Revistă lunară de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad

Anul XXV, nr. 4-5-6 (289-290-291), 2014

despre noi
contact
arhiva
 

 

Lecturi paralele

 

     

Lavinia Ionoaia
 

Balcicul românesc – istorie şi mit

Printr-o şansă nesperată oferită de jocurile istoriei, Balcicul a făcut parte din teritoriul României între 1913 şi 1940. Despre această perioadă din istoria lui şi despre legenda care s-a născut odată cu ea, vorbeşte Lucian Boia în penultima (deja) carte a prolificului istoric.

Oraşul „cu dealuri de cretă" este redat conştiinţei cititorului contemporan, cu toate datele care-i definesc existenţa în perioada apartenenţei la spaţiul românesc. Demersul lui Boia este unul de reconstituire lucidă a unei istorii, în primul rând. Autorul expune argumentat motivele pentru care dobândirea Cadrilaterului de către România în urma războaielor balcanice nu a fost tocmai o fericire (existenţa unei tensiuni permanente între România şi Bulgaria, prezenţa organizaţiilor iredentiste bulgăreşti pe teritoriul regiunii anexate, populaţie românească mereu minoritară, în ciuda colonizării etc.). Unica şi „splendida excepţie" în contextul acesta neliniştit a fost Balcicul.

Legenda românească a oraşului turco-bulgăresc începe cu un număr de numai 17 locuitori de origine română.

Istoria şi mitul Balcicului se împletesc firesc în monografia lui Lucian Boia, autorul fiind preocupat, cum ne-a obişnuit deja în cărţile care l-au consacrat, de cauzalitatea precisă a unor fenomene pe care le pune în discuţie fără prejudecăţi şi riscând să pulverizeze pudibonderia falşilor patrioţi sau a nostalgicilor afectaţi. Deşi subiectul de faţă nu este unul care generează neapărat controverse (deşi este o felie de istorie românească), este abordat în maniera specifică autorului, menită să descurajeze părerologia, „ştiinţa" fatală care bântuie conştiinţa românească. Cu Balcicul se naşte, de fapt, fascinaţia mării în cultura română şi nu imediat după 1913, ci de-abia după ce însăşi Regina Maria se îndrăgosteşte de „Coasta de Argint", o dată cu a doua vizită pe care o face aici, în 1924. Capacitatea sa de a mobiliza energii şi resurse fac posibile pentru început achiziţionarea şi apoi construirea „cuibului liniştit" (Tenha Juvah, în limba turcă). Regina cumpără terenul pentru viitorul său domeniu de la Jean Crissoveloni şi, între 1925 şi 1926, pictorul Alexandru Satmary şi arhitectul Emil Guneş se ocupă de punerea în practică a planurilor de construcţie. Domeniul reginei de la Balcic ajunge, prin ambiţia acesteia, un paradis de 24 de hectare, în care se va refugia în anii de dizgraţie (impuşi de propriul fiu) şi care va atrage, ca un magnet, întreaga protipendadă românească din perioada interbelică. Boia vorbeşte despre invazia artiştilor, dintre care unii îşi construiesc aici case. Boema artistică, „fără case" este formată din pictori precum Iser, Theodorescu-Sion, Jean Al. Steriadi, Nicolae Dărăscu, Marius Bunescu, Lucian Grigorescu, Ştefan Dimitrescu, Victor Brauner sau Tonitza, care, ilustrând acelaşi subiect, creează stiluri diferite şi rămân pentru contemporani „Şcoala de la Balcic".

Realitatea descurajantă a Balcicului este redată cu umor critic de Lucian Boia. Pe cât era de pitoresc acest oraş, „pe atât era de lipsit de toate cele. Nu exista cale ferată, iar drumurile de acces promiteau de la bun început o călătorie cu peripeţii. Străzile nepavate ofereau cu generozitate gropi, praf sau noroi, în funcţie de starea vremii. Nici canalizare, nici apă curentă, nici lumină electrică" (p. 43).

Povestea Reginei Maria la Balcic este linia de forţă a cărţii, intercalată printre alte capitole referitoare fie la Demografie, societate, economie, fie la Efectul Moşescu, Scriitori, Convertirea lui Tonitza etc. Farmecul reginei şi al proiectelor sale legate de Balcic iradiază dinspre şi înspre tot ce se întâmplă aici în perioada interbelică.

