Revistă lunară de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad

Anul XXV, nr. 4-5-6 (289-290-291), 2014

despre noi
contact
arhiva
 

 

Lecturi paralele

Radu Ciobanu
 

Ion Pillat în trei ipostaze*

 

În „viaţa şi opera" oricărui scriitor – chiar clasicizat fiind – rămân întotdeauna aspecte, momente, încăperi necunoscute sau insuficient cercetate, nelămurite sau de-a dreptul enigmatice, care devin surse inepuizabile de noi explorări şi revelaţii în posteritate. Cazul lui Ion Pillat, deşi poetul s-a bucurat de o generoasă, competentă, atentă receptare din partea istoriei şi criticii literare, e unul reprezentativ pentru afirmaţia de mai sus, fiind excelent ilustrat de amplul studiu al doamnei Carmen Brăgaru, cercetătoare cu vechi state şi performanţe la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu". E vorba de o amplă lucrare postdoctorală din proiectul „Valorificarea identităţilor culturale în procesele globale", aflat sub egida Academiei Române şi a POSDRU şi apărut în Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române. Multe moaşe, multe foruri implicate, e amintită până şi Comisia Europeană, dar, din fericire, copilul s-a născut robust şi capabil de surprize plăcute, chiar dacă nu toţi cei interesaţi vor avea privilegiul să-l admire, de vreme ce poartă bizarul avertisment: „Exemplar gratuit. Comercializarea în ţară şi străinătate este interzisă." În fine, sub titlul Ion Pillat european în ţara sa, român în Europa, lucrarea reuneşte, de fapt, trei studii focalizate asupra a trei etape din viaţa poetului: perioada de formare în ţară şi la Paris, rezidenţa sezonieră de la Balcic şi prezenţa la Liga Naţiunilor. Numitorul comun este, evident, cel anunţat din titlu: românitatea poetului, ereditară prin gena patriotică transmisă de Brătieni (cu totul altceva decât „românismul" naţionalismului tribal) şi, în pandant cu aceasta, spiritul european dobândit în atmosfera familială, prin educaţie, prin lecturi şi călătorii, astfel încât a devenit organic şi determinant al tuturor actelor sale artistice şi existenţiale. Concluzia la care am ajuns la capătul lecturii acestui laborios demers istorico-literar este aceea că între cele două componente ale spiritualităţii lui Ion Pillat – românitatea şi europenitatea – a avut loc un permanent proces de osmoză, de firească întrepătrundere, care le face inseparabile. Aceasta este în cele din urmă şi ideea care a determinat cercetarea doamnei Carmen Brăgaru, bazată pe benedictine explorări efectuate în timp, în marile biblioteci şi arhive din ţară şi străinătate, dar în primul rând în arhiva, cu precădere în cea epistolară, a familiei Pillat. Partea cea mai dificilă a acestui proces de documentare va fi fost fără îndoială ţinerea sub control a profuziunii de date care se tot acumulau pe parcurs şi apoi coordonarea şi utilizarea lor cu sistemă în procesul de reconstituire a unui profil spiritual atât de complex precum cel al lui Ion Pillat.

Graţie devoţiunii şi competenţei doamnei Monica Pillat, literatura noastră dispune azi de una dintre cele mai bogate şi interesante documentar colecţii epistolare intrafamiliale. Exista aici un adevărat cult al scrisorii nu doar ca mod de comunicare curentă, ci, poate în primul rând, ca soluţie de confesiune şi defulare a unor prea-plinuri sufleteşti, exprimând fie stări euforice şi aspiraţii, fie, mai ales după 1945, îngândurări, îngrijorări, angoase, disperări. Protagoniştii au fost Pia, Dinu, Cornelia şi Monica Pillat însăşi. Curios este că tocmai pater familias, Ion Pillat, deşi l-a practicat, este cel mai puţin dedicat dialogului epistolar, atât sub aspect cantitativ, cât şi stilistic. Este o descoperire pe care Monica i-o dezvăluie contrariată mătuşii sale, Pia: „Am citit scrisorile lui către Buni şi am fost uluită de platitudinea lor. Omul acesta care în poezie părea numai unduire şi muzică, în scrisori e de nerecunoscut. E înduioşător de prozaic, are ceva de elev care dă raportul zilnic în faţa unui detaşament. Nu te lasă să vezi nimic din sufletul lui. Pe de altă parte, poeziile nu te lasă să pătrunzi deloc în firea lui cea de toate zilele."

