau cerinţele şi setea lui de noutate, sunt diminuate, estompate, poate dintr-o pudoare, sau, poate, dintr-un prea mare respect faţă de autor. Lectorul participă în foarte mică măsură la formarea unui climat în care opera literară să-l reprezinte şi pe el. Juriile concursurilor, sau premiilor, nu ţin cont de el aproape de loc. În general nominalizările, premiile acordate prin diverse jurizări, se subordonează cel mult unor formule şi care au la bază un canon sau altul. Or, se ştie că difuzarea de carte, succesul de casă, imaginea publică a autorului, se circumscriu, mai ales existenţei cititorului, care, în paralel, sau simultan cu cel care îşi pune semnătura în faţa unui titlu de operă literară, nu se subordonează unui canon. Creaţia şi lectura ei sunt tentate spre un cât mai puternic subiectivism. Încet, încet s-a încetăţenit ideea că ceea ce nu se circumscrie unui canon nu poate fi validat. Mare eroare!

Recunoaştem că un anumit dinamism al curentelor literare şi o incisivă polemică între autori sunt realităţi care impun un nume sau altul, o operă sau alta. Cititorul ar trebui să devină tocmai de aceea un vector de echilibru sau de modelare a gustului public literar care, evident, în sinceritatea lui, este în primul rând alături de autor.

Lectura, în sine, constată existenţa autorului şi a operei lui. Dar, dacă cititorul operează doar cu criteriile unui lector profesionist totul pare a fi în regulă. Problema este tocmai în definirea „profesionalizării"(!) lectorului de literatură. Subliniem, de literatură!

În spaţiul de vorbire al limbii române nu s-a vorbit cu hotărâre despre rolul cititorului în stabilirea unor criterii după care evoluează arta literară. Sigur, cititorul de beletristică nu s-a bucurat niciodată de un statut ca al cititorului de carte ştiinţifică. Este adevărat că lucrarea ştiinţifică este, până la urmă, un instrument, o unealtă în mâna şi în spiritul celui care o mânuieşte. Cel care „citeşte" o carte specializată se instruieşte, se profesionalizează, într-un anumit domeniu.

Toate cărţile însă, în primul rând cele de beletristică, au dreptul la o filtrare, reciproc fluidă, şi cât mai lucidă a ceea ce acestea, cărţile adică, sunt „ocheanul întors" la capetele căruia stau doi indivizi, două spirite: autorul, care îşi problematizează experienţele vieţii, şi cititorul, care îşi caută în neantul şi imensitatea de experienţe – altele decât ale lui –, germenii propriei identităţi: eroisme, laşităţi, reverii, inocenţe mai mult sau mai puţin pierdute, viclenii uneori criminale... Binomul autor/ cititor este, probabil, cel mai subtil complex de interferenţe care nu a fost studiat cu asupra de măsură, nici din partea sociologilor care s-au „implicat" doar în cercetarea ariilor de interese ale celor din interiorul actului de creaţie, sau din exteriorul de aşteptare al cititorului de vocaţie; dar nici din partea psihologilor care, foarte curioşi din fire, cercetând, uneori clinic, jurnalele de creaţie ale autorilor, şi care au ignorat capătul firului care duce, prin carte, la cititor.

Sigur, cei mai profesionalizaţi cititori rămân autorii, creatorii înşişi ai operelor literare. Aceştia, citesc literatura altora, obţinând, oarecum, combustia de care au nevoie în propriul lor act al creaţiei. De aici, livrescul cazuisticii celor două aspecte: cunoaşterea experienţelor literare ale altora, dar şi evitarea mimetismelor, mai mult sau mai puţin vizibile, în propriile lor creaţii.

În aceste deosebit de complexe stări şi cazuistici ale raportului autor/ cititor un important rol l-a avut şi îl are, totuşi, şi canonul literar. Acesta este un concept (cu origini în sfere ecleziastice, religioase, dar care în domeniul literar are conotaţii cu totul aparte), care „dirijează" gusturile literare prin structuri educaţionale la început, ca acesta să fie apoi „desăvârşit" prin cercetarea ştiinţifică a literaturii, prin istorii literare, prin dicţionare sau liste. Dar canonul literar nu ţine cont în mod corespunzător de cititor. Sigur, gustul literar, construirea acestuia, este important, dar este de importanţă secundară pentru „cititorul total" (oare conceptul nu este prea grav, prea copleşitor?). Actul lecturii, după părerea noastră, este o continuare a firului narativ, sau al eului liric. Lectura aspiră la o literatură deschisă, la o dimensiune a infinitului, sau la o paralelă, alături de creaţie. Până la urmă fenomenul literar include actul lecturii, dând acestuia raţiunea de a fi. Existenţa literaturii este „alfa şi omega" numai în binomul pe care l-am intuit mai sus: autor/ cititor. Alastair Fowler stabileşte 6 tipuri de canon: potenţial, accesibil, selectiv, oficial, personal, critic. Cel personal este dedicat oarecum cititorului individual. Nu i se subliniază însă interdependenţa cu autorul.

