DIALOG

Încotro se îndreaptă spiritul?

interviu realizat de Ciprian Vălcan cu Vincent Teixeira

Vincent Teixeira este un eseist şi poet francez, născut în Auvergne, la Saint-Flour, în 1969. Titular al unui doctorat în literatură franceză, obţinut la l'Université Censier-Paris III, a colaborat o vreme la revista „Digraphe”, condusă de Jean Ristat. Din anul 2003, este profesor de limba şi literatura franceză la universitatea din Fukuoka (Japonia). Primul său eseu, Georges Bataille, la part de l'art – la peinture du non-savoir , a fost publicat la L'Harmattan în 1997; la acelaşi editor, a apărut o primă culegere poetică, À l'encre des derives (2007), prefaţată de Salah Stétié. De atunci, încearcă să concilieze critica literară şi critica socială, mai ales în eseuri precum Shakespeare et les boys band – Culture jetable et marchandisation hédoniste (éditions Kimé, 2014), şi De la colère en l'Occident fantôme (L'Harmattan, 2014).

Ciprian Vălcan: – Sunteţi de acord cu cei care cred că filozofia traversează un moment de criză care-i vesteşte sfârşitul iminent, sau sunteţi de părere că aceasta este doar o nouă formă în seria de metamorfoze suferite de filozofie de-a lungul timpului?

Vincent Teixeira: – „Cei care cred… ”, aşa cum sugerează formularea dumneavoastră, căci este vorba într-adevăr de planul credinţei, fie că această „credinţă” este expresia unei îndoieli sau, dimpotrivă, a unei afirmaţii absolute. Din nefericire este însă una din constatările derizorii la care ne-au condus îndeosebi teoriile „postmodernismului”, „deconstructivismului” şi, în prezent, ale „post-umanismului”. Precizez de la bun început că eu nu sunt filozof dar, la fel ca Deleuze, cred mai cu seamă că există perioade de timp sărace şi perioade bogate, iar noi traversăm o epocă joasă pentru care, cum credea şi Castoriadis, kairos (momentul oportun pentru schimbarea situaţiei) nu se prezintă niciodată. Simptomele faptului că filozofia sau, la modul mai general, spiritul traversează o perioadă de criză sunt suficient de numeroase şi elocvente ca să ne îngrijoreze; cu toate acestea, ideea unui sfârşit, iminent sau nu, al filozofiei mi se pare o absurditate, chiar şi lăsând la o parte ignoranţa noastră în ce priveşte viitorul. Asemenea discursuri ţin în primul rând de o retorică teologico-filozofică ce contaminează şi bruiază istoria filozofiei printr-o interpretare istorico-religioasă. În realitate însă, fiind vorba de gândire şi de metamorfozele ei, nu există scheme sau legi explicative deterministe ori teleologice, ci doar interpretări.

Praf în ochi şi discursuri bruiate a căror responsabilitate nu o mai poartă doar fărâmiţarea hermeneutică sau trăncăneala teoretică în jurul postmodernismului, supra-conceptualizării şi raţionamentelor prea subtile ale celor care se exprimă în jargon filozofic („prea multă teorie”), care au antrenat o abandonare a „concretului”, ori mai degrabă a realului, ce a târât cu el toate „post-urile” sau „sfârşiturile” Istoriei, artei, omului etc. De fapt, toate sfârşiturile sau post-orişiceurile care, pe urmele unei con­cepţii structuraliste a limbajului, private de irigaţia ei sensibilă, au abandonat realul şi nu încetează să se auto­ analizeze, după cum prea bine a arătat Henri Meschonnic în Modernité modernité . Avem aici un abuz de limbaj, un abuz de cuvinte (Words, words, words ), şi mai ales de „cuvinte mari”. Abuz căruia, aşa cum scria deja Lichtenberg, „i se datorează destul de multe erori”. Şi tot el adăuga că „poate pe seama acestui abuz trebuie să punem axiomele”, credinţele noastre sau aşa-zisele adevăruri apodictice. Un abuz de cuvinte care maschează prost o uitare a duplicităţii inerente limbajului, incompletitudinea cuvântului în virtutea căreia omul nu este vreodată maestru al limbajului, ci e posedat de puterea lui demoniacă (în sensul termenului grec daimôn ) şi totodată deposedat de neputinţa lui de a rosti „realul”, realul imposibil de numit, în faţa aporiilor pe care le dezvăluie şi în acelaşi timp le disimulează. Aşa rătăceşte sfârşitul în lume şi, din cauza sfârşitului marilor ideologii (de la Iluminism la Marx, trecând prin Hegel), sub pretextul condiţiei postmoderniste , ajungem să considerăm că socialul şi politicul nu au fost niciodată altceva decât nişte amăgiri şi să legitimăm, fără voie, toate compromisurile, consensurile, supunerile faţă de ordinea dominantă, marcând o adevărată dezangajare socio-politică, dar şi sensibilă totodată.