Exact aceasta este dificultatea de care se izbeşte în documentarea sa şi doamna Carmen Brăgaru. Bazată totuşi în principal pe corespondenţa poetului, d-sa se vede nevoită să constate că „Deşi om de litere, ce se defineşte şi se impune prin scriitură, poetul se dovedeşte a fi un slab corespondent. El preferă cartea poştală lapidară scrisorii elaborate, nu din lipsă de condei, ci pe de o parte din obişnuinţa căpătată încă din copilărie [de a primi şi expedia cărţi poştale ilustrate de prin toate locurile vizitate – RC], pe de altă parte dintr-o funciară lipsă de timp." Dintre cele două cauze prezumate de cercetătoare, întâia e plauzibilă, iar a doua certă, după cum se vede chiar din primul studiu, Epoca de formaţie. Noi contribuţii la biografia lui Ion Pillat.

Este o epocă pentru cercetarea căreia sursa de bază a fost însă tot scrisorile, întrucât copilul, (mai ales) adolescentul elev şi (mai puţin) junele student aveau încă un evident apetit epistolar, explicabil prin propensiunea firească de a-şi comunica euforiile, exaltările, revelaţiile juvenile, cu atât mai mult cu cât în familia, numeroasă şi solidară, avea întotdeauna destinatari receptivi, corespondenta preferată fiind mătuşa Pia Brătianu. Se disting şi aici trei etape: cea a primelor studii, particulare, în ţară, şi apoi cele liceale şi universitare, la Paris, când în scrisori revine tot mai des informaţia „Nu am timp." Este remarcabil modul în care cercetătoarea reuşeşte să urmărească pas cu pas procesul de lărgire a universului viitorului poet, evoluţia sa de la ambianţa domestică, intelectuală, cultivată, la perspectiva geografică şi istorică asupra patriei şi de aici la orizontul european. Un rol decisiv în această evoluţie l-au avut în primul rând, desigur, familia, prielnică stimulării curiozităţilor intelectuale, apoi lecturile extradidactice şi călătoriile. Uimitor este mai ales obiceiul escapadelor estivale prin munţi, practicat în clanul Brătienilor, care pentru copil vor fi fost adevărate probe de anduranţă, dar şi prilej de a descoperi natura, geografia şi istoria, cu efecte benefice asupra configurării viitorului său Weltanschauung. Aici, în aceste prime excursii, ca şi în arealul idilic-agrest de la Florica şi Miorcani, îşi au originea principalele semnalmente ale profilului său artistic: puternicul sentiment al naturii şi percepţia dulce-dureroasă a trecutului, peste care s-au suprapus ulterior revelaţiile marilor curente şi mişcări artistice contemporane, cunoscute plenar la Paris. Anul 1905 este unul decisiv. După ce face o paranteză expunând istoria Liceului Henri IV, din care ne putem forma o idee despre prestigiul instituţiei şi a seriozităţii sistemului didactic care se practica acolo, doamna Carmen Brăgaru urmăreşte pedant, an cu an, până în cele mai mici detalii, evoluţia liceală a elevului Ion Pillat. La început derutat în marea metropolă, se acomodează treptat – „[...] încep a mă obişnui şi a trece fără frică strada", scrie el acasă. Într-adevăr, în ciuda dificultăţilor inerente, – însuşirea ortografiei franceze fiind dintre cele redutabile – e asimilat pe nesimţite de atmosfera pariziană. Lecturi, muzee, concerte îi lărgesc mereu perspectiva şi îi rafinează percepţia artistică, proces vizibil în evoluţia sa ca poet în răspăr cu viziunea condescendentă asupra poeziei pe care o avea familia sa de ingineri pragmatici şi pozitivişti. Tot atât de minuţios urmăreşte Carmen Brăgaru şi etapa studenţiei la Litere şi Drept, cu specializare în domeniile predilecte Istorie şi Geografie. Înainte de asta însă, „[...] junele absolvent de liceu" – scrie cercetătoarea – „nu concepe să îşi continue studiile înainte de a presta serviciul militar tradiţional în familia Brătienilor, acela al artileriei de câmp." E de reţinut episodul, fiind elocvent pentru sentimentul onoarei şi calitatea morală inflexibilă ale poetului, manifestate şi mai târziu, în momente care n-au intrat, aici, în atenţia cercetătoarei, cum a fost, bunăoară, cel al excomunicării din familie a fiicei sale Pia, după despărţirea de soţ şi intrarea ei în conjuncţie cu liderul tineretului liberal, Mihail Fărcăşanu. E semnificativ pentru profilul poetului şi faptul că, în timpul studenţiei, adică între 19 şi 23 de ani, Ion Pillat, naturalizat de acum în atmosfera pariziană, la curent cu noutăţile editoriale, familiar al evenimentelor culturale, dedicat poeziei, uneori în detrimentul studiilor, dar şi degustător al micilor mondenităţi, nu a derapat nicio clipă în bulboana boemei. Carmen Brăgaru insistă, şi bine face, asupra creaţiei şi activităţii sale publicistice, asupra întâlnirii cu Titu Maiorescu şi Macedonski şi a frecventării cenaclurilor patronate de aceştia, asupra legăturii platonice şi fără speranţă cu Florica Rosetti (scrisori au rezultat şi de aici), asupra prieteniilor sale, în primul rând asupra celei cu Horia Furtună, tip interesant, uitat azi, a cărui personalitate ar merita resuscitată. De nicăieri însă, nu rezultă că poetul ar fi manifestat vreo afinitate cu boema pariziană, aflată în perpetuă ebuliţie, ale cărei tentaţii vor fi fost considerabile. Dar boema nu era genul lui. Ceea ce se vede foarte clar şi din al doilea studiu al doamnei Carmen Brăgaru, Balcicul lui Ion Pillat.

