Revistă lunară de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad

Anul XXV, nr. 4-5-6 (289-290-291), 2014

despre noi
contact
arhiva
 

 

Lecturi paralele

 

D. Vlăduţ

 

Un avangardist latinoamerican în română*

 

Cultura românească înregistrează încă din 1969, an în care Ion Pop publica Avangardismul poetic românesc, importante reevaluări critice ale avangardei naţionale sau europene, mai ales franceze ori italiene, ca şi revalorificarea acesteia prin reeditarea creaţiei unora dintre reprezentanţii mişcării sau alcătuirea de antologii cuprinzătoare, unele cu ample studii introductive şi minuţios aparat critic, menite a facilita receptarea. Mai puţin s-a vorbit de avangarda literară spaniolă şi de cea latino-americană care cunosc manifestări originale. O evidenţiere în spaţiul cultural românesc a creaţiei unui reprezentant major al avangardei sud-americane, poet proeminent chiar în ansamblul mondial al mişcării, a realizat Ilinca Ilian prin traducerea în 2012 a poemului Alta?zor al poetului chilian Vicente Huidobro (1893-1948), apărut în 1931, poem comparabil cu înfăptuirile de acest fel din secolul XX ale lui Ezra Pound şi T.S. Eliot. Traducerea Ilincăi Ilian este realizată în colaborare cu Adrian Bodnaru, poet timişorean consacrat al tinerelor generaţii. Textul traducerii este însoţit de un amplu studiu introductiv (52 de pagini) datorat Ilincăi Ilian, care prin întindere, informaţii, arie de cuprindere, judecăţi şi limbaj critic conţine in nuce elementele unei cărţi întregi despre poetul chilian al avangardei.

Marele poem al lui Vicente Huidobro este abia acum cunoscut în întregime publicului român. Cântul II din Altazor, precum şi câteva poeme ale poetului chilian au apărut în traducerea lui Dinu Flămând şi Omar Lara din antologia lor 20 de poeţi latino-americani contemporani din 1983 de la Editura „Dacia" din Cluj. Un fragment din Cântul I, ca şi alte 5 poeme însoţite de prezentarea poetului au fost traduse de asemenea de Darie Novăceanu în antologia sa Valori eterne ale poeziei hispane apărută în 1991 la Editura „Minerva".

Ilinca Ilian este o hispanistă cu înfăptuiri critice substanţiale în explorarea teritoriului literar hispanic. Conferenţiară cu doctorat la Catedra de limba şi literatura spaniolă a Universităţii de Vest din Timişoara, a publicat în 2005 la Editura „Universul" un amplu volum de comparatism literar, Romanele lui Julio Cortázar şi literatura europeană, iar în cursul lui 2013 o nouă carte consacrată scriitorului argentinian: Julio Cortázar y Robert Musil: consonancias, divergenciás y ecos, apărută la Madrid la Ediciones del Orto. A obţinut unele premii acordate de Institutul Cervantes din Bucureşti pentru traduceri şi eseuri şi este o prezenţă activă în critica literară a ultimilor ani prin contribuţii privind fenomenul hispanic.