Când vine vorba de filozofie, lucrurile stau la fel ca în celelalte do­menii, de exemplu în industrie; astfel, discursul despre „lumea post-industrială” mi se pare la fel de lipsit de sens ca şi cel despre postmodernism sau post-umanism. Lumea nu a fost niciodată mai industrială, mai industrializată, mai hiper-industrială decât în ziua de azi. Bineînţeles, nu mai sunt aceleaşi industrii ca în epoca Revoluţiei industriale, nici cele de acum cincizeci ori treizeci de ani. Nici indus­tria, nici condiţiile socio-economice şi politice nu sunt bătute în cuie, ci trec printr-o metamorfoză perpetuă. Lucrurile stau la fel şi în cazul filozofiei sau al gândirii în general, care evoluează în manieră socio-istorică, la fel ca societăţile şi lumea în general. De aceea, nu ar putea exista un amurg al gândirii, nici o stare definitivă ori un sfârşit al filozofiei – la fel ca în cazul societăţilor sau al omului, realităţi nedesăvârşite prin definiţie şi ancorate într-o temporalitate istorică. Să ne amintim mitul lui Epimeteu („cel care gândeşte după ce acţionează”), fratele geamăn al lui Prometeu („prevăzătorul”), care ilustrează ideea că omul este lipsit de calităţi şi prin urmare perpetuu polimorf, în schimbare, în devenire, angrenat într-un proces infinit de invenţii şi metamorfoze (de unde şi gesta prometeică), în încercarea de a umple vidul lăsat de „greşeala lui Epimeteu”. Din această lipsă se nasc, pe de o parte, acţiunile glorioase, măreţia omului, dar pe de altă parte şi toată nenorocirea lui (căci se ştie că Epimeteu a primit-o ca dar al zeilor pe Pandora, a cărei cutie ascundea toate relele omenirii).

De altminteri ar trebui adăugat că istoria Occidentului este legată profund, încă din Antichitatea greacă, de istoria filozofiei şi niciun deconstructivism sau postmodernism nu îi marchează sfârşitul. Dacă există vreun „sfârşit”, acesta este – dar asta nu e o noutate – sfârşitul sistemelor, al ideologiilor ca mari utopii… Dar dincolo de el, totul rămâne întotdeauna de luat de la capăt, neîmplinit, filozofia, la fel ca arta, ştiinţele etc., căci un adevăr unic şi absolut, definitiv, nu a existat niciodată şi nu există nici acum. Mai degrabă există, aşa cum gândea Nietzsche, o credinţă în adevăr, o opinie – şi în final o „neputinţă a adevărului”, după expresia lui Bataille folosită în Sur Nietzsche . Astfel filozofia, ca lumea, ca ştiinţele, ca arta, ca oamenii, se află într-o metamorfoză perpetuă, interminabilă; orice gândire, fiind marcată intrinsec de pecetea neîmplinirii, nu poate oferi decât „răspunsuri enigmatice”. Din acest punct de vedere, nu-i nimic nou sub soarele lui Heraclit.

