CRONICA LITERARĂ

Lia Faur

Ardelencele*

Titlul acestui articol nu e dat de imaginaţia mea, ci de cea a lui Al. Cistelecan, criticul literar de la Târgu-Mureş, născut la Aruncuta, comuna Suatu, jud. Cluj. Vin cu aceste detalii, deoarece şi ardelencele domnului Cistelecan vin din zone interesante, prima, Maria Suciu-Bosco, tocmai din Ucurişul Bihorului. Dacă cineva s-ar putea întreba de unde ideea cu pomenirea unor ta­lente literare, mai mult sau mai puţin uitate, aflaţi că domnia sa a dorit să se facă arheolog, ceea ce i-a şi ieşit în cel mai original mod. Ne bucurăm că nu şi-a dorit să fie detectiv. Ca orice critic literar, şi bărbat pe deasupra, Al. Cistelecan încearcă o oarecare „înţelegere şi empatie” faţă de pionierele poeziei româneşti, apoi o justificare a talentului pierdut din faşă la poetele cu „vino-ncoa‘”: „Femeile frumoase, oricît nu s-ar crede, au, cînd e vorba de poezie, un handicap faţă cu femeile urâte: ele nu pot scrie poezia mizantroapă a acestora. Frumuseţea lor stă în calea unor viziuni repulsive”. Nu-l contrazicem, mai ales că vorbind despre poeta amintită mai sus, criticul ob­servă similitudini între ardeleanca Maria Suciu-Bosco şi Ruxandra Cesereanu, cu diferenţa doar de „aparat, nu de tipologie sau temperament”, şi unde „aparatul contează, dar şi celelalte se pun”. Trecând peste orice ironie, demersul este lăudabil, şterge praful sau dezgroapă, unde este cazul, cu sprijinul altor pasionaţi de „arheologie”, menţionaţi în prefaţă.

Maria Suciu-Bosco debutează la 1867 şi este considerată un sex-appel al vremii, în ciuda faptului că mai era şi preoteasă pe deasupra. Aşadar, meritul său este că reuşeşte să închege în jur, ortodox sau nu, un cerc literar compus din tineri condeieri ardeleni în mijlocul căruia se dezvoltă literar şi fiica sa, Lucreţia.

Veronica Micle este o altă poetă, năsăudeancă, „muza rezolută”, despre care istoria literară vorbeşte cu generozitate, mai ales când vine vorba de poetul naţional. Al. Cistelecan o aduce în mondenitate, comparând-o, destul de artificial, cu Elena Udrea din zilele noastre. Se pare că ope­ra lirică a poetei este un roman al existenţei sale capricioa­se, când îndrăgostită ca o adolescentă, când îmbufnată ca o copilă, când răzbunătoare ca Miţa Baston. Fiecare critic al vremii a văzut în Veronica o poetă sinceră care traduce sentimentele în cel mai fidel mod posibil, iar gestul său de a se sinucide în anul morţii lui Eminescu poate fi interpretat ca o „dovadă de sinceritate”. Cum spuneam, criticul a vrut să se facă arheolog, dar are stofă de detectiv. Intră în profunzimile textului Veronicăi şi interpretează forţat, pe alocuri, versurile poetei, constatând că „adoraţia se dovedeşte doar un concurs de orgolii, de vanităţi de fapt, căruia poeta îi pune capăt tăindu-i «Luceafărului» orice merit în acţiunea amoroasă şi suferitoare”. Poezia celor doi îndrăgostiţi este cu toane, aşa cum o confirmă şi corespondenţa dintre ei. Şi Eminescu îşi varsă efuziunea sentimentală, dar la un alt nivel, care se pierde în profunzimile lumii. Între cei doi nu există comparaţie, cum nici între actul liric şi ceea ce a stat la baza sa, nu există. E clar că Veronica Micle nu are forţa poetică a muzei sale, ea însăşi muză, dar faţă de alte poetese ale vremii (Matilda Cugler) sale, depăşeşte pragul alfabetului liric, cum remarcă şi Irina Petraş, citată aici. Capitolul scrisorilor dintre cei doi îndrăgostiţi este atent studiat, cu acribia chirurgului căruia îi lipseşte sentimentul, că altfel n-ar mai salva lumea. Există un prag maxim pe care-l atinge relaţia Eminescu-Veronica, observabil în scrisori, apoi o scădere, ba chiar o formă de agonie. Cert este că dacă n-ar fi fost aşa, Eminescu s-ar fi numit, poate, Arghezi, diferenţa nu e mare, dar e remarcabilă. Desigur, gesturile şi cuvintele intimităţii sunt general valabile la cuplurile de îndrăgostiţi, se pare că-n intimi­tate oamenii se comportă la fel, dar apariţia scrisorilor (păstrate la strănepoata Veronicăi, Anna Maria Grigorcea-Messeri) nu scade cu nimic din întâmplarea ce se bănuia: Eminescu – îndrăgostit şi febril, bolnav sau îngrijorat, gelos sau indiferent. Bine că a existat o Veronică, o Cătălină, altfel ea trebuia inventată, ca să susţină explozia lui Hyperion. Senzaţia este că se amestecă lucrurile, dragostea, scrisorile, cu opera şi valoarea literară. Nici nu are vreun sens să fie adusă în discuţie poezia Veronicăi Micle alături de cea a lui Mihai Eminescu, cum posteritatea nu o judecă în vreun fel pe Jeanne Duval, muza lui Baudelaire. Anul 2000 a stimulat masiv eminescologia românească, ceea ce Al. Cistelecan vede ca pe „o exaltare festivă, cu discernământul mereu ameninţat de o supradoză de admiraţie, asumată ca datorie naţională”. Pe fondul unor manifestări care depăşesc bunul-simţ interpretativ, din aceleaşi motive, piaţa românească setoasă de telenovele a gustat idila eminesciană în aceeaşi măsură cu Tânăr şi neliniştit , ceea ce nu a adus nimănui vreun serviciu, cu atât mai mult poetului junimist. Dar apariţia scrisorilor poate fi considerată cea mai bună întâmplare a anului 2000 eminescian.

