Revistă lunară de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad

Anul XXV, nr. 4-5-6 (289-290-291), 2014

despre noi
contact
arhiva
 

 

Lecturi paralele

 

Lia Faur

 

Fotografie de grup cu scriitori interbelici*

 

A scrie despre literatura interbelică e tot mai dificil, deoarece s-au scris multe pagini pe acest subiect, iar critica nouă mizează, în general, pe literatura contemporană. Există însă un grup de scriitori interbelici, singurul de-altfel, care poate fi interpretat într-o manieră postmodernă ce nu supune cititorul la prelungi citanii, mai ales dacă cel care scrie este în temă cu postmodernitatea şi raportarea prin ea la interbelic. Abordarea lui Tibor Hergyán se numără printre cele fericite, în cazul Hortensiei Papadat-Bengescu, Garabet Ibrăileanu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, Anton Holban, Mihail Sebastian şi Max Blecher. Ceea ce se urmăreşte este mărturisirea, iar autorul a surprins întreaga producţie confesivă a scriitorilor abordaţi într-o manieră romanescă şi a recurs la un studiu aprofundat în înţelegerea întâmplărilor literare sau de existenţă personală a fiecăruia. A folosit corespondenţa cu alţi scriitori pentru realizarea cât mai completă a portretului studiat. Astfel, Hortensia Papadat-Bengescu, este văzută prin corespondenţa cu Garabet Ibrăileanu, acesta, la rândul său, înţeles prin ideile despre roman în lucrarea sa Creaţie şi analiză, Camil Petrescu „citit" prin poezia sau prefeţele sale. La Mircea Eliade, corespondenţa dintre scrisul care susţine confesiunea merge spre eseurile din Oceanografie şi Solilocvii, iar la Anton Holban, autorul se foloseşte, pe lângă romanele propuse, de Pseudojurnalul sau Testamentul literar. Mihail Sebastian se regăseşte cu Fragmente dintr-un carnet găsit, De două mii de ani, Cum am devenit huligan, iar Max Blecher este analizat prin opera generic confesivă Inimi cicatrizate, Întâmplări din irealitatea imediată şi Vizuina luminată. Titlurile care deschid fiecare studiu lămuresc maniera în care este scris acesta, simplu, coerent şi empatic: Confesiunea ca mod de construire a sufletului (Hortensia Papadat-Bengescu), Momentul estetic şi momentul fizic (Garabet Ibrăileanu), Destinul ideii sau recuperarea devenirii (Camil Petrescu), De la o experienţă la alte experienţe (Mircea Eliade), Iluzia şi deziluzia comunicării (Anton Holban), Tentativa de salvare a identităţii (Mihail Sebastian) Capcane (ontologice) reale, ieşiri imaginare (M. Blecher), iar volumul se încheie cu Dreptul la individual, unde autorul se confesează, dă răspunsuri necesare înţelegerii demersului său: „La toţi prozatorii-romancieri se observă mai degrabă o năzuinţă de a construi prin instrumentele ficţiunii fie o strategie existenţială virtuală, fie o personalitate ideală, tot virtuală, fie pe amândouă, şi nicidecum doar năzinţa de a exhiba un nou mod de vorbire. Altfel spus, nu viziunea existenţială ilustrează o poetică, ci poetica o viziune. Argumente care să sprijine o asemenea concluzie sunt mai multe. Eroii-naratori se dovedesc mai radicali şi mai curajoşi în felul de a trăi şi a gândi în planul lor fictiv decât autorii în felul de a-şi formula conceptele despre roman în planul lor teoretic." (p. 195)

Confesiunea este marcă a literaturii interbelice, chiar dacă prin anii ‘30 părea că nu se înţelege acest lucru, că există încă o aşteptare a romanului adevărat. Hortensia Papadat-Bengescu este autoarea care va impulsiona o nouă convenţie literară cu toată nedumerirea că poate fi posibilă o astfel de revoluţie. A te confesa ţine de natura feminină, iar accentul „feminităţii" este taxat, mai ales că acest gen de narare subiectivă cultivă lirismul, în timp ce proza masculină cultivă analiza. Chiar şi aşa, se remarcă acceptarea unei „revoluţii" literare din partea criticii interbelice, însă în manieră caragialiano-didactică, „trădare, trădare, dar s-o ştim şi noi"; poeticul nu trebuie declarat, expus, deoarece când apare conştiinţa confidenţialităţii, intimitatea a luat sfârşit, şi asta pentru că scrupulul confidenţei este el însuşi o convenţie socială.