Putem constata totuşi o tendinţă – intensificată la modul general după Hegel, accentuată sub influenţa lui Heidegger – spre „jargonul autenticităţii”, care face ca filozofia să tindă să se privească din ce în ce mai mult în propria oglindă (lingvistică), devenind o reflexie fără o­biect, prinsă în năvoadele unor consideraţii speculative, sterile, ale filozofiei analitice sau hermeneuticii: reflexie pe care, cu multă clarvi­ziune, o percepe tot Lichtenberg atunci când spune că „filozofia va sfârşi hrănindu-se din sine însăşi. Metafizica s-a înghiţit deja în parte”. Căci dacă trebuie să reculăm veşnic frontierele ştiinţei dincolo de o „barbarie erudită”, o ştiinţă a adevărului nu echivalează cu o ştiinţă care ne alimentează viaţa lăuntrică, se îmbină cu sângele nostru şi ne mistuie gândirea, o ştiinţă care pune întrebări haosului din noi, enigmei care suntem noi, labirinturilor lăuntrice ale spiritului şi sensibilităţii noastre, şi totodată cele care ne rătăcesc în complexitatea lumii, toate cămine ale perplexităţii. Ştiinţa şi neştiinţa, judecata şi nejudecata merg împreună, de nedespărţit.

Însă drama este că lumea noastră modernă se preocupă mai mult de producerea şi consumarea unor răspunsuri certe, de-a gata, dige­rate rapid (bunuri de consum, bunuri de gândit), decât de deschiderea orizontului şi interogarea subteranelor sufletului uman, fondul întune­cat al vieţii noastre lăuntrice călcat cu voioşie în picioare, mutilat. Ca şi cum ne-am fi pierdut de tot „pofta de infinit” (Baudelaire). Din această perspectivă există într-adevăr o criză, o criză a spiritului care se pierde fiindcă nu-l mai căutăm, ori îl căutăm tare rău, prin asemănări false, prin mascarade, vagabondaje ori reciclări. Şi într-un mod ipocrit, fără de voie, în ultimă instanţă anumite speculaţii postmoderne sau post-u­maniste, trans-umaniste conform cărora n-ar mai fi necesar să ne gândim pe noi înşine (omul fiind cuplat deja cu maşinăria, pe cale să fuzioneze cu ea, ba chiar să fie înlocuit de ea) nu fac decât să întărească acest mizer simbolism înconjurător. Legată de acapararea şi degrada­rea vieţilor noastre de către cele mai felurite automatisme tehnologice există o resemnare copleşitoare care nu-şi spune numele, ci se ascunde sub o pretinsă necesitate istorică şi potrivit ei ar trebui să mergem „în sensul curentului”, să plutim fără complexe pe acest val de „modernitate” şi să renunţăm la imposibil. Putem măsura astfel răul ucigător al civilizaţiei noastre, căci o asemenea renunţare se străduieşte cu perfidie să nimicească sublimul şi să dezarmeze conştiinţele. S-ar fi terminat, aşadar, cu înnebunita căutare de sens, ca şi cu obscurul teatru al pasiunilor şi cu urmărirea aventuroasă a libertăţii noastre încă necunoscute. S-ar fi terminat deci cu omul, care a ajuns „simplificat”, cum îl numeşte Jean-Michel Besnier, simplificat într-o asemenea măsură încât a devenit demodat, fiindcă „ce nevoie mai are oare viitorul de noi” în post-umanismul descărnat de partizanii tehnologiei? Viitorul muncii, aşa cum se profilează, aparţine roboţilor – iar omul e pe cale să fie devorat de maşinăriile pe care le fabrică. Sub pretextul de a „ameliora” umanul şi condiţiile lui de viaţă, post-umanul nu este altceva, de fapt, decât produsul unei subjugări în faţa imperativelor instrumentale dictate de modele economice şi tehnico-ştiinţifice, ale căror multiple manevre le maschează prost adevărata faţă (nivelare, domesticire, alienare), sub nişte momeli atrăgătoare. Pe scurt, o negare a omului. În realitate însă, în ciuda acestei „arte de a reduce capetele”, nu încetăm niciodată să fim, să devenim umani, adică să devenim indivizi liberi, liber gânditori – „Dumnezeu a creat animalele, omul s-a creat pe sine” (iar Lichtenberg) – e o barbarie sau o minciună să negăm asta. (Lichtenberg, pe care îl citez cu drag, căci confidenţialitatea, ba chiar uitarea în care este relegat în general în Franţa e uluitoare; însă e adevărat că exigenţa lui de libertate se sustrage academismului şi etichetelor, răvăşeşte genu­rile şi subminează sistemele).