Lucian Boia se dovedeşte, pe lângă un foarte serios istoric şi un bun portretist, recuperând pentru contemporani figuri carismatice ale unei lumi apuse. În pleiada personajelor afirmate şi confirmate în spiritul Balcicului se disting Octavian Moşescu (primarul cu vocaţie de animator cultural, care îşi propune „o reconstrucţie ideală a Balcicului, ca o comunitate a oamenilor de cultură"), George Fotino (primarul-actor, îndrăgostit de regină) sau Henrieta Delavrancea-Gibory (care a trasat o parte din arhitectura Balcicului).

Autorul fixează un portret prin câteva linii sigure şi apoi se ocupă de istoria personajului. Iată, de exemplu, cum îl prezintă pe Fotino: „Un tânăr frumos; (...) Era inteligent, cultivat, vorbea cu uşurinţă. Degaja un anume farmec. Ambiţios, dar fără îndârjire, chiar cu un fel de nonşalanţă, trecea uşor de la o activitate la alta, descurcându-se onorabil în toate" (p. 111). De numele lui Fotino se leagă, de fapt, proiectele concrete care au dus la modernizarea Balcicului: electrificarea străzilor şi a spaţiilor publice, îmbunătăţirea drumurilor, amenajarea unui aeroport, renovarea clădirii primăriei, inaugurarea unui spital, a unui muzeu etc.

Lucian Boia reaşază Balcicul în contextul complex care l-a creat. Regăsim aici un oraş-personaj al istoriei noastre, cu o viaţă asemănătoare prin problemele ei cu oricare oraş semnificativ de astăzi. Ceea ce îl individualizează e marea şi regina Maria. Două entităţi fascinante care au adunat în jurul lor spirite estetice sau snobi mimetici, dar care, într-un fel sau altul, au făcut ca Balcicul să fie mai viu şi mai autentic ca niciodată. Oricum, aşa ni se pare astăzi şi aşa îl descrie şi Lucian Boia.

Un capitol care atrage atenţia încă din construcţia titlului este Balcicul feminin... şi feminist. Aerul de libertate al locului declanşează, după Boia, afirmarea unor spirite feminine, implicate în construirea unei identităţi cu putere simbolică a oraşului. Tutelat de Regina Maria, Balcicul nici nu putea fi altfel decât feminin. Apoi, femei precum Cecilia Cuţescu-Stork, Eliza Bătianu, Cella Delavrancea, Henrieta Delavrancea sau feminista care-şi dorea să devină primarul Balcicului, Ortansa Satmary (soţia pictorului care a închipuit castelul reginei) sunt „prezenţe feminine de vârf".

Deşi nu trebuia să se întâmple astfel, sfârşitul Balcicului românesc îl urmează pe cel al reginei. După încheierea poveştii României Mari, Cadrilaterul reintră în posesia Bulgariei, fapt care-i prilejuieşte istoricului consideraţii de o luciditate amară, privitoare la calculele pe care diplomaţia românească le-a făcut mereu în momente de cumpănă a relaţiilor internaţionale şi mereu cu rezultate dezavantajoase pentru ţară.

După 1940, domeniul reginei se deteriorează şi în cele din urmă este răscumpărat de statul bulgar. Regimul comunist îşi propune ştergerea Balcicului din memoria colectivă a românilor („aşa s-a întâmplat cu toate teritoriile pierdute").

Ultimul capitol al cărţii este dedicat imaginii Balcicului de astăzi. Legăturile cu trecutul de poveste se mai păstrează prin domeniul reginei, câteva case construite de Henrieta Delavrancea şi legendele care circulă pe seama reginei, toate în beneficiul circuitului turistic.

Generată tot de o experienţă turistică târzie a autorului la Balcic, această carte este una de referinţă pentru istoria unui loc vremelnic românesc, oferind în subtext şi sugestii despre modul în care se naşte un mit. Frumuseţea şi farmecul Balcicului sunt păstrate intacte de această carte, care, prin grija pentru rigoarea ştiinţifică a detaliilor, capătă un fond de consistenţă şi viaţă, neprecedat de nicio altă apariţie dedicată „Coastei de Argint".

 

* Lucian Boia, Balcic: micul paradis al României Mari, Bucureşti, Editura „Humanitas", 2014, 192p.

 

 

inapoi la sumar