Înzestrarea critică a autoarei, disponibilităţile sale întru cercetare în latura comparatismului literar sunt vizibile şi în amintitul studiu introductiv al cărţii. Într-un capitol al acestuia, O viaţă de avangardist exemplară, ea a conturat cadrul unei biografii de excepţie, formaţia intelectuală şi destinul poetic al unei individualităţi extraordinare în ansamblul mişcării şi al celei sud-americane în special. Biografia poetului chilian este a unui adevărat erou de roman. Descendent al unei familii chiliene nobile, Vicente Huidobro are manifestări literare precoce, fiind înrâurit de simbolism, de care se desprinde însă, încă din 1916, atât prin volumul de poezie Espejo de agua, cât şi programatic prin texte teoretice şi conferinţe, spre a fonda creaţionismul, curent care pune o echivalenţă între ordinea reală empirică şi cea a reprezentărilor mentale, proclamă concurenţa făcută de poet naturii în creaţie („Poetul e un mic Dumnezeu"), preeminenţa cerebralului faţă de efuziunile sentimentale, ca şi refuzul celebrării fenomenalului. Sosit în Europa cu o dotare teoretică de amplitudine, poate dialoga fără complexe atât cu avangardiştii madrileni, cât şi cu cei din Paris, iar în capitala spaniolă este văzut ca un revoluţionar al poeziei, precum altădată Góngora sau Ruben Darío. La Paris este în centrul mişcărilor poetice şi artistice înnoitoare, lansându-se în polemici cu futuriştii şi suprarealiştii, mod prin care, observă autoarea, „îşi construieşte şi întăreşte mitul personal de creator permanent şi inepuizabil" (p.10). Scriind în mod egal în spaniolă şi franceză, atât la Madrid, cât şi la Paris, declanşează scandaluri de presă, refuză adeziunea la manifestul suprarealist, respinge tehnicile de creaţie ale lui André Breton, pe cele ale dicteului automat mai ales, plecând în cele din urmă spre Chile unde începe o nouă etapă a vieţii caracterizată prin fervoare civică sub semnul apartenenţei la comunism şi împotriva conservatorismului din viaţa politică a ţării. Nu se poate impune în bătălia politică în alegeri pentru funcţiile de preşedinte sau deputat, suportând chiar agresiuni fizice şi ameninţări. Deşi căsătorit şi cu patru copii, se îndrăgosteşte de o adolescentă, creând prin gestul de a-şi face publică dragostea un scandal de proporţii. Plecat din ţară la New York unde înregistrează succese în domeniul cinematografiei, se căsătoreşte în rit mahomedan în urma unei răpiri cu adolescenta liceană de care se îndrăgostise. Începe o nouă etapă la Paris scriind romanul Cid Campeador, în care pune în circulaţie ideea că el şi tânăra soţie reprezintă reîncarnarea cuplului medieval, întrucât şi-a descoperit legături de sânge cu Cidul. Inspirat de noua dragoste este şi poemul în proză Cutremurarea cerului. Revenit în Chile în1933, se implică din nou în bătăliile politice de partea stângii, dar sesizează înaintea altora ororile stalinismului. Este corespondent de război pe frontul republican din Spania, continuă explorările literare cu o seamă de volume avangardiste, îl atacă zgomotos pe Pablo Neruda, manifestându-se constant tumultuos şi respingând cu suveran dispreţ poezia lui García Lorca şi Rabindranath Tagore. Spre finele celui de Al Doilea Război Mondial se înrolează în armata franceză intrând alături de aceasta în Berlin în ultima zi a bătăliei. Se căsătoreşte a treia oară după ce a doua soţie îi comunica pe front despărţirea. Moare în 1948 cu trei zile înainte de a împlini 55 de ani.

Foarte argumentată în studiul introductiv al autoarei este reevaluarea întreprinderii poetice a lui Huidobro, necesară întrucât după stingerea entuziasmului faţă de avangardă „unii scriitori au încercat să-i reducă opera la o mostră de scriitură a cărei strălucire iniţială se degradează cu maximă repeziciune şi nu rezistă timpului mai mult decât o decadă sau două" (p. 19). Ilinca Ilian reia o remarcă a lui Octavio Paz, laureat Nobel în 1990, care, după ce în tinereţe subestima poezia avangardistului chilian, considera mai târziu că el este „oxigenul invizibil al poeziei noastre". Fiecare generaţie ar găsi în Vicente Huidobro un înaintaş ilustru, atât în textele sale poetice, cât şi în fervoarea atitudinii sale civice ori temperamentul său tumultuos. Sunt amintiţi poeţii generaţiei de la ’38, ’50, dar mai ales dialogul animat cu generaţiile ’70, ’80, ’90 prin jocurile de cuvinte uluitoare, umorul său prodigios, versatilitatea lingvistică. În fine, concretiştii brazilieni explorează în linia experimentelor din Altazor efectele rezultate din permutări ale cuvintelor, silabelor, fonemelor, Nicanor Parra, compatriot al lui Huidobro, îşi asumă statutul de antipoet exprimat de Altazor, iar romanul Şotron de Cortázar, prin colajul literar practicat, prin asumarea atitudinii de antiscriitor, prin umor, scriitura ca joc al limbajului, mărturiseşte afinităţi cu marele poem al chilianului.

Identificându-i „incomparabila altitudine a expresiei poetice pe care a atins-o în Altazor" (p. 22), autoarea studiului urmăreşte apoi, invocând sugestii ale criticilor huidobrieni, coagularea poemului de-a lungul timpului, gestaţia lentă a acestuia, suprapunerea de poetici şi stiluri în timp, transformările lingvistice şi stilistice printr-o poetică filologică a variantelor.