O altă ardeleancă de care se ocupă domnul Cistelecan este „prima noastră romancieră” (Emilia Lungu), o admirabilă femeie care studiază la Preparandia din Arad, devenind prima învăţătoare din Banat. Dar Emilia Lungu este şi „prima femee română care s-a încumetat să scrie un roman” (Ioan Dimitrie-Suciu), a organizat „cea dintâi manifestaţie publică a femeilor române din Banat” (Aurel Cosma), deci o pionieră a timpului său. Ceea ce dă o savoare în plus prezentărilor din Ardelencele este că din lipsă de probe (cărţi, bibliografie), autorul se transformă în narator, povestind ce au spus alţii, ce se povesteşte. Nu ar fi stricat şi nişte fotografii cu personajele ce ne sunt prezentate.

Lucreţia Suciu-Rudow, „o didonă de Ardeal”, este nimeni alta decât fiica primei poete, cea din Ucurişul Bihorului, Maria Suciu-Bosco, aceasta, la rândul său, o femeie mândră care îi răpeşte iubitul fiicei sale. Dar tot răul spre bine, Lucreţia scrie o poezie a durerii din dragoste, a iubirii neînţelese. Au loc drame care stau la baza creaţiei şi pe care domnul Cistelecan ni le prezintă în amănunt, cum îi stă bine unui arheolog, dar şi cu atitudine de entomolog care priveşte insecta fără vreo empatie. Lucreţia a fost remarcată şi de Maiorescu sau Iorga, cel din urmă comparând-o cu „pana lui Victor Hugo”. Pentru exemplificare, iată câteva versuri: „Apa'i clară liniştită, se văd petrile la fund,/ Ea'şi descinge haina albă de pe trupul cald, rotund,/ Părul negru, lung şi moale îl desprinde, despleteşte,/ Și privind mereu în lături cătră mal încet păşeşte,/ Surâzând şi doritoare îşi priveşte-n apă chipul,/ Lin picioru-şi moaie-n unde şi se joacă cu năsipul/[…]/ Vesel se frământă apa sub piciorul ei roşatic/ Și se-aşează de odată, când ea ţipă lin, cu­minte,/ Că vr'un peşte îi atinge sânul ei rotund, fierbinte/[…]/ Cătră mal păşeşte leneş, malul verde îi zâmbeşte,/ Soarele să o ajungă razele şi le lungeşte,/ De pe trup să-i soarbă stropii şi-i pândeşte toată taina,/ Supărat în nori s'ascunde, dacă ea'şi încinge haina”. (Libertatea antică, p. 77) Ei, la această efuziune de sentimente, Lucreţia nu primeşte laude, ci replica următoare: „Ardelencele sunt, de fapt, nişte voluptoase cenzurate cărora le place să se scalde goale-n rîuri (o La scaldă va scrie şi Maria Cioban, tot o reverie erotică şi aia) şi să cocheteze «cosmic»”. (Al. Cistelecan)

