Revistă lunară de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad

Anul XXV, nr. 4-5-6 (289-290-291), 2014

despre noi
contact
arhiva
 

 

Lecturi paralele

Lajos Notaros

 

Memorii, teorii şi aventuri discret analizate

 

Ar fi interesant de aflat cine i-a convins pe geniul carpatin şi pe academiciana lui soaţă să desfiinţeze în 1977 facultăţile de psihologie şi sociologie.

Împreună cu cea de pedagogie, aceste facultăţi au redevenit specializări în cadrul facultăţilor de istorie-filozofie din cele trei centre universitare: Bucureşti, Cluj şi Iaşi. La Cluj, unde, începând cu 1978, am avut şansa să mă pregătesc pentru ultimul asalt spre cele mai înalte culmi ale progresului şi civilizaţiei, facultatea sus-menţionată avea trei secţii: istorie-filozofie, filozofie-istorie şi, ei, da, spiritul Greciei antice nu reprezenta un pericol direct: educaţie fizică.

Motivarea care a venit prin „Scânteia" spre masele largi „populale" susţinea că un adevărat şef, un conducător cu origini sănătoase, că e director de întreprindere sau de şcoală, n-are a face, are prin naştere cunoaştere psihologică, sociologică şi cu atât mai mult, pedagogică. Ajungea să ne uităm doar la cel care ne conducea spre mai sus menţionatele culmi pentru a realiza adevărul profund al acestei idei.

Despre psihanaliză n-a fost vorba în „Scânteia". Şi nu pentru că geniul din Scorniceşti avea probleme majore de pronunţie, ci pentru că din cele mai vechi timpuri, de pe vremurile tenebroase ale lui Freud şi Jung, teoria subconştientului părea să ofere o alternativă la marxism. Chiar dacă unii psihanalişti mai de stânga, din Franţa nu chiar vecină dar oricum prietenă, susţineau că dimpotrivă: cele două teorii se completează perfect, sunt ca două linii paralele care strâns interacţionează, ca să citez un mare gânditor din acele vremuri de la facultatea de istorie-filozofie din Cluj. Cam aşa erau vremurile de formare ale lui Vasile Dem Zamfirescu, prieten la început cu Liiceanu şi unul dintre discipolii lui Noica, aşa cum aflăm toate astea şi încă multe altele din cartea de dialoguri cu Leonid Dragomir, apărută nu de mult la Editura „Trei" din Bucureşti.

Cartea se citeşte dintr-o răsuflare de cei cât de cât avizaţi în domeniul umanist, fie că e vorba de literatură sau de filozofie, psihologie şi alte asemenea întreprinderi de lux. Dialogurile – adunate pe parcursul mai multor ani, ultimul, cel „anexat", fiind în timp primul, realizat în 2002 şi publicat atunci în revista „Psihanaliza" –, sunt înşirate pe firul imaginar al volumelor publicate în ordine cronologică de Zamfirescu începând din 1973. Avem astfel o poveste, o mică istorie nu numai personală, împletită în dialogul care se desfăşoară între maestru şi învăţăcel. Nu este o exagerare, Dragomir, un piteştean specializat în dialoguri intelectuale, a terminat, pe lângă medicină veterinară, şi facultatea de filozofie de la Bucureşti, acolo unde, la începutul anilor ’90, Zamfirescu preda, creând o adevărată emulaţie în rândul studenţilor abia ieşiţi din lumea sufocantă a cârmaciului. Dragomir este un interlocutor avizat şi elegant. N-aş vrea să greşesc prin extrapolări fastidioase însă este totuşi onest să mărturisesc o intuiţie din timpul lecturii. Aruncându-mă fără încălzire în text, am găsit acolo o atmosferă mai puţin obişnuită pe la noi, ceea ce m-a făcut să mă gândesc la beneficiile unei culturi umaniste extinse dincolo de literatură. Centrată pe litere, cultura română suferă din greu atunci când vine vorba de filosofie, psihologie, antropologie şi alte asemenea domenii care în occident stau, mai nou, în anticamera bine mobilată a ştiinţelor considerate cât de cât exacte. Interlocutorii noştri însă vorbesc fără complexe, de parcă s-ar afla în această anticameră imaginară de când îi lumea, argumentele se expun, se ascultă şi se cântăresc cu seriozitate, întrebările se formulează cu acribie iar răspunsurile sunt pe măsură.

Zamfirescu, la 75 de ani, este printre puţinii – numărul lor este, totuşi, în creştere – psihanalişti din România, declarând, cu emfază ponderată printr-o asumare detaşată, în dialogul anexă despre care am pomenit: secolul XXI în România va fi psihanalitic sau nu va fi de loc, parafrazând încă odată celebra sintagmă atribuită lui Malraux.

