451 FAHRENHEIT
index
Articolele lui Lucian Vasilescu, publicate în «Ziarul de duminică» sînt de cele mai multe ori interesante. Incitante. Simpatice. Bunăoară, Cercul poeţilor dispăruţi. Două abordări , «Ziarul de duminică»/ 30 ianuarie 2015:
„Portughezii au ales să-l omagieze pe poet ca pe unul de-al lor, nu ca pe vreun personaj fabulos venit din altă lume. Pessoa este o persoană familiară fiecărui portughez; e vecinul lor, e prietenul lor. Sigur că o astfel de abordare prietenoasă a posterităţii poetului are efecte şi asupra receptării operei sale, receptare tot caldă şi prietenoasă, iar nu idolatră.
Astfel, Pessoa e unul dintre cele mai vii personaje ale Lisabonei. N-ai cum să nu-l întâlneşti pe stradă iar dacă nu ştii cine e n-ai cum să nu te întrebi cine-o fi cetăţeanul ăsta ubicuu şi n-ai cum să nu afli răspunsul.
Dar avem şi noi poeţii noştri, a căror prezenţă postumă în memoria colectivă este păstrată, în mod nefericit, în texte şi reprezentări doldora de metafore, hiperbole, parabole, exaltări, adoraţii patetice şi misticoide, care, fiecare în parte şi toate laolaltă nu fac decât să te îndepărteze de persoana nefericitului de poet şi, astfel, şi de opera sa.
La Lisabona chiar poţi să bei un păhărel cu Pessoa; la noi nu ştiu cui i-ar veni să stea la aceeaşi masă cu o fiinţă înaripată, fie ea «Luceafăr» ori «Zburător», sau cu un Înger, fie el «blond» sau «cu aripile frânte».”
*
Ca arădeni, avem şi noi faliţii noştri. Care, din cînd în cînd, dau cu mucii-n fasole, încît e nevoie să fie traşi de mînecă. Poate ajută (deşi scepticismul e mai sănătos în cazul de faţă:
„Statuia Libertăţii a fost vandalizată. De cine şi de ce? Nu se ştie. Sau nu se admite. Sau nu se vrea admis. Dar admis sau nu, adevărul este vopsit cît se poate de clar.
Dragii mei vandalizatori! Să ştiţi că vă iubesc ca pe ochii din cap. Sunteţi dovada vie a ceea ce tot repet de ani buni de zile, şi anume că nu există comunitate maghiară, respectiv română în sensul în care le înţeleg Inauguratorii de Serviciu din Arad sau din Ardeal (ISA) din ambele etnii: nu există comunităţi com pacte, unite, ale căror membri să gîndească la fel. Dac-ar exista, toată românimea v-ar aplauda pentru fapta Dvs., ceea ce, sunteţi conştienţi desigur, nu e cazul.
Vouă, dragii mei vandalizatori, vi se rupe de Világos, de revoluţie, de libertate, de naţionalitate – Doamne, ţine-mă! Voi aţi băut cîteva halbe (admit să fi fost multe), cîteva votci (idem), şi înainte să vedeţi ce aţi băut exact aţi tras trei culori pe o statuie. L-aţi auzit pe ISA vorbind de Petőfi şi Eminescu (în rolul lor de poeţi naţionali sunt la fel de plictisitori), de o luptă care n-are nimic cu lefurile groaznice ale părinţilor voştri sau al vostru personal, şi-atît. Plus cîteva cuvinte obscene, fireşte, că nu poţi să fii român verde (nici maghiar, nu, nu şi nu!) fără cîteva pule babane” Péter Demény, Scrisoare deschisă către vandalizatori , «Adevărul», 14 februarie 2015.
*
În «România literară», nr. 5/ 2015, ne întîlnim cu doi, nu ne sfiim să spunem, mari, poeţi contemporani: Alexandru Muşina (Simona Sora Decalogul lui Muşina ), şi Ion Mureşan (Marius Miheţ, Ion Mureşan. Instituţionalizarea legendei ). Cîte un extras din cele două texte sperăm să fie convingător:
„Pentru mine, Alexandru Muşina a fost maestrul tacit, omul la părerea căruia ţineam în primul rînd, în orice împrejurare literară – într-un fel, scriitorul care mi-a arătat, mai mult ca oricine, pe viu, prin viaţă şi operă, ce-ar putea fi şi ce e, uneori, literatura. În francheţea lui, în directeţea lui esenţială, în hiperbola neretorică a tranşărilor lui, generoase în fond, am găsit, şi eu ca mulţi alţii, reversul multor medalii, adevărurile simple, adevăratele dileme”.
şi:
„Aşa se explică şi de ce principalii lui susţinători, de-a lungul deceniilor, au fost oameni care-l ştiau îndeaproape. Ceilalţi critici acumulau reticenţe, multe justificate, faţă de un mit ce nu avea concreteţe şi părea cusut cu aţă albă de confrerii îndoielnice. Nu poţi accepta o legendă vie fără să ai nimic din instrumentarul înţelegerii lui. Ion Mureşan a rămas destulă vreme un poet al Clujului, un mit răspândit numai de echinoxişti, prin geografiile pestriţe în care-au fost exilaţi. Odată ce optzeciştii au ocupat posturi-cheie, educaţionale şi redacţionale, poetul Ion Mureşan s-a instituţionalizat, finalmente, şi a ieşit din obscuritatea legendei vii. Mitul poeziei lui a fost legitimat, la fel oficializarea lui a atins cote apreciabile, chiar pentru cei mai sceptici. Niciun poet autohton, de la Nichita încoace, nu a avut parte de atât capital legendar şi de simpatie unanimă.”