Prin urmare, a spune că va exista un sfârşit al filozofiei ar echivala cu a spune că nu va mai exista libertate, căci filozofia este în primul rând o muncă (infinită) ce foloseşte libertatea de a gândi, ceea ce putem şi trebuie să gândim singuri… în neliniştea primejdioasei şi nesigurei noastre libertăţi, când frizează infinitul, devine pasiune trăită a infinitului. Dacă în centrul acestui proces, în ciuda a toate, există totuşi ceva imposibil , cum e posibil să renunţăm la acest ceva? Cu excepţia cazului în care „trăim şi gândim ca nişte porci”, ne mulţumim cu „resturile pentru câini”, cum zicea Georges Bataille. Un sfârşit al filozofiei nu ar putea însemna altceva decât un sfârşit al omului, care ar putea să dispară aşa cum dispare „un chip desenat în nisip pe ţărmul mării”. Acestea fiind spuse, se ştie prea bine că el este deja dotat cu mijloacele materiale ale propriei sale dispariţii (posibile)… În consecinţă, decât să vorbim despre un sfârşit al filozofiei, ar fi mai corect să vorbim mai degrabă despre o „filozofie imposibilă” sau „filozofie a imposibilului”, fără sfârşit, care se confruntă cu imposibilul. Căci într-o căutare a sensului deznădăjduită, alunecoasă, imposibilă, confundată cu viul, trebuie să rostim imposibilul, în acţiune, în om, în noi.

– Credeţi că suntem ameninţaţi de triumful barbariei, că fundamentele culturii noastre riscă să fie distruse, ori mai există încă speranţă?

– Barbaria, sub aşa de multe forme diferite, există de când există omul, adică de când omul a ajuns duşmanul omului, fiindcă ea este în el, surdă la om, este elementul specific bestiei umane şi iese la su­prafaţă sporadic, favorizată de anumite impulsuri, circumstanţe sau porunci. Somnul raţiunii generează monştri, dar inteligenţa nu ne protejează de ce-i mai rău. Inumanul se găseşte în uman, în inima beznei sale şi la fel de departe atât de iluziile angelice, cât şi de atitudinile pesimiste; unul dintre meritele lui Sade este tocmai cel de a fi revelat această cruzime inerentă omului, acest vertij metafizic. Fără să facem metafizică, potrivit unui materialism cât se poate de îndepărtat de orice bunăstare intelectuală, demonstrând formidabila capacitate de metamorfoză a dorinţei – chiar dacă atât de des violenţa dorinţei e confundată cu dorinţa de violenţă. Îndrăzneală şi subversiu­ne a gândirii care inervează şi „umanismul destrămat” al lui Bataille, ce vede crima ca pe un „fapt al speciei umane” şi scrie: „la fel ca Piramidele sau Acropolele, Auschwitz este şi el fapt, semn al omului. De acum înainte imaginea omului nu va mai putea fi separată de o cameră de gazare…”. Versatilă din punct de vedere istoric, barbaria asumă multe înfăţişări: după marile găuri negre din secolul trecut, o vedem în acţiune astăzi, de exemplu în exacţiuni şi în scenarizări macabre aduse în ochii lumii întregi (graţie noilor tehnologii), comise de diverse entităţi monstruoase, cum este cea a jihadului islamic, a cărui violenţă şi fanatism obscurantist cangrenează Orientul Mijlociu. O nouă ilustrare a puterii idolatriei, a partizanilor absolutului şi a ororii care se poate naşte din crezurile lor religioase ori ideologice, mânjite de milenarism sau de viziuni apocaliptice. Fanatismele sau religiile, cu alaiul lor de momeli şi miraje, reprezintă adeseori „spiritul unei epoci fără spirit” (Marx), iar viitorul acestor iluzii este în continuare înfloritor. Însă dacă această barbarie de odinioară (aliată cu cele mai moderne tehnologii) ameninţă ordinea mondială impusă de Occident, faptul nu este străin de dominaţia pe care noi, occidentalii, am încercat să o impunem în timpurile moderne, răspândind ici şi colo o ură înverşunată împotriva Apusului (cu America în frunte), în virtutea umilinţelor şi a puterii infinite de exploatare şi deconstrucţie ce au însoţit această hegemonie.

