Revistă lunară de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad

Anul XXV, nr. 4-5-6 (289-290-291), 2014

despre noi
contact
arhiva
 

 

Lecturi paralele

 

Anca Giura

 

O grădină a hesperidelor stilistice*

 

Reinclusă în manualele şcolare de liceu (în care totuşi Sadoveanu străluceşte încă prodigios), proza Marthei Bibescu, această intelectuală veritabilă, aparţine în continuare mai mult Franţei decât culturii româneşti. Cu toate acestea, ea ne-ar putea interesa din mai multe perspective. Una aristocratică, putem spune, căci Martha Bibescu a fost produsul unei educaţii complexe, una cum doar în marile familii nobiliare se putea acorda. Pe de altă parte, scriitura sa rămâne o operă stilistică înainte de orice, fapt pentru care a stârnit admiraţia marilor autori francezi printre care însuşi Proust. În altă ordine de idei, tema favorită a autoarei este feminitatea, în acest sens ea dovedind o elegantă insurgenţă privitoare la relaţii erotice inegale dintre bărbaţi şi femei. Din punctul de vedere al Marthei Bibescu, căsătoria nobiliară interbelică era nici mai mult nici mai puţin decât o nefericire.

Am luat contact cu numele acestei scriitoare pe când eram doar o copilă, prilej cu care am descoperit în biblioteca părinţilor Jurnalul său politic. Nu mi-o reprezentam ca pe tâ­năra aristocrată din portretul pe care i l-a făcut Giovanni Boldini în neverosimila şi eclatanta sa rochie ivoire. Privind încă o dată imaginea, descoperim o tânără doamnă de vreo douăzeci şi doi de ani, atemporală prin frumuseţea-i cu reflexii de scoică a rochiei, trimiţând la ideea naşterii frumuseţii din spuma mării. Este Martha Bibescu surprinsă de pictor în 1911 într-o mătase Belle Epoque, de nuanţă ivorie, cu umerii goi susţinând un coc împletit savant, de un roşcat fermecător. Prinţesa stă aşezată graţios, în semiprofil, privitorul o vede ca situat fiind într-un balcon. Femeia e învăluită într-o distincţie înnăscută, sânii îi sunt două mari promisiuni ascunse de o floare neagră de mătase, iar privirea ei abia bănuită maschează o viaţă a spiritului care făcuse de timpuriu din persoana sa una dintre cele mai inteligente femei ale timpului nu doar românesc, ci chiar european. După cum se va dovedi deschizând cartea susţinută de această copertă, Catherine-Paris este personajul care împrumută enorm de la autoarea însăşi.

Scris la 1927, excelent tradus de curând, romanul Catherine-Paris nu avea cum să nu mă cucerească. Nu doar pentru francheţea cu care este tranşată aici tema nefericirii feminine în cadrul căsătoriei, dar şi pentru bogăţia stilistică a acestei prozatoare debordând de rafinată cultură, fapt ce mi-a amintit de profunzimile Margueritei Yourcenar, la rândul său o doamnă atât de riguros educată. Forţa picturală a prozei Marthei Bibescu se concentrează în pasteluri pariziene, şi nu numai, desăvârşite: „Oraşul părea o planşă de anatomie, gravată în acvaforte: arbori ca nişte plămâni vânjoşi în care pulsează sângele negru îşi despleteau crengile spre cerul fumuriu.’’ (p.108) „Luna noiembrie trecu într-un şir de cumpărături, spectacole, expoziţii, adică în toate acele mărunte evenimente colective care fac din Paris o uriaşă petrecere între prieteni.’’ (p.110). „Roma o strivea. Privirea îi era rănită de monumente uriaşe, mult mai impunătoare decât la Paris, care înăbuşeau totul în jur. Îşi dădea seama că vederea îi era obişnuită cu perspectiva franţuzească atât de zveltă şi că nimic în afara ei nu i se mai pare plăcut sau ajunge cu greu să-i placă (…) pentru că fiinţa ei fusese de la început a Franţei, ea şi toate ideile ei." (p.125)

Dincolo de plăcerile rafinate pe care ni le oferă o asemenea lectură, romanul ne restituie o epocă şi o generaţie. Un air du temps deopotrivă, crepusculul unei Belle Epoque tot atât de fascinate de un „Paris în floare", pe cât de însângerate de Primul Război Mondial, de decimarea familiei ţarului şi de îmburghezirea care ameninţa să suprime un modus vivendi princiar. Hotărât lucru, aristocraţia europeană îşi trăia ultimul „mare bal": „În august vor veni prietenii din Spania, ducele de Toledo şi suita lui, care număra actori şi lăutari. În septembrie începea sezonul de vânătoare. La iarnă, vor merge cu toţii la Viena să fie prezentată la curte şi să meargă la baluri, apoi la Curtea ţarului, să vadă trupele de balet. În Germania nu vor vedea nimic – împăratul e un maniac al virtuţii, nu organizează nici o petrecere mai cumsecade la curte. Paris? Da, poate să se întoarcă şi la Paris prin toamnă ca să-şi comande rochii pentru sezonul de baluri.’’ (p.90). În ciuda acestui huzur pe care aristocrata româncă l-a iubit necondiţionat, viaţa personajului Catherine – evident un alterego – nu reprezintă un dans elegant comis într-o sală de bal toată numai oglinzi veneţiene. Din ea, din această existenţă, lipsesc iubirea şi sacrificiul, sinceritatea până la capăt, preţuri plătite pentru giuvaieruri, castele şi etichetă. Reuşind să redea strălucirea şi glamour-ul pierdute ale marilor clanuri de conţi şi contese, Martha Bibescu nu cade în păcatul nostalgiei dulcege, ci îşi impune convingerea că atunci când iubirile ori domeniile princiare ajung ruine, singură cultura rezistă încă, precum o matrice a inteligenţei europene în ce a avut ea mai bun.

 

*Martha Bibescu, Catherine-Paris, „Polirom", 2013

 

 

inapoi la sumar