Se spune că nu alegi unde să te naşti, iar eu aş adăuga, nici cine să te critice. Alte poete au parte de mai multă înţelegere, cum este, de pildă, Maria Cunţan, „Biata Mărioara”, cea căreia suferinţa îi este întipărită în adene, una din „sorioarele” lui Coşbuc, asemenea Mariei Cioban, care publică la Arad la Tipografia diecezană, 1905, volumul Poezii . La toate poetele prezentate se simte influenţa vreunui Eminescu, Goga sau Coşbuc, apoi mai au şi nefericirea de a se fi născut femei şi de a suferi conform timpului lor. Ele fac tot ce le stă în putinţă să exceleze în vers, dar se remarcă, mai cu seamă, în opere de caritate, conferinţe sau organizarea unor acţiuni culturale. Unele apar prin dicţionare, altele, nu. După exaltarea lirică a Mariei şi Lucreţiei, apare şi doliul la Aurelia Pop-Florian din Săcel: „E-un gol care mă-neacă/ Și zilele sînt grele şi nu vor să mai treacă;/ Iar nopţile-s grozave, pustii şi fără stele,/ Întruna plîngevîntul la geamurile mele”. (Scrisoare)

Intră în vizor şi alte poete, după titlurile date de autor: „Altă amărâtă turturea” (Elena din Ardeal), „Altă Didonă de Ardeal” (Ecaterina Pitiş), „O ardeleancă de ispravă” (Vioara din Bihor), „Cea neiubită de nimenea” (Mia Cerna), „O poetă de festivităţi”(Doina Delacriş), „Talentul în familie” (Livia Rebreanu-Hulea şi Pussy). Livia, sora lui Liviu, i-a făcut o mare surpriză fratelui care a şi debutat-o în Falanga literară şi artistică , în 1910, sub anonimat, dar nici ea nu a reuşit să treacă pragul exigenţei literare, nici a lui Liviu, nici a celei de azi. A trăit morţile celor trei fraţi ai săi, moartea lui Emil a dărâmat-o, după cum mărturiseşte, are trei copii şi scrie răvaşe uşoare: „Inimă, tu eşti urzită/ Ori din plumb, ori din granit:/ Cum mai poţi purta durerea,/ Ce de-o vreme te-a lovit?” (Inimă ) A fost o fire bravă, iar amprenta războiului răzbate din versurile la care se încumetă.

Printre ultimele ardelence poete găsim şi o „whitmaniană de fire şi de temperament”, „o nietzscheiană”, cum o numeşte Al. Cistelecan pe Mariana Moşoiu, fata generalului Traian Moşoiu. Apropiată de Lucian Blaga sau Ion Barbu, Mariana scrie „versuri cam prea lungi pentru ea”, prin 1943-1944, dar cele mai bune până aici, adică este o ardeleancă veritabilă care nu are parte de nicio ironie din partea „arheologului”. I se dedică zece pagini, cu citate şi cu regretul final că: „n-a avut tupeul unui imaginar pe măsura intensităţii extaticii pe care şi-a propus-o”. Mariana scrie versuri fără nostalgii sau resentimente ruraliste, dina­mice, pline de frenezie, îşi schimbă direcţia, însă nu şi entuziasmul: „Aş vrea/ În vorbele cele dintîi/ Și cele mai adânci ale vieţii/ Să vă spun/ Ce minunat e să trăieşti/ Să lupţi/ Pentru atîtea-n care crezi/ Pentru aceea ce iubeşti” (Poem ).

Turnirul ardelencelor se încheie cu „O fată pierdută” (Augusta Dragomir), „Moaţa absolută” (Florica Ciura) şi „Păgâne şi creştine”, cu referire la Zorica Laţcu-Teodosia, dar fără geniu, ci, poate doar din aceeaşi categorie a „metaforei menstruale”, cum scrie pe undeva prin carte domnul Cistelecan. Ca imagine vizuală, volumul seamănă cu zidurile unei cetăţi descoperite în mijlocul altei cetăţi, văzute de sus, în timp ce un bărbat cu părul alb şterge, fără grijă exagerată, urmele de sol pentru a scoate la iveală bucăţi din vechea cetate.

Coperta este realizată onorabil de Floarea Țuţuianu.

* Al. Cistelecan, Ardelencele , Editura „Eikon”, Cluj-Napoca, 2014