În deceniile interbelice, revelaţia lumii mondene şi artistice, îndeosebi bucureştene, a fost Balcicul. Au contat decisiv poziţia geografică, clima, peisajul, lumina, pitorescul exotic şi omenia localnicilor, dar, în măsură considerabilă, voga Balcicului s-a datorat în egală măsură dorinţei de evadare din stresul citadin şi snobismului generat de faima pe care i-au conferit-o locului pictorii şi rezidenţa preferată a Reginei: era de bonton să fii văzut la Balcic când se aflau acolo şi Regina, şi artiştii. Personalitate solară, sensibil la peisaj şi la efectele luminii, homo viator cu nelecuită nostalgie a Greciei mediteraneene, lui Ion Pillat nu-i putea scăpa acest topos artistic al vremii, atât de prielnic deopotrivă mondenităţilor cât şi creaţiei, care se adaugă acum tărâmurilor inspiratoare de la Florica, Miorcani sau Izvorani. Carmen Brăgaru, bazată pe documente, stabileşte începutul relaţiei lui Ion Pillat cu Balcicul în 1929, cu ocazia unor conferinţe. Îi scria pe atunci soţiei, încântat de palatul Reginei, comparabil cu grădinile Spaniei şi lipsit de „prostul gust de la Pelişor, Cotroceni, Bran". Incomodat totuşi de disconfort, de „hotelul cam ŕ la turca", de absenţa electricităţii etc. Dezagrementele nu vor dura, întrucât poetul îşi va construi o vilă proprie, vastă şi luminoasă, după planurile prietenei arhitecte Riri Delavrancea-Gibory, fiica dramaturgului. „Om de lume în Bucureşti, Paris şi în oraşele europene vizitate" – scrie Carmen Brăgaru – „bucuros întotdeauna de oaspeţi la dejun sau la cină [...] Ion Pillat nu era totuşi un boem. Îşi preţuia prea mult momentele de singurătate din casă sau de pe terasă, din barcă sau de pe plajă, vestitoare de „corăbii cu minuni" hărăzite să le tălmăcească el în vers neoclasic." Dovadă că a construit şi o a doua vilă, mai mică, devenită loc de retragere şi „sanctuar al creaţiei", cum o numeşte cercetătoarea care urmăreşte, tot minuţios, meandrele producţiei poetice apărută în etapa Balcic. Etapă scurtă, de altfel, deoarece pe cerul Europei începeau să se adune norii. Moartea Reginei Maria, în iulie 1938, e percepută de poet ca un eveniment premonitoriu, când îi scrie mătuşii Sabina Cantacuzino: „Cu dispariţia ei parcă se sfârşeşte o epocă întreagă – aceea a domniei lui Ferdinand – epoca înfăptuitoare a României Mari." Pierderea Balcicului în cumplitul an 1940 e resimţită dureros de poet care publică volumul Balcic, ca un fel de rămas bun, atent interpretat în această lumină tragică de doamna Carmen Brăgaru. Care, în finalul studiului, trece în revistă şi ecourile critice, cu rezervele exprimate, nu tocmai nejustificate, cele mai dure fiind ale Alicei Botez. Pentru ca, în cele din urmă, concluzia cercetătoarei să restabilească unghiul corect de interpretare: „Astfel în volumul Balcic din 1940, îl regăsim, pentru a folosi un joc de cuvinte, nu pe Ion Pillat la Balcic, ci pe Ion Pillat prin Balcic sau, altfel spus, vom descoperi nu Balcicul aşa cum va fi fost, ci Balcicul lui Ion Pillat."