Hidra canonică (Gh. Crăciun) nu este o himeră. Realitatea palpabilă a canonului este o hidră cu multe capete. Cititorul nu va accepta însă niciodată agresiunea canonului, din orice direcţia ar veni aceasta, deoarece ignoră dreptul la libertate şi la evoluţie.

În momentul de faţă interesul cititorului pentru un scriitor, sau altul, diferă faţă de interesul cititorului de acum 15-20 de ani. Modificările importante din acest timp, în spaţiul cultural românesc, şi de care ar trebui să ţină seama şi critica literară, sunt acelea care „protejează" cititorul de agresiunea nonvalorii, a confuziilor sau a derutelor culturale, devenite din ce în ce mai agresive. Aşa cum şi situaţia în care se află cititorul când simte că autorul ajunge un combatant în lupte surde pentru păstrarea unor poziţii şi „forme de autoritate" pe un efemer câmp de luptă al modelor sau al clişeelor de generaţie, acestea dăunând grav sincerităţii, cu care autorul îşi înveleşte opera. Oricum Harold Bloom (The Western Canon, 1994) teoretizează, consacrând conceptul de canon la nivel mondial, dar nu introduce în ecuaţia acestuia conceptul de lectură, deci şi pe cititor. Acest „produs" de ştiinţă a literaturii, de istorie literară sau de lexicologie, a generat în cercetarea lui George P. Landow nu mai puţin de 11 definiţii pentru canon. În această situaţie confuziile au năvălit nestăvilite. Liniaritatea cercetărilor (doar sociologice şi psihologice) au alterat în concepte, uneori confiscate, ale unor anume ideologii culturale, alteori degenerând în fantezii personale.

Revenind la „oile noastre" considerăm lectura mai presus de canoane; ea coexistă, cum am mai spus mai sus, în interdependenţa autor/ cititor.

Lectura operei parcurge trei faze succesive şi anume: intuiţia globală, determinată de o reacţie spontană; analiza, generată de reflecţii asupra conţinutului; şi sinteza finală, care generează formule de sisteme şi de aşezări definitive în subconştientul lectorului. Rezultatul este adevărata creaţie: opera de artă. Opera literară nu se impune numai ca un obiect de desfătare sau cunoaştere, ea se oferă spiritului ca un obiect de interogaţie, de căutare, de perplexitate (Gaëtan Picon).

Ajungând din nou la „literaţi" constatăm că, iată, cititorul este un pion foarte activ şi important în actul creaţiei literare. Că sunt şi unii care nu cred acest lucru, este adevărat. Însă, cu certitudine, în elaborarea şi finalitatea unei opere artistice, transfigurarea, nu trebuie să lipsească. Cititorul nu trebuie să se întâlnească cu o pastişă a vieţii, cu personaje neclare. Aceste stări de fapt − tare ale actului creaţiei − duc, evident, la erodarea calităţii cititorului.

Lectura ar trebui să se îmbogăţească prin „recrearea" operei literare. Dacă lectura parcurge falsuri şi artificii nu se realizează verosimilitatea. Lumea eposului narat trebuie să fie percepută de lector ca activă, dinamică, adevărată. Întotdeauna trama cohortelor de situaţii lasă în urmă percepţii creative a schemei naraţiunii şi în viziunea lectorului. Percepţiile cititorului desăvârşesc opera literară şi în contextul propriei lui personalităţi.

Lectura formează un tip de receptor, care va transfera aria lui vitală într-un punct de vedere ce închide problematica mesajului narativ, sau al eului liric, într-un sistem paralel cu al autorului. Lectorul îşi cuibăreşte mintea şi sufletul printre paginile cărţii transferând dimensiunile realităţii virtuale din ficţiune în realităţi palpabile, multidimensionate şi imediat apropiate acestuia.

Emoţional vorbind, vâltorile oceanului informaţional din cotidianul auster şi pervers prin aplatitudinile lui sunt reglate: meridianele spirituale, devin energii uriaşe, care se activează prin experienţe uneori metafizice, uneori alternative cu origini în trama operei literare. Chiar clinic, putem accepta că pentru psihic cărţile, lectura acestora, sunt balsamuri, regulatori emoţionali puternici.

Arta cititului este ambivalentă: reglează sincope ale realităţii imediate şi împlineşte experienţe uneori nefinalizate. Arta cititului este un corpus de metode/ stiluri de formare spirituală. Mai mult, putem înţelege lectura ca pe un act de mântuire existenţială. Cărţile devin amici credincioşi ai sufletului, alungă singurătatea şi înlocuiesc asprimea oamenilor, a lucrurilor care rănesc, potolesc patimi şi adorm plictiseala.

Citeşte şi fă ce vrei! – este legea fundamentală a lecturii. Exclamând, cu o retorică a salvării, poţi spune: Citind îţi deştepţi mintea! Ideile, teoriile, experienţele de viaţă, durerile sublimate în metafore, bucuriile convertite în hiperbole, devin, prin lectură, parte din tine. Fiecare pagină citită, fiecare volum lecturat e o fărâmă din marele discurs al lumii – zămislit, la rândul lui, din milioane de alte discursuri literare.