*
Tot vorbind despre poeţi (şi prozatori) contemporani. Citim în «Adevărul» (15 februarie 2015) un agreabil interviu cu Mircea Cărtărescu, „Mă numesc Cărtărescu dintr-o greşeală de transcriere la primărie” . Două fragmente, unul evocînd copilăria, unul conţinînd o mărturie preţioasă:
„În dimineaţa zilei de 23 august noi, care stăteam pe Ştefan cel Mare, deschideam geamurile şi ne uitam de la etajul cinci cum trec coloane de oameni. Şi treceau oameni care râdeau, vorbeau, fumau, îşi duceau pe spinare pancartele şi lozincile, le târau în urma lor. Era un spectacol atât de haotic şi colorat, că ziceai că e armata salvării. Erau şi carele alegorice care, pentru noi, copiii, erau culmea fantasticului. Care alegorice cu ţesătoare care lucrau la războaie de ţesut, strungari, sportivi care formau o piramidă, în vârf era un copil care ţinea secera şi ciocanul… Era un fel de spectacol muncitoresc grotesc şi absurd. De fapt, arhetipal, cred că acestea erau carnavalurile lumii muncitoreşti”.
„Scrisul, în momentul în care-l foloseşti ca să-ţi înţelegi situaţia în lume, devine metaliterar, ca la Kafka şi la toţi ceilalţi autori pe care-i admir: la ei, esteticul şi adevărul fuzionează”.
*
Primim din Elveţia o revistă cu nume intenţionat enervant, «Le Persil»/ Pătrunjelul . Cu un preţ şi mai enervant: 15 franci elveţieni. Întru trecerea enervării, găsim şi preţul în mai familiara monedă euro: 12 (asta era înainte de revalorizarea monedei elveţiene ). Cînd vedem (de parcă n-am fi ştiut) cine realizează revista, adică bunul nostru prieten (de asemenea mare scriitor) Marius Daniel Popescu, enervarea se risipeşte de parcă nici n-ar fi existat.
Cum tot ne-am obişnuit de o vreme cu veştile proaste, e vorba de un număr omagial, Salut Beno! , dedicat memoriei lui Jean-Luc Benzoglio. Vestea bună e că, atîta vreme cît ne amintim de ei şi cărţile lor există, şi scriitorii continuă să trăiască.
*
O poveste ciudată (asemănătoare, prin dimensiunile egoului autorului cu cea cu Siegfried de acum cîţiva ani) e cea istorisită de Gabriel Liiceanu, O poveste cu cafea, cola şi vin din 1990. Sau cum puteai deveni paranoic după mineriadă («22», 27 ianuarie 2015), şi din care reproducem finalul:
„Şi totuşi, starea de alertă în privinţa directorului proaspăt înfiinţatului SRI nu mi-a dispărut. La câteva zile după vizita pe care o făcusem, un tip sună la uşa apartamentului meu din Intrarea Lucaci şi îmi lasă, «din partea domnului director» , o lădiţă cu şase sticle de vin alb. M-am tot învârtit în jurul lădiţei câteva zile şi am terminat prin a trage concluzia că n-ar fi fost nici o problemă să se fi introdus ceva prin dopul sticlelor cu o seringă, de pildă. Era mai prudent să nu le deschid. Dar ce să fac cu ele? Dacă n-aveau nimic, ar fi fost păcat să le arunc. Apoi mi-a venit ideea salvatoare: la prima întâlnire a Grupului, le-am dus la sediul GDS din Calea Victoriei. Bineînţeles, n-am deconspirat provenienţa. Au fost primite – şi băute pe loc – cu mare bucurie. În ce mă priveşte, învăţasem din vizita la domnul Măgureanu ceva: paharul din faţa mea a rămas toată seara neatins”.
Nu prea avem ce comenta. Dar nu ne putem abţine să reproducem comentariul lui Cristian Teodorescu, Cînd filosoful nu-şi bea cucuta, ci le-o dă prietenilor (htp://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/cind-filosoful-nu-si-bea-cucuta-ci-le-o-da-prietenilor-111221.html):
„N-am citit pînă azi un text de o mai voioasă abjecţie, decît cel al moralistului care le-a dat atîtor altora note proaste la etica personală. Să le oferi amicilor de ideal o presupusă cucută care-ţi era destinată şi de care tu nu te atingi seamănă cu deviza lui Rică Venturiano: «Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm!», dar într-o cheie sinistră. Cît despre participanţii la banchet, aceştia ar trebui să-i mulţumească lui Virgil Măgureanu că n-a vrut să-l otrăvească pe Gabriel Liiceanu, aşa cum şi-a imaginat eseistul, crezînd nestrămutat despre sine că e buricul pămîntului pe care SRI-ul voia să-l facă să dispară.”
[…]
„După această voioasă mărturisire, Gabriel Liiceanu ar trebui să facă nu unul, ci doi paşi înapoi din rolul lui de moralist al neamului.”