Analiza pe care o face Tibor Hergyán este justificată mereu prin corespondenţa cu operele pe care le integrează pentru înţelegerea manifestărilor confesive ale personajelor literare, capabile să dea informaţii asupra autorului, de fapt. Cel mai explicit teoretician al propriului scris este Camil Petrescu care face din personajele sale, cum şi Hortensia Papadat-Bengescu, „corpuri intelectuale", cu personalităţi de sine stătătoare. Literatura confesivă are cumva un caracter didactic prin faptul că fiecare scriitor are la bază o ideologie pe care clădeşte, iar în cazul aceluiaşi Camil Petrescu, opera se construieşte pas cu pas. El oferă, inclusiv în jurnal, doar atât cât doreşte să se ştie, de aceea „ancheta" confesiunii trebuie să depăşească poetica textului şi să recurgă şi la alte tipuri de texte. Lui Tibor Hergyán îi reuşeşte analiza, trecând prin multiplele registre ale psihologismului, autenticismului sau introspecţiei, fără ca lucrarea să aibă deloc rigiditate universitară. Romancierul, poetul, dramaturgul şi filozoful vorbeşte despre sine doar atât cât crede de cuviinţă, şi simte nevoia să sublinieze că: „Ştefan Gheorghidiu nu sunt eu!" Se observă această lămurire a situaţiei în cazul majorităţii prozatorilor, bărbaţi sau femei, toţi se tem de a nu fi confundaţi cu propriile personaje. Prin ficţiune, îşi construiesc o formă de existenţă ideală, virtuală, ce-i drept, dar necesară. Asemenea personajelor lui Camil Petrescu sunt şi ale celorlalţi autori, Emil Codrescu urmăreşte realizarea unui program existenţial, asemenea lui Garabet Ibrăileanu. Eroii – naratori sunt preocupaţi de rezolvarea unor dileme existenţiale pe care şi le creează în spaţiul ficţional. Mihail Sebastian sugerează o ieşire din ficţiune, dar nu afectează opera sa, dimpotrivă. Şi la Hortensia Papadat-Bengescu se construieşte „sufletul feminin ideal" prin personajele sale: Laura şi Bianca, iar acelaşi Camil Petrescu îşi justifică incursiunea: „sunt scriitori care nu se realizează într-o singură carte", continuând drama personajului său Ştefan Gheorghidiu în următorul roman Patul lui Procust, prin Fred Vasilescu.

Demersul unei asemenea lucrări solicită în acelaşi timp spiritul critic, dar şi fiorul poetic al cercetătorului, care, din fericire, aici există. Textul nu se complică în ramificaţii inutile, ci se concentrează pe legătura care se dezvoltă între autorii studiaţi, îi ordonează într-o mare familie unde se creează reţele fine de înţelegere. Dincolo de legăturile descoperite, s-ar putea spune că există altele nevăzute ce transpar după lectura integrală a cărţii, având senzaţia că din acest grup nu putea lipsi nici un nume existent şi că autorul cărţii a patentat o nouă viziune asupra confesiunii şi secretelor ei.

Perioada interbelică oferă spaţiul descoperirii sufletului uman care are nevoie de confesiune, iar confesiunea nu poate fi înţeleasă doar prin analiza rece şi detaşată.

Lucrarea de faţă este identică tezei de doctorat, susţinută la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, coordonată de profesorul universitar Ion Pop.

 

* Tibor Hergyán, Confesiunea în romanul românesc interbelic, Editura Giula, 2013 (reeditare, a apărut la Editura „Tracus Arte", Bucureşti, 2012)

 

 

inapoi la sumar