Revistă lunară de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad

Anul XXV, nr. 4-5-6 (289-290-291), 2014

despre noi
contact
arhiva
 

 

Lecturi paralele

Ionel Bota

 

Caligrafia modernă a elegiei. Poezia lui Geo Galetaru*

 

Poezia lui Geo Galetaru confiscă de la bun început cititorul, iar această realitate argumentează, cu siguranţă, o bună determinare artistică în cazul acestui autor important care, de câtva timp, redactează într-un sat al confluenţelor istoric-culturale bănăţeano-ardelene, o minunată revistă. Altminteri, la capitolul liricii pe care o scrie, poetul manifestă o implicare decisivă, ştie să discearnă, de la debutul întâmplat la Editura Facla cu multe decenii în urmă, între o reţetă a orgoliului şi una a valorii.

Volumul Apele nopţii spre dimineaţă e un nou atestat de reinvestire axiologică a unei creaţii care, firesc, s-a binemeritat, la fiecare apariţie editorială, de întâmpinări pe măsură. Aceeaşi „foame de idei", demonstrând, cumva, prospeţimea metodei, aceleaşi jucate inocenţe contaminând simboluri de fertilizare a marii utopii care, nu-i aşa, este poezia-lume, caracterizează întreagă energia elanurilor lirice din această carte a lui Geo Galetaru. Cum se întâmplă cu scriitorii care nu şi-au asumat locuirea, destinul în metropolele (vai!) literaturii române, ci în nostalgia spaţiului rustican, mult mai autentic răspunzând nevoii de mituri, poetul nostru n-a gustat din binefacerile edenului generaţiei, dar a ştiut că nu e bine să te inhibe un arhetip al vârstei, după cum nici insurgenţa nu e neapărat oportunism. Într-un poem din ciclul final al cărţii (Ca şi cum aş fi), evocă sacrificiul auroral prin care trece artistul ca pe o nostalgie a eliberării totale, explorări insolite ale destinului în interval: „fiecare// luminând înlăuntrul său// înlăuntrul morţii sale// să spună da/ venirea ca un timp al altui cuvânt/ toate adevărurile toate utopiile// steaua de-acum/ fără glas/ fără memorie" (13., p. 193).

Geo Galetaru ştie ca nimeni altul mecanismul puterii poeziei de a relaţiona tocmai între astfel de „explorări". Departe de retorica banalităţii, cu care îşi ocupă (mai degrabă îşi omoară…) timpul colegii de generaţie, autorul acesta regizează în etapa propriilor căutări radicale un spectacol al textualismului ritualic în poem. Nu e frondă iconoclastă, cât o reţetă originală a imaginarului, fără idealuri clamate şi imperative ale memoriei neglijate. Poezia este veşmântul spiritului, devotamentul clişeelor întreţine doar vitalitatea unor limpeziri şi lucrul acesta îl ştie foarte bine Geo Galetaru. Avem două exemple din primul ciclu al cărţii, I. Triumful erorii: „Ca un alt/ veşmânt/ trupului,/ cuvântul şi/ inima lui/ într-o/ obscuritate/ ideală./ Umbra: lecţia/ desăvârşirii…" (12., p. 18); „Începutul/ se suprapune/ trupului tău./ Ia-l în primire/ ca pe un copil/ şi du-l mai departe:/ până la trup,/ până la suflet…" (13., p. 19). Un timp iniţiatic întreţine, în fapt, resorturi ale disperării fiinţei. Interioritatea, fluiditate a jocului, evadarea în joc şi acea proiectare a convertirilor revendică şi o mobilitate angajată, o dialectică a simţurilor concentrând efuziuni şi o fantezie a privirii, reveria activă, precum a treia secvenţă a cărţii (III. Am privit iluzia în faţă).

Notaţiile par să ţină de o dicţiune a sufletului, dar caligrafia elegiei, la Geo Galetaru, este eminamente modernă: „Da, sigur, aşa se întâmplă cu tine,/ Vine toamna şi te ia în braţe,/ Te duce acolo şi te pune-n cuvânt./ Vine pata aceea de catifea, vine/ Pleoapa fardată dinspre ploile fierbinţi/ Şi atunci spunem: da, sigur, aşa/ Se întâmplă cu noi când vine toamna/ Şi ne lasă oglinzi aurii la picioare." (Aşa se întâmplă, p. 119).

Îndepărtată mult, totuşi, de capcanele livrescului, poezia lui Geo Galetaru îşi radicalizează din mers panoplia, discursul decantează ceremonialul liric în parabolă. Conotaţiile pot fi alte şi alte niveluri ale acestei reverii lucide, eul operează între micile revolte ale spiritului. E o ariditate minerală, dar ordinea reprezentărilor, compensând crispările interioare, trasează o altă geografie a simţurilor, chiar cuvântul, recunoaşte autorul, pare a fi o altfel de diseminare a sensurilor vieţii. Dar nepăsarea suverană nu poate substitui angoasa marii călătorii, intuim un fel de răspuns în ciclul care dă şi titlul acestei cărţi: „în locurile cunoscute. câteva puncte pe cer./ paloarea în haine de gală. lustruind/ ascunse elanuri. vei spune un amănunt/ asurzitor. o glumă albastră a neantului./ şi câte gesturi în lumea de aici./ dimineţi impudice în memoria imaculată/ a privighetorii. cineva/ perorează despre disoluţii şi/ revoluţii. un moft cumsecade/ în cutele vieţii. fii înţelegător/ cu această zi umilă ca o insectă." (12., p. 106).

Excepţionale resurse, altfel, păstrează în continuare şi garantează semne bune pentru o creaţie lirică extrem de radiantă, de o factură modernistă în propriile-i dinamici. E ca şi cum ne propunem o analiză celulară dacă vrem (şi vrem…) să avem bucuria evocării unei poezii grea de sensuri, vorba eseistului frivol. În lirica lui Geo Galetaru, tocmai simţul poeziei, ca o smulgere a măştii, copleşeşte, ordonează mesajele, refuză sau explică. În secvenţa IV. Întâmplări din viaţa mea inexistentă, poemul, da, poemul e acest efect hipnotic al vieţii: „mereu dincolo. acolo zace/ un animal strălucitor./ astăzi e un veac de odihnă şi inima ştie./ ochiul se vede pe sine/ în întâmplările paşnice./ istoria se naşte într-o dimineaţă aurie./atunci vor fi porumbei/ pe acoperişurile lumii./ atunci se va auzi sunetul acela înfricoşător./dar tu nu te vei mai teme." (26., p. 174).

Autorul acesta din vestul tragic al României poartă stigmatul poeziei în bandulieră şi el se lasă locuit de metaforă pentru că locuieşte un mit, al poeziei ca existenţă.

 

* Geo Galetaru, Apele nopţii spre dimineaţă, Editura „Eubeea", Timişoara, 2012, 238 p.

 

 

inapoi la sumar