Profesionalismul critic al autoarei este vizibil mai departe în propunerea de lectură pe care ne-o oferă la poemul Altazor, efectuată pentru fiecare din cele şapte cânturi, diferite în alcătuirile lor, la care se adaugă cea a prefeţei poetului, redactată în maniera prozei lirice. În ciuda impresiei deliberate de colaj literar pe care poetul a imprimat-o poemului, a marii diversităţi de stiluri şi concepte poetice, autoarea studiului vede o unitate a creaţiei, cu izotopii clar perceptibile, cea mai vizibilă fiind aceea a călătoriei. În odiseea lui Altazor cu paraşuta ea găseşte „căutarea (romantică) a sensului vieţii şi al lumii printr-o eroică explorare poetică a limbajului, la capătul căruia ar fi de găsit eternitatea" (p.27). Exegeta realizează o lectură atentă a fiecărui cânt, primele trei fiind acelea în care cuvintele instituie imagini ori spaţii mentale, pentru ca, din cânturile IV şi V, cuvintele să preia iniţiativa prin desprinderea de imagine, mod prin care ele „capătă o libertate care permite o suită virtual nesfârşită de jocuri lingvistice şi e cert că în aceste două cânturi se acumulează cea mai mare bogăţie ludico-verbală din toată poezia huidobriană" (pp. 37-38). Toată această aventură a încercării poetului chilian de a institui puterea limbajului, a cuvintelor fără imagine este minuţios demontată de autoarea studiului care observă că, dacă pentru cântul VI „Lexicul rămâne încă inteligibil, dar sensul deja nu se mai încheagă" (p.45), în cântul VII, catastrofa semantică este completă, contextul „face imposibilă determinarea vreunui sens euforic sau disforic" (p.45) şi de aceea „Marea aventură poetică s-a încheiat" (p.45).

Înscriindu-se în rândul acelora care văd în poem „un mare monument al eşecului" (p. 47), o recunoaştere a impasului avangardei în aflarea unui nou limbaj liric şi nu „o experienţă a triumfului", autoarea scrie spre finalul studiului său critic aceste indiscutabil argumentate observaţii care merită a fi redate in extenso: „Cu toate acestea, este clar că în centrul preocupărilor scriitorului rămâne căutarea unui nou sistem expresiv, iar aventura limbajului, unificată inteligent prin cvasinaraţiunea călătoriei prin spaţii cu topografii ambigue, poate fi văzută ca o traiectorie descendentă, care porneşte de la optimismul şi grandilocvenţa juvenilă pentru a deveni tot mai mult o explorare a modului în care pot fi dinamitate structurile semantice şi gramaticale ale spaniolei şi francezei, încheindu-se prin disoluţia completă a semnificaţiilor şi scufundarea în ecolalie. Limbajul, «încărcat de conţinut, de informaţie şi de ideologie» din primul cânt ajunge, în Cânturile VI şi VII, să se reducă la o «simplă armonizare sonoră», iar instituirea «noii ordini lingvistice» pe care şi-o propunea plin de încredere poetul creaţionist din tinereţe devine ambiguă, de vreme ce ajunge să se reducă la un limbaj privat, la un fel de mâl preverbal cu şanse îndoielnice de a reprezenta solul generator pentru o nouă limbă a tribului" (pp. 48-49).

Cea dintâi versiune integrală în română a marelui poem al lui Vicente Huidobro reprezintă un succes al echivalării lingvistice, stilistice, expresive şi poetice. În Studiul introductiv Ilinca Ilian previne cititorii că traducătorii au evitat ipostaza creatoare, spre care poemul ar şi îndemna. Supralicitarea acestei ipostaze ar duce chiar la o trădare accentuată a originalului. Totuşi, precizează autoarea, „Nu e o traducere «vers cu vers», ci o încercare de a-l reasambla în română ca întreg. Conştienţi că traducătorii, oricât ar vrea, nu se pot reduce la condiţia de mediu transparent, am încercat totuşi să ne atenuăm prezenţa cât mai mult" (p.52). Poemul nu este alcătuit din structuri strofice riguroase în care măsura, ritmul, numărul de versuri şi rima să fie refăcute prin trădări (inevitabile) ale originalului. Traducătorii au păstrat semantica vocabulelor poemului, fiind atenţi la poeticitatea acestora. Adaosurile poetice, echivalentele lirice mai convenabile nu au fost totuşi excluse. Iată astfel de exemple. Versurile „Mientras el mar lame los pies de la reina/ Que se peina eternamente" unde verbul lamer înseamnă a linge, a atinge uşor, peinarse înseamnă a se pieptăna, iar eternamente semnifică etern, veşnic au devenit „În timp ce marea îşi trece limba peste picioarele reginei/ Care îşi trece mâna prin păr în veacul vecilor".