Barbaria se manifestă însă şi mai insidios, zi de zi, ca un soi de tiranie planetară fără tiran. Căci dincolo de violenţa cea mai directă, care sare în ochi, ea mai recurge, pe ascuns, pernicios, şi la sisteme de dominaţie care astăzi, în era capitalismului total, tind să-l reducă pe om la o simplă rotiţă a maşinăriei economice, punând în pericol viitorul planetei noastre şi condiţiile decente de viaţă pentru oameni (human decency ). Această vrajă a „ororilor noastre economice” (Rimbaud) este o adevărată negare a omului care, în opinia mea, constituie barbaria modernă veritabilă, dincolo de toate clivajele culturale, civilizaţionale, comunitare pe care le vedem înflorind în prezent cam peste tot în lume. „Timpurile moderne reprezintă era monstruosului creat de om”, scrie Peter Sloterdijk. Toate civilizaţiile, asemenea zeilor, sunt muritoare, însă în prezent lumea însăşi este cea ameninţată de brutalitate, stâlcită, desfigurată, mutilată, în aceeaşi măsură ca omul, în virtutea interdependenţei ce leagă fiinţele de lucruri. Şi cum să nu fim covârşiţi şi cum să mai credem în pretinsele remedii ale diverselor „administraţii ale dezastrului” într-o lume care, ni se spune azi, a pierdut în patruzeci de ani jumătate din speciile de animale sălbatice? Planeta este bolnavă şi asta din motive legate de activitatea omenească. Mutilaţii generate de „stricăciunile progresului”, „dictatura valorilor economice” (propagată de americanizarea industrială a lumii), care n-a făcut decât să crească timp de aproximativ două secole, încă din perioada genezei ei, când unele spirite clarvăzătoare îi intuiau deja norii negri şi ameninţători, fie că e vorba de Tocqueville, Chateaubriand, Fourier, Melville, Thoreau… Şi Baudelaire, care, „pierdut în astă lume ticăloasă”, lansa în una dintre Fusées , cu tot atâta mânie pe câtă tristeţe, şi nu fără un dandism deziluzionat, faimosul său strigăt „lumea se va sfârşi”. Profeţie amară pe care o clarifica astfel: „vom pieri din cauza celor care credeam că ne vor face să trăim. Mecanica ne va americaniza atât de mult, progresul va atrofia atât de mult tot ce e spiritual în noi” încât „ruina universală sau progresul universal” se va resorbi „în marginile înguste ale animalităţii generale” – o ruină a inimii, degradată şi călcată în picioare de domnia burgheză a banului. O sută cincizeci de ani mai târziu, contemplând calamităţile vremii noastre, fără să cad în deplângere, dar la fel de deziluzionat, trist şi înfuriat, mărturisesc că-mi e greu să nu-i dau măcar un pic de dreptate. „E pur si muove! ”

