Revistă lunară de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad

Anul XXV, nr. 4-5-6 (289-290-291), 2014

despre noi
contact
arhiva
 

 

Lecturi paralele

Horia Ungureanu

 

Povestea mâncătorului de cărţi*

 

Povestea acestui bărbat începe, ca orice poveste, cu un prim cuvânt, aşternerea lui pe hârtie având darul de a atrage alte şi alte cuvinte, care i se alătură, interesate de proiectul ce se conturează, se ordonează într-un text, treptat-treptat totul căpătând un sens şi o coerenţă care n-au mai existat niciodată", spune autorul pe care îl comentăm în rândurile care urmează, chiar la începutul cărţii sale.

Nici nu se putea găsi un început mai bun pentru strania istorie propusă de George Arion în recenta sa carte, Insula cărţilor. Pentru că, acolo, exact aşa se petrec lucrurile. Un cuvânt (la început a fost cuvântul, nu?) atrage altele înspre el, un personaj cheamă alt personaj să i se alăture, o întâmplare naşte multe altele, la un moment dat ai impresia că timpul nu mai există, sau, mă rog, că nu mai contează (că a fost ieri, că a fost alaltăieri, că nu a fost niciodată, ce importanţă are?) nici susul, nici josul, nici înaintele, nici înapoiul, contând doar Povestea şi imensa plăcere a autorului de a o depăna după bunul său plac (sau, poate, după cum vor cuvintele, pe care el doar le aşterne pe hârtie, conştiincios).

Pentru că asta frapează de la bun început la această carte: uşurinţa şi plăcerea cu care a fost scrisă. Deşi în roman se petrec, uneori, lucruri greu de crezut, le acceptăm uşor datorită simplităţii şi sincerităţii naraţiunii. Ca într-un joc de copii în care totul este posibil şi totul este credibil. Scriind acest roman, G.A. şi-a dat încă o dată măsura talentului de povestitor, de creator de caractere şi de enigme. sRomanul domnului Arion pare a fi fost scris, cum se spune, dintr-o suflare. Citindu-l, ai impresia că, într-o bună zi, autorul s-a aşezat la masă, cu un top de hârtie în faţă, şi nu s-a oprit din scris până nu a terminat cartea. De altfel, într-un text de la sfârşitul volumului, însuşi autorul mărturiseşte, printre altele, că aproximativ aşa s-au petrecut lucrurile. „Am purtat această carte în minte vreme de doi ani, poate chiar mai mult. Îi ştiam personajele, întâmplările prin care trebuiau să treacă, dialogurile dintre ele (…),… simţeam că lucrul va merge uşor, ceea ce s-a şi adeverit", spune el.

Povestea întâmplărilor neobişnuite prin care trece Petru Dulce (personajul principal, eroul romanului) începe „într-o zi de sâmbătă a lunii aprilie" şi se va sfârşi, într-un mod tragic, pe o insulă necunoscută, departe de propria-i casă şi de familie. Dar cine este el? Petru Dulce este un fost bibliotecar (acum ieşit la pensie, înainte de termen şi din proprie iniţiativă) înrobit până la viciu de patima lecturii, „un mare mâncător de cărţi". Înalt de doi metri şi cu un corp bine făcut, te-ai fi aşteptat să-l găseşti mai degrabă jonglând cu mingea pe un teren de baschet decât într-o bibliotecă, fie ea chiar şi una de cartier bucureştean. Cu o fire blândă şi atotiertătoare, este incapabil de conflicte cu semenii săi, trăsături care ne amintesc, într-un fel, de blândul şi fericitul tăuraş Ferdinand, din cunoscutele desene animate, care stă rezemat de trunchiul unui copac şi nu se mai satură mirosind florile de pe pajişte.

Aşa şi Petru Dulce, nu se mai satură citind cărţi. De altfel, el nu trăieşte în lumea reală (pe care nici nu o poate înţelege), lume care i se pare populată de indivizi gregari, lipsiţi de sentimente nobile, ci în una imaginară, a cărţilor. O frază citită de Petru Dulce în una dintre cărţile lui John le Carre, pare să-i justifice alegerea: „Spre deosebire de realitate, literatura trebuie să aibă un sens". Aşa că nu ne miră faptul că Petru Dulce discută, face schimb de păreri, se contrazice nu cu membrii familiei sale, nu cu colegii sau cunoscuţii lui, ci cu personajele din atâtea şi atâtea cărţi citite de-a lungul anilor. Acest om niţel aiurit şi profund nefericit „…în fiecare noapte locuia în ambianţa dintr-o altă carte, prin întunecoase case dickensiene, prin încântătoare decoruri descrise de Proust, prin apartamente de lux descrise de Waugh, prin conacele nobililor ruşi din Război şi pace, prin cele din ţinutul Yocknapatawpha imaginat de Faulkner sau prin locuinţele scunde din comitatul hobbiţilor pus pe hartă de Tolkien…".

