Revistă lunară de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad

Anul XXV, nr. 4-5-6 (289-290-291), 2014

despre noi
contact
arhiva
 

 

Lecturi paralele

Romulus Bucur

 

Călătoria spre Soare-răsare

 

Andrei Bodiu e un scriitor (aproape) complet: poezie, roman, critică şi istorie literară, literatură de călătorie. Despre aceasta din urmă e vorba în rîndurile care urmează.

Ca şi în Jurnal Express Europa 2000, dominanta e anecdoticul, povestea. Bodiu e un autor care a călătorit mult: în mare parte a Europei, în Statele Unite, în Turcia şi, acum, în China. Şi, din toate locurile pe care le-a văzut şi a ales să scrie despre ele, nu s-a mulţumit cu veneraţia convenţională în faţa cutărui sau cutărui monument / obiectiv turistic, ci notaţia sinceră, onestă, a trăirii din momentul respectiv. Şi asta asociată cu o bună ştiinţă a reliefării detaliului semnificativ.

Există trei posibilităţi de verificare a spuselor autorului: impresia, faptul că ai fost împreună cu el în locul / momentul respectiv, sau, cunoscîndu-l bine şi fiind cu el în diferite locuri, să ai încredere în veridicitatea povestirii sale. Acesta e cazul meu: o întîmplare la care am luat parte împreună cu el şi cu Caius Dobrescu, cu ani în urmă, la Satu Mare, şi pe care o povesteşte foarte bine (şi haios) în Jurnal Express Europa 2000. Tot aşa, cunoşteam dinainte o bună parte a cărţii de faţă* din povestirile lui.

De aici putem formula prima observaţie: spre deosebire de majoritatea călătorilor români în China, care se cred Nicolae Milescu şi G. Călinescu, doi în unul, şi se simt obligaţi să facă inventarul tuturor monumentelor, văzute şi nevăzute, în frunte, fireşte, cu Marele Zid, Bodiu e interesat în primul rînd de oameni. Şi de prezent. O spune din capul locului: jurnalul „privilegiază viaţa, contactele umane, relaţiile între mentalităţi". Dacă tot vrem să-i căutăm un model literar autohton, unul care călătoreşte spre vest, nu spre est, totuşi, atunci acela ar fi Dinicu Golescu, un spirit de care societatea noastră actuală are mare nevoie.

Putem vedea tot timpul privirea critică a autorului: nu că ar fi vreun cusurgiu, dar atunci cînd i se pare că un lucru nu merge, atunci simte nevoia să spună acest lucru: „Ca să ţină preţul jos, Austrian a scăzut nivelul serviciilor. Cam tot e de mâna a doua. Mă uit pe suprafaţa unde sunt sticlele. Mărci de nerecunoscut. Mai bine acelaşi vin mediocru de pe distanţa Bucureşti-Viena. Excelent somnifer".

Apoi, cîte o observaţie laconică caracterizează sugestiv situaţia: „Babelul de aici"; sau, referindu-se la o poezie a lui Yang Zhaoyu, directorul chinez al Institutului Confucius din Braşov (şi care, cu ajutorul lui Andrei, a reuşit între timp să publice un volum trilingv de versuri): „imaginarul e cel din poezia chineză clasică, dar sentimentele, sentimentele sunt mai puternice decât influenţele literare".

Locurile comune, comoditatea în gîndire sînt o altă ţintă luată la ochi (şi lovită): „În răspăr cu locul comun conform căruia chinezii sunt mici şi seamănă toţi. Sunt foarte, foarte diferiţi". Sau, „şi noi în România mâncăm o mâncare chinezească-europeană şi nu una chinezească autentică".

Ca un urmaş al lui Dinicu Golescu, el relatează o vizită la universitate:

„Sălile de curs sunt pline de studenţi care învaţă. ‘Pregătesc, spune George, licenţa pe care urmează să o dea în februarie. Acum doi ani, sâmbătă, am fost să vedem biblioteca. Ne-a însoţit, atunci, preşedintele Tiemao. Biblioteca e o clădire cu trei etaje. La toate nivelurile, sălile de lectură erau pline ochi. Nu aveai unde să arunci un ac. Noi, cei patru români, am schimbat, atunci, priviri pline de înţelesuri. I-am spus lui Tiemao Shi că e, totuşi sâmbătă. ‘Da, şi? Ei sunt aici ca să înveţe’".

Şi:

„La etaj, se vedea o sală de clasă pe trei sferturi plină, cu studenţii aplecaţi deasupra cărţilor şi caietelor. Vişa [rectorul din acea perioadă al universităţii braşovene, n. n., R. B.] l-a întrebat pe Zhang ce fac studenţii acolo duminică seara. ‘Cum ce fac? Învaţă’ a răspuns ‘the secretary general’. ‘Şi ai noştri învaţă duminică seara în timpul semestrului’, a răspuns rectorul, stârnind zâmbetele noastre".

Urmează un comentariu asupra durităţii sistemului de admitere în învăţămîntul superior din China, dar ce nu ne spune e că, mii de ani, studiul a fost o cale (aproape) sigură de promovare socială, deci că acei studenţi care umpleau sălile de lectură atunci cînd restul lumii se distra nu făceau altceva decît să continue o tradiţie.

În acelaşi spirit al lui Dinicu Golescu: „Am avut şi experienţa mersului cu trenul de mare viteză care a făcut cei 180 de kilometri dintre Beijing şi Baoding în 45 de minute. 180 de kilometri, adică aproximativ distanţa dintre Braşov şi Bucureşti, care acum, după ani întregi de lucrări, se parcurge în cel mai fericit caz în două ore şi jumătate".

Şi, ca să încheiem cu o notă mai umană, o frustrare personală a autorului: „Şi mai e ceva, nu există desert. Fructe şi atât. Nu tu prăjituri, nu tu tort. Nici chiar aşa".

O lectură agreabilă şi instructivă.

 

* Andrei Bodiu, China. Jurnal în doi timpi, Bucureşti, „Tracus Arte", 2013

 

 

inapoi la sumar