Emfaza se referă la necesitatea recuperării timpului românesc în domeniul psihanalizei. Fără reprezentanţi care s-o lege de Freud – filiaţie foarte importantă în domeniu – psihanaliza românească s-a născut, cu o întârziere de peste cincizeci de ani, în anii şaptezeci ai secolului trecut în condiţii de ilegalitate extremă, Zamfirescu reclamându-se de la singurul psihanalist care activa pe atunci în ţară: Eugen Papadima. Acesta îl „analizează" la începutul ultimului deceniu al „epocii de aur", moment de neocolit în formarea unui psihanalist, deschizându-i calea spre autoanaliză şi lecturi bine ţintite pe calea vindecării într-o ţară care, suferindă printre altele şi de ceea ce, într-o carte recentă, Zamfirescu a numit-o nevroză balcanică, are nevoie de psihanaliză mai mult ca de... Vă las să încheiaţi fraza cum credeţi Dumneavoastră de cuvinţă.

Povestea lui Zamfirescu cuprinde două etape relativ distincte: înainte de ’89 şi după. Prima perioadă, cea de căutări şi formare, este marcată de o luptă mai ales prin evaziune şi acut nevrotică cu sistemul şi prezenţa norocoasă şi formatoare a unor oameni decisivi în viaţa viitorului psihanalist. Primul ar fi prietenul de tinereţe, Gabriel Liiceanu, alături de care Zamfirescu intră în cercul din jurul lui Noica încă la începutul anilor 70. La insistenţele filozofului termină o a doua facultate, cea de germană, intrând în posesia unei limbi şi culturi care îi înlesnesc firesc ajungerea la izvoarele freudismului. (Papadima a ajuns la psihanaliză, în condiţii de conspiraţie absolută, prin filtrul limbii franceze şi al lacanienilor, învăţând germana ulterior.)

Nehotărât, pendulează o vreme între filozofie şi psihanaliză. Traduce în acest timp Critica puterii de judecare a lui Kant, scrie câteva volume care vizează relaţia neclarificată şi polemică dintre filozofie şi psihanaliză. Relaţia cu Liiceanu şi Noica se deteriorizează – cauzele şi circumstanţele sunt prezentate cu tact şi discreţie –, moment în care intră pe scenă Eugen Papdima, unicul analist din România inconştientă a lui Ceauşescu. Nici despre el nu aflăm foarte multe, discreţia în acest caz fiind dublată, se poate presupune, de responsabilitate profesională.

Partea a doua a vieţii lui Vasile Dem Zamfirescu începe aproape de vârsta de cincizeci de ani, după căderea dictaturii ceauşiste, desigur. Devine profesor la Universitatea Bucureşti şi se implică cu tot ce a acumulat până atunci în introducerea psihanalizei în practica psihoterapeutică din ţară. Conştient de timpul pierdut, pe lângă practica de analist devine cel mai prolific promotor al psihanalizei în România. Îşi asumă un rol central în crearea Societăţii Române de Psihanaliză, înfiinţează Editura „Trei", dedicată publicării literaturii în domeniu. Aici îşi publică şi propriile volume dintre care se impun menţionate: Filosofia inconştientului, apărută în 2001, Nevroza balcanică, din 2013 şi, pentru conformitate, cartea despre care facem vorbire, în 2014.

Subţirel, doar 150 de pagini, volumul de dialoguri „strict controlate" ar trebui să fie lectură obligatorie pentru toţi intelectualii umanişti şi nu numai din România. Dincolo de gestul recuperator, dialogurile lui Leonid Dragomir cu Vasile Dem Zamfirescu se constituie într-o sinteză fericită a memorialisticii, teoriei şi aventurii. Spirituale, să nu vă gândiţi la altceva, dar cu atât mai pasionante.

Notă 1: Cititorul atent ar putea fi nedumerit de modul „duplicitar" în care apare scris „filoz(s)ofie" în acest text: cu „s", în volumul prezentat, respectiv „z", în textul prezentării. Legitimă nedumerire. Reflectă diferenţa esenţială dintre şcoala bucureşteană şi cea clujeană din vremea studenţiei mele. Bucureştenii susţineau, aristocratic, filiaţia greacă, clujenii insistau, neaoş-provincial, pe pronunţia românească. Ca absolvent al UBB, rămân la „z", recunoscând acum şi aici faptul că, după câte îmi dau seama, este singura influenţă marcantă asupra mea a „şcolii clujene de filozofie".

Nota 2: Nici abundenţa ghilimelelor din text nu este întâmplătoare. Indică imprecizia în care trăim, dificultatea în a face diferenţa dintre ceea ce pare să fi fost şi ar fi, respectiv dintre ceea ce a fost, este şi ar trebui să fie.

 

*De la filosofie la psihanaliză & retur, Dialoguri cu Vasile Dem Zamfirescu consemnate de Leonid Dragomir, Editura „Trei", Bucureşti, 2014

 

 

inapoi la sumar