Imaginându-l pe Petru Dulce, George Arion a creat un personaj oarecum atipic. Fiind un împătimit al cărţilor, al locurilor retrase, liniştite, al lucrurilor impregnate de patina vremii, al melodiilor vechi, cântate de Zavaidoc sau de Jean Moscopol, te-ai fi aşteptat să dai mai degrabă de un ins mărunţel, firav, poate chiar cu un început de chelie şi cu ochelari pe nas, nu de unul cu alură de baschetbalist din N.B.A. Ei, bine, acest uriaş blând, căsătorit (cam intempestiv, cam împotriva voinţei sale) cu grobiana Axinia (care are două fete gemene din alte relaţii) în loc să fie preocupat de armonizarea vieţii sale conjugale (care scârţâie din toate încheieturile), îşi petrece timpul imaginând fel de fel de planuri pentru construirea unor clădiri care să adăpostească noi biblioteci şi pentru înfiinţarea unui Serviciu de salvare a cărţilor. Visează chiar la săparea unui adăpost subteran în care să adune toate cărţile şi să citească până la sfârşitul zilelor sale.

Într-o bună zi, întorcându-se mai devreme acasă (el merge la bibliotecă şi după pensionare, pentru a o ajuta pe tânăra Elena, dar şi pentru a scăpa de atmosfera de acasă), Petru Dulce îşi surprinde consoarta cu altul în pat. Pus în faţa acestui fapt dezonorant, pleacă de acasă şi, rătăcind pe străzi, nu coace planuri de răzbunare (el nu este capabil de aşa ceva), ci îşi aminteşte cu o nostalgică desfătare primele cărţi parcurse în copilărie, după învăţarea cititului, cărţi care, evident, proslăveau vitejia Armatei Roşii şi realizările Măreţei Uniuni Sovietice şi care, unui cititor de astăzi, nu-i mai spun mare lucru. Pentru Petru Dulce, personajele din acele cărţi, felul în care s-au comportat ele în momente de cumpănă (un astfel de moment trăia el acum), constituiau tot atâtea modele de urmat. Eroii acelor cărţi (Zoia şi Șura de L. Kosmodemianskaia, Timur şi băieţii lui de Arkadi Gaidar, O pânză în depărtare de Valentin Kataev, Aşa s-a călit oţelul de Nikolai Ostrovski etc., pe care, mărturisim, le-am citit şi noi în vremea copilăriei şi a adolescenţei, ba, despre unele, chiar am învăţat la şcoală) i-au arătat cum să fie curajos, cum să fie bun, cum se pot învinge propriile slăbiciuni.

Dar lovitura de graţie, ca să spunem aşa, i-o administrează familia. Asta s-a petrecut în ziua în care, întors acasă, nu şi-a mai găsit pe rafturi dragele lui cărţi, pe care cu atâta trudă şi cu atâtea sacrificii le-a strâns de-a lungul anilor, de fapt nu şi-a mai găsit nici măcar rafturile, pentru că, a aflat cu stupoare, cu groază chiar, nevasta i-a vândut pe mai nimic sutele, poate miile de volume. „Pe lemne am luatără un preţ bun. Lemnul are cătare", i-a zis Axinia, încercând să-l îmbuneze. A doua zi, răcit bine, dar neavând niciun chef să se întoarcă acasă după plecarea de la bibliotecă, hoinăreşte pe străzi, fără ţintă, până când îl întâlneşte pe cel care îi va schimba brusc viaţa şi, indirect, îi va grăbi moartea: Necunoscutul.

Necunoscut care îl va culege de pe străzi, îl va duce la el acasă, îl va îngriji (îi va da medicamente şi îi va spăla hainele, desigur, nu el în persoană, ci Igor, servitorul său) şi, învăluiţi de aburii unor băuturi fine, se vor antrena (el şi Necunoscutul) în discuţii savante despre lume, despre Marele Înşelător, cel care conduce şi manipulează, din umbră, popoarele, pentru ca, la sfârşit, Necunoscutul să-i facă o propunere surprinzătoare. Dar nu înainte de a-i spune că el este proprietarul unei insule, insulă pe care are o casă, casă în care are o bibliotecă cu mii de volume care, din păcate, sunt depozitate alandala, fără nicio ordine, fără nicio logică. „Am nevoie de un catalog al acestor cărţi", îi spune Necunoscutul, „de un inventar complet al lor. Am nevoie de cineva care să le pună în ordine…acum e un talmeş-balmeş de parcă le-ar fi răvăşit o furtună. Am nevoie de un specialist. Domnule Petru Dulce, n-aţi vrea să fiţi dumneavoastră specialistul acesta?"