Civilizaţia noastră modernă, considerată „superioară” de către unii, maschează cu greu acest fond de barbarie, disimulată, în exprimarea lui Nietzsche, prin „aprofundarea şi spiritualizarea cruzimii. Această fiară feroce nu a fost doborâtă, ea trăieşte , prosperă” (Dincolo de bine şi de rău ). Noutatea, de câteva decenii încoace, e că omul dispune de mijloacele tehnice ca să (se facă singur să) dispară şi deci „apocalipsa este posibilă din punct de vedere tehnic” (Gunther Anders). Aşa se face că, dacă la început omul a fost, şi este în continuare, ameninţat de reducerea la stadiul de animal (istoria a adeverit în mare măsură coşmarurile şi profeţiile lui Kafka), astăzi el este ameninţat şi de reducerea la stadiul de maşină prin mecanizarea, automatizarea, artificializarea vieţii în toate formele ei. Pretinzând că „îmbunătăţesc” umanul şi condiţiile lui de viaţă (reduse la derizoriul confortului material), tehnologii post-umanului, prin convergenţa tehnologiilor (programul NBIC, ce reuneşte nano-tehnologiile, biotehnologiile, ştiinţele informaţiei şi ştiinţele cognitive), tind să indexeze omul, adică să-l reducă la stadiul de maşină. Se fabrică astfel un om automatizat, deposedat de sine şi de lume, deposedat de capacităţile umane proprii şi singulare de a se inventa pe sine (individualizare) şi de a locui lumea, chiar dacă adeziunea la „societatea de masă” şi la această maşinărie a vieţii artificiale pare să consolideze – cu ajutorul Wi-Fi? – un sentiment aparent de putere şi libertate. Un „om îmbunătăţit” (Better than Human ) cu un arsenal întreg de artefacte şi proteze, care se prezintă mai degrabă ca un om descărnat, micşorat – pe scurt, o negare a omului şi, în ultimă instanţă, o negare de sine. Căci, din cauza managementului tehno-ştiinţific generalizat care tinde să ne dirijeze vieţile, în zilele noastre prevalează ceea ce Heidegger numea „procese fără subiect”, oarbe şi negândite.

Din cauza acestei dominaţii tehnico-industriale care cultivă a­­tât epuizarea lumii, cât şi domesticirea spiritelor, trăim o epocă de „depresiune a valorii spiritului”, cum o prezenta Paul Valéry încă din 1939. Criză a civilizaţiei, criză a semnificaţiilor, criză a sensului marcată de o ascensiune a lipsei de semnificaţie, în virtutea vidului creat de societatea de consum. În felul acesta viaţa este risipită în beneficiul materialismului ce guvernează parcul uman. Iar manipularea spiritelor, prin această automatizare generală, prin guvernarea reţelelor de către marile grupuri industriale, distruge capacitatea de a gândi şi visa. Căci această formatare a fiinţelor constituită de nivelarea „omului unidimensional” despre care vorbea Marcuse este corelată cu „progresul” economic, care constă în transformarea fiinţelor umane în maşini bune de produs şi consum – proces rezumat în sloganul tacit: „nu gândiţi, cheltuiţi”. Modernitate a fantomelor, care ţine la fel de mult de „societatea spectacolului”, cât şi de „societatea spectralului”. Şi în ciuda glasurilor discordante, opoziţiile crescânde şi un impas generalizat, continuăm să trăim în iluzia progresului (dezirabil?) şi a „bunăstării” materiale tot mai mari, în detrimentul oricărei forme de viaţă lăuntrică şi al întregii planete ajunse pubela oamenilor.

Cât despre speranţă, dincolo de cuvintele idealiste frumoase, pentru ca ea să existe cu adevărat în faţa dezvrăjirii lumii, care a dărâmat orice utopie, orice proiect revoluţionar, şi dincolo de politică în ge­neral, marcată de o dezavuare şi o retragere a populaţiei din sfera politicului, ar avea nevoie de o asumare colectivă a societăţii în globalitatea sa, de schiţa unui proiect de societate autonomă, guvernată de ea însăşi, adică de toţi, de popor. Acesta ar fi sensul veritabil al democraţiei (regăsite?) – şi mă gândesc în mod deosebit la ceea ce a spus şi gândit pe această temă Cornelius Castoriadis. Nu ştiu dacă un asemenea salt, dacă o asemenea reînnoire mai este încă posibilă, însă respingerea pontifilor şi tămâietorilor noştri economico-politici a devenit atât de puternică, iar suferinţa oamenilor atât de acută, încât în caz contrar riscăm să ajungem, cum se poate vedea deja, la replieri comunitare, naţionaliste, la o escaladare a sentimentelor de ură şi a actelor de excluziune. Actuala vogă a noilor mişcări de extremă-dreapta, răspândite mai peste tot în Europa, dovedeşte că anumite iluzii, ca aceea a principiului identitar, au un viitor. Pe scurt, mai mult coşmaruri decât vise. În orice caz, e dificil să credem într-o speranţă reală de schimbare politică atâta vreme cât dăinuie mesianismul politic, credinţa în oameni providenţiali şi confuzia între politică şi căutarea fericirii (cum amintea Castoriadis, politica nu e o chestiune de fericire, ci de libertate). Căci pe acest soclu cresc toate ideologiile propagandiste, bazându-se pe dihotomii sumare, ba chiar maniheiste, viermuind de dogme deghizate în pseudo-raţionamente, paralogisme (de bună credinţă) sau alte silogisme (amăgitoare) care înşeală oamenii despre „cauzele Răului” şi înfloresc profitând de fricile, suferinţele, ura, frustrările, iluziile şi deziluziile indivizilor. Aşa se face că astăzi asistăm la o intensificare a tezelor conspiraţioniste şi a altor ideologii ale fricii, ca un ecou la cererile politice şi o dorinţă de surplus sufletesc. Situaţia rezultă dintr-o nevoie de credinţe, de re-vrăjire a lumii, dar în acelaşi timp şi dintr-o nouă structurare a tehnologiilor şi a ritmului informaţiei, a cărui accelerare, până la nebunie, favorizează difuzarea masivă a fantasmelor, zgomotelor, superstiţiilor, şi hrăneşte o obsesie a judecăţilor pe cât de peremptorii, pe atât de pripite, o adevărată „democraţie a credulilor” şi enervaţilor care se epuizează în lupte futile.