Cel de al treilea studiu, Ion Pillat şi Liga Naţiunilor, este mai arid. Nici nu putea fi altfel, fiind vorba de relaţii, tensiuni, tratate internaţionale. Carmen Brăgaru face şi aici un excurs istoric şi o prezentare e prezenţelor româneşti în timp la Liga Naţiunilor, amândouă utile pentru situarea în context şi înţelegerea implicării lui Ion Pillat într-o activitate pentru care-l recomanda ascendenţa familială, cultura, multilingvismul, ţinuta şi prestanţa. Dar cercetătoarea face o precizare de care e bine să ţinem seama: „[...] nu se poate vorbi despre o carieră diplomatică propriu-zisă [...] Ion Pillat este mai degrabă personalitatea culturală de care România avea nevoie în acei ani ca să o reprezinte cu destoinicie în diverse întruniri de peste hotare." Avea într-adevăr toate calităţile pentru a accepta asumarea unei asemenea misiuni, căci, în tradiţia devoţiunii pentru patrie proprie Brătienilor, s-a considerat tot timpul în misiune, pledând competent şi persuasiv pentru interesele României în nenumărate ocazii, majoritatea dificile şi tensionate. Prima ieşire, debutul în acest gen de reuniuni s-a produs la Conferinţa de Pace de la Paris, desfăşurată între 12 ianuarie şi 28 iunie 1919, unde a făcut parte din delegaţia României, ca secretar al lui Alexandru Vaida-Voievod. Acum se produce şi episodul aderării la francmasonerie, din raţiuni de pragmatism politic, la dorinţa şi îndemnul lui Vaida-Voevod, pentru a contracara tendinţele antiromâneşti. „Propaganda maghiară" – îi scria acesta lui Iuliu Maniu în mai 1919 – „lucra tot timpul în Elveţia, dibaci şi intensiv împotriva noastră şi prin... francmasonerie. Maghiarii, evreii şi saşii îşi au lojele lor care sunt în strânsă legătură cu toate organizaţiile mari din lume. Nu le putem controla dacă nu stăpânim şi pe acest teren situaţia. De aceea am intrat în legătură cu francmasonii." Carmen Brăgaru avansează ipoteza caracterului conjunctural şi pasager al episodului masonic în viaţa lui Ion Pillat şi presupune că „după revenirea în ţară, nu a mai avut contact cu vreo lojă şi va fi fost, în cele din urmă, radiat." Speculaţia e plauzibilă, dar rămâne prezumtivă. Oricum, masoneria nu mai are nicio relevanţă în activitatea ulterioară a poetului, pe care cercetătoarea o urmăreşte din nou pas cu pas, an cu an, oraş cu oraş, insistând asupra intervenţiilor poetului şi a ecourilor pe care acestea le-au avut în diverse reuniuni internaţionale, a relaţiilor sale, dintre care multe au devenit prietenii, cu mari personalităţi politice sau culturale. Toate acestea până la izbucnirea celui de al doilea război, când şi misiunile sale internaţionale încetează. Este pragul la care se opreşte şi investigaţia doamnei Carmen Brăgaru.

Nici nu ar mai fi fost altele de spus în sensul ideii pe care şi-a axat cercetătoarea cele trei studii. Turbulenţele din ţară, apoi mutilarea ei teritorială, efectele războiului asupra vieţii cotidiane, grijile familiale, unde apăreau mici dizarmonii generaţioniste, îşi vor fi avut desigur efectele lor traumatizante insidioase asupra acestui poet al calmului şi seninătăţilor. Ion Pillat s-a stins subit, în urma unei comoţii cerebrale, în 1945, la 54 de ani. Se configura o lume nouă, imprevizibilă încă atunci, dar care se va dovedi ilegitimă şi bestială, devastatoare a vechilor rânduieli, ale cărei efecte familia sa şi în primul rând fiul său Dinu, le-au cunoscut din plin. De aceea, oricât ar fi de surprinzătoare, fraza doamnei Carmen Brăgaru, din finalul acestei importante cărţi îşi are îndreptăţirea ei: „Oricât ar părea de paradoxal" – scrie d-sa – „destinul a fost generos cu poetul atunci când i-a curmat viaţa în primăvara lui 1945." Într-adevăr, a muri la timp, pentru a nu cunoaşte mizeria, durerea şi umilinţa – este şi asta o şansă...

 

 

* Carmen-Angela Brăgaru, Ion Pillat european în ţara sa, român în Europa. Bucureşti. Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române. Colecţia Aula Magna. 2013.

 

 

inapoi la sumar