Pumnul acesta i-a fost dat tocmai când sărmanul Petru Dulce era cu garda jos. Doar cu o zi înainte îşi pierduse biblioteca, viaţa, raţiunea lui de a fi. Cum să nu te clatini la o astfel de lovitură, primită direct în vârful bărbiei? Aşa că, în pofida avertismentelor date de naratorul istoriei noastre („Petru! Mai ai încă o şansă. Refuză! Prefă-te că n-ai auzit nimic!"), Petru Dulce face pactul cu Diavolul. Acceptă propunerea Necunoscutului.

Odată ajuns pe insulă, însă, eroul nostru amână de la o zi la alta îndeplinirea obligaţiei pe care şi-a asumat-o pentru ca, în final, să o abandoneze cu totul. Cărţile nu-l mai atrag, nu îi mai spun nimic, se gândeşte să fugă, să evadeze, chiar face asta, pentru ca, până la urmă, să se întoarcă de bunăvoie pe insula în care a aflat, întâmplător, cât de pură poate fi dragostea carnală, pe insula unde va iubi pentru prima dată (dar femeia de care se îndrăgosteşte nu este decât o pictură) şi unde va muri fericit. Dar nu înainte de a fi reuşit să aştearnă pe hârtie povestirea Al treilea foc, la care s-a gândit toată viaţa.

Cum am spus, George Arion pare a fi scris romanul cu mare uşurinţă. El trece, aparent fără nici un efort, de la un registru la altul, de la cenuşiul realităţii cotidiene la registrul fantastic şi, de aici, plonjează în atmosfera tipică cercetărilor detectivistice, diferitele abordări părându-ne nouă, cititorilor, veridice, normale. În roman totul curge (şi decurge) firesc, de la sine, ca într-o dictare, autorul neavând decât o singură sarcină: să scrie.

Nu în puţine momente George Arion ne ia de mână şi ne face părtaşi direcţi la actul creaţiei sale, ne amestecă printre personajele cărţii, ne face actorii imaginaţiei sale bogate. Parcă făcându-ne cu ochiul, uneori autorul introduce în text pseudostângăcii, greşeli voite, amendându-se singur, apoi, pentru eroarea făcută: „na! Am divulgat un amănunt care ar fi trebuit să fie o surpriză pentru cititor; la o altă ediţie trebuie să eliminăm această precizare inoportună, făcută înainte de vreme".

Cel puţin două momente ni se par memorabile în acest roman: scena bătăii cu cărţi (emblema unei lumi care nu numai că nu mai are nevoie de cărţi, ci chiar le urăşte) şi cea în care (la întoarcerea pe insulă, încă în barcă fiind) Petru Dulce varsă din el (ca într-un vomitorium grotesc, fabulos) zecile, sutele, miile de cărţi citite de el şi care l-au ţinut captiv într-o lume a ficţionarului, în locul acestora năvălind realitatea de care a fugit mereu: atâtea şi atâtea evenimente care, până atunci, au stat ascunse undeva, în cotloanele memoriei sale formidabile: „cruzimile bunicului său, suferinţele Mamei Clara, torturile la care fuseseră supuşi părinţii săi înainte de a cădea seceraţi de gloanţele unui pluton de execuţie (…). Îşi aduce aminte de înăbuşirea revoltei de la Budapesta, din 1956, de tancurile sovietice patrulând prin Praga în 1968, de Jan Palach, studentul ceh care îşi dăduse foc în semn de protest, de Papa Ioan Paul al II-lea cu al său zguduitor „Nu vă fie frică", dar şi de evenimente mai recente, ca manifestaţia din Piaţa Tienanmen, din 1989 (…). În memorie îi reveneau zilele sângeroase din decembrie ’89 din România, blestematele şi fioroasele mineriade, înfricoşătorul nine eleven, atentatele din metroul londonez, din trenurile de la Madrid, războaiele din Afganistan şi Irak…"

Insula cărţilor este cronica insolită a unei lumi aflate în degringoladă, debusolată şi dezorientată. George Arion a scris această istorie fără încrâncenare, cu o savantă detaşare, dar şi cu ironia de bun-gust pe care o întâlneşti doar la scriitorii adevăraţi. În textul lui nimic nu pare a fi în plus şi nimic nu pare a fi în minus, el găsind de la bun început tonul cel mai potrivit pentru a scrie o asemenea naraţiune.

 

* George Arion, Insula cărţilor, Editura „Crime Scene Press", Bucureşti, 2014

 

 

inapoi la sumar