Pare-mi-se că speranţa ar trebui căutată mai degrabă în mijloacele de expresie (artă, literatură) pe care le are omul la dispoziţie, în pofida neputinţei noastre – care afectează şi frumuseţea – de a salva sau vindeca lumea. În ciuda a toate, cel puţin la nivel individual este probabil, cum scria Artaud, ca „nimic să nu fi fost scris ori pictat, sculptat, modelat, construit, inventat decât ca să iasă din infern”, sau cel puţin încercând să iasă – „ca şi cum ar ieşi fără să iasă”, sperând să facă astfel să înceteze chinul şi suferinţa în civilizaţie , care înainte de toate este o chestiune de putere şi libertate individuală. Atunci, în inima dezastrului Occidentului nostru în declin, barbarizat şi de-civilizat de calamitatea economică, se iveşte câmpul posibilităţilor. În inima întunericului , întunericul nostru, cel al „spaţiului nostru interior”, între lipsă şi exces. Când ne vom angaja pe calea unei abandonări, acel lăsaţi totul al unei îndepărtări absolute , cum spune Cioran „despre orice […] suntem obligaţi să gândim simultan şi negativ, şi pozitiv” (Lacrimi şi sfinţi ). De unde, dincolo de abandonarea iresponsabilităţii şi a ideologiilor dominante, necesitatea de a rămâne treji şi de a trezi o filozofie a tragicului , care deschide uşile spre mizeria noastră, dar şi spre ceea ce e de nesperat. Într-o lume orbită, fără ochi, saturată de prea multele lumini ale puterilor , uităm prea mult incandescenţa puterilor noastre, bântuite de revelaţii sau realităţi, spirituale şi sensibile, ignorate, dar care dau semnale, intuite ca posibile. În felul acesta putem „persevera în uman”, în ciuda post-umanismului la modă şi a ameninţărilor care-l înconjoară. Poate că atunci, chiar dacă o inumanitate monstruoasă şi catastrofică, venită din uman, ameninţă să ne scufunde, speranţa dăinuie, cel puţin speranţa de a gândi în alt fel lumea contemporană, prin acest suflu al utopiei şi infinitului din inima culturii noastre. O cultură aptă să vrăjească din nou realul, să magnetizeze libertatea de a fi ceea ce suntem, cu condiţia ca instituţiile ori industriile culturale să nu o fure, înece sau pervertească în normele unor conformisme sau dominaţii noi. Să ţinem seama de asta, având în minte lecţia pe care Walter Benjamin, ca o „strajă împotriva focurilor” şi santinelă mesianică , a scos-o din Istorie, anume că „nu există mărturie de cul­tură care să nu fie în acelaşi timp şi mărturie a barbariei”.

Traducere din limba franceză de

Cornelia Dumitru