Adaosurile, accentuările sunt minime. „Hay un espacio despoblado" devine în traducere „Este un spaţiu cu totul pustiu" (p. 181), „Su nińo querido el rorreńol" unde querido înseamnă iubit, drag devine „Copilul lui preaiubit e filomere", „Que teje las noches y las mańanas" are forma românească „Vânturare ţesând nopţile şi dimineţile.

Alte cuvinte au fost înlocuite în română prin corespondente mai vechi, mai poetice prin alcătuirea lor. Versul „Los planetas maduran en el planetas" (p. 176) unde madurarse înseamnă a se coace, a se maturiza devine în varianta românească „Planetele se pârguiesc în planetiş".

Sunt de asemenea cazuri de redare prin sinonime parţiale mai intensificatoare. Astfel, versul „Cuando la muerte se nutre en los rincones" (p.199), unde nutrirse are sensul a se hrăni este redat prin „Când moartea se ghiftuieşte pe la colţuri", iar „Apagándose pradera" (p. 236), unde apagarse are semnificaţia a se stinge, a se potoli este redat prin „Scăpătând încet câmpia".

Alteori au existat alte opţiuni de topică, poate mai expresive în română. Verssul „Antes de la noche se lo comería el mar" devine „Marea l-ar înghiţi înaintea nopţii", iar „No sabes que hay asesinos en todos los caminos?" este redat, la rându-i, prin „Nu ştii că pe drumuri umblă răufăcătorii?" (p. 227) ş.a.

Marile dificultăţi de transpunere au provenit din serioasele experimente lingvistice la care a recurs poetul chilian. Cuvintele-valiză unde un cuvânt sau fragment de cuvânt primeşte terminaţia altuia sau alt cuvânt, calambururile, înlocuirile de foneme constituie astfel de obstacole pe care traducătorii le-au înfruntat, aflând în româneşte echivalente deplin credibile. Edificator este acest fragment din cântul al IV-lea: „La oriziliera cordizontului/ Vioarândunela şi rândoloncelul/ Desprinsă azi de lunoare/ Se năpusteşte-n galop/ Vine năpustindu-se rândunica/ Vine năpustindu-se rândumica/ Vine năpustindu-se rânduciripa/ Vine năpustindu-se rânducina/ Vine rânduclima/ Vine rândurima/ Vine rândurâsul/ Rânducopila (…)" (p. 167) sau următorul din cântul al V-lea: „Dansez în zboruviu cu bulbine/ O scăpărăfugă şi-apoi alta perîndându-se-n şir/ Unduval în valunte zbierişul/ Verduitoarele sub luna guvernând junglareea/ Merg în munval până în infunzime (…)" (p. 221).

În alte cazuri poetul chilian creează prin derivare cuvinte inexistente în limbajul comun: „Că nu cumpăr stelele de la noptărie/ Şi nici valuri noi de la oceanărie" (p. 171) sau substantive generice ale căror forme nu le au decât animatele: „Muntele şi muntea/ Cu luna şi cu lunul ei/ Floarea înflorită şi florul înflorind/ O floare numită floarea-soarelui/ Şi un soare numit soarea-floarelui" (p.189), care au creat noi dificultăţi de traducere.

Ilinca Ilian şi Adrian Bodnaru au oferit aşadar cititorilor români o traducere fluentă realizată cu har a lui Vicente Huidobro, necesară, cu un adecvat mijloc critic menit a-i facilita receptarea.

 

* Vicente Huidobro, Altazor. Traducere de Ilinca Ilian şi Adrian Bodnaru. Studiu introductiv de Ilinca Ilian, Timişoara, Editura „Brumar", 2012.

 

 

inapoi la sumar