Se ştie că din cele mai vechi timpuri, lectura i-a smuls pe oameni din negura ignoranţei. Prin discursul lor variat, cărţile au luat locul sutelor de dascăli, ele au transformat pe individ, l-au ajutat să-şi găsească un rost, limpezindu-i mintea şi sufletul.

Prin intermediul cărţilor, reuşim să facem călătorii în trecut, prezent şi viitor, şi avem posibilitatea să stăm de vorbă, atât cu noi înşine, cât şi cu lumea întreagă.

Nefiind un act gratuit, lectura produce îmbogăţirea sinelui cu o nouă cunoaştere, cu o modalitate absolut nouă de receptare a lumii interioare şi exterioare.

Atunci când citim, realizăm un act al lecturii, irepetabil şi profund personal. Lectura se produce prin intermediul unor canale de receptare speciale, şlefuite, în timp, prin educaţie şi prin parcurgerea permanentă a paginilor unor cărţi. Receptarea mesajului lor presupune participare intelectuală şi afectivă.

Un elogiu de admiraţie închinat lecturii, nu poate continua decât prin invocarea admirativă a Bibliotecilor − lăcaşuri de cultură unice, prin vechimea şi trăinicia lor, unde răsfoirea cărţilor se realizează în linişte şi într-o atractivă taină. „O bibliotecă – scrie Lubblock − este un ţinut vrăjit, un palat cu desfătări, un adăpost în care te poţi adăposti împotriva furtunilor". „Oricine va avea cheia de aur care deschide uşa tăcută a bibliotecilor – continuă Lubbock– va găsi în ele încurajare şi mângâiere, odihnă şi fericire".

Bibliotecile sunt instituţii cu uşile permanent deschise. Destinul lor istoric a cunoscut momente de glorie şi clipe de poticnire. Unele Biblioteci au avut o trainică evoluţie, altele au dispărut ori au renăscut din cenuşă. Astăzi se constată o revigorare a funcţiilor acestora, în situaţia în care asistăm la o scădere a interesului pentru carte şi lectură.

Trăim într-o lume puternic informatizată şi tehnicizată, unde idealurile culturale sunt în aparenţă ocultate de mărunte griji cu caracter pragmatic − pe fondul promovării unei libertăţi de exprimare aproape nemărginite. Într-o realitate − suborbonată legilor supravieţuirii economice şi sufocată de sterile lupte politice − Bibliotecile continuă să fluture stindardul lecturii, reuşind să se adapteze provocărilor secolului actual.

Cititorul aflat în Bibliotecă se află într-un Paradis în care zboară entităţi uneori nedefinite. Biblioteca este o Utopie în care realul şi idealul se „reîncarnează", acestea rămânând într-o stare remarcabilă, stabilă. Aici visul devine realitate, iar cititorul devine propriul său creator.

Dar, indiferent unde se petrece actul lecturii, cititorul este aşezat aprioric în centrul unei roze a vânturilor, cartea şi lectura ei devenind faruri de orientare, de direcţie şi de echilibru.

Prin urmare, lectura face, şi va face(!), parte din modul de a fi al omului.

Lectura unei cărţi care conţine o operă literară, subliniem, îţi facilitează posibilitatea descoperirii vieţii, a sentimentelor, a trăirilor, a dramelor, a fericirilor sau a nefericirilor autorilor, a personajelor din operele lor, a eului, mai mult sau mai puţin liric.

Treptat, cititorul devine un apropiat al autorului sau al personajului său, cititorul adevărat fiind un prieten şi un frate al celui ce scrie, al celui care îşi trăieşte viaţa în textul lecturat.

Lectura devine, iată, o comunicare reciprocă şi o comuniune în acelaşi timp.

După mii, sute de mii de pagini citite cititorul devine dependent de text. Textul, mai ales cel scris, evident lecturat, devine o epidermă care acoperă ambele corpuri, sau toate corpurile care se identifică în acest mirific câmp geometric care este opera deţinătoare de vieţi. Toate ficţiunile, evident transfigurate, cu personajele lor, devin, într-un fel, la fel de reale ca şi autorul lor.

Cititorul, prin lectură, se rezideşte. Ce taină, ce minune atingi tu, ca cititor, când descoperi realităţile în cărţi!

Apropierea adevărată de o carte nu permite demolarea, deconstrucţia sau reconstrucţia. Cartea există prin ea însăşi, ea construieşte întotdeauna.

Atunci când tu, cititor, te multiplici sau te încarnezi în autor şi încerci să scrii tu însuţi despre ea, despre carte, trebuie să visezi cartea, s-o pătrunzi devenindu-ţi un nou reflex.

Dacă tu, cititor, îţi asumi cartea, prin tine ea, CARTEA, sporeşte văzând cu ochii. Între tine – cititor − şi carte există o fidelitate reciprocă.

 

 

inapoi la sumar