POEZIE

Lucian Scurtu

AUTOBIOGRAFIE FĂCUTĂ ŢĂNDĂRI

Să faci autostopul pe marginea unui drum judeţean

ca şi cum te-ai afla pe marginea abruptă a propriei

tale singurătăţi

şi dintr-o dată să te trezeşti într-un camion hodorogit

care merge înainte spre propria ta biografie

intră în ea prin acele înserări de tânăr profesor în

tămăşeu

le calcă le striveşte le rupe (în urmă vor rămâne

gesturi tardive

cuvinte rănite măşti decrepite de boală)

inclusiv prin ziua aceea pătată de o lumină înnecăciosă

în care R mi-a spus „o rană aproape necesară

existenţa noastră

apă îngheţată peste care trec înecaţi spre copca

dulce a realităţii

de unde numai oraşul muşcă sigur (poate şi tu?)

şi numai atunci aş putea să trec şi eu cu gândurile

tale în mână

până la ultimul pod suportat de inocenţă „dar aici

firul se rupe

ideea devine neclară ştearsă ca o oglindă retrovizoare în care

te vei recunoaşte mult mai târziu –

camionul mişcă imaginea mult spre prezent lăsând în urmă

biografia făcută ţăndări şi pe mine alergând înnebunit

prin norul de praf strigând „opriţi! opriţi!”

făcând semne disperate cu cămaşa de forţă a iluziei

transpirată şi îmbrăcată pe sufletul gol.

MILA, NEBUNIA, FRICA

Perechea de şoimi încearcă mândră umerii calzi

fineţuri de o clipă pentru dorita libertate interioară

am sărutat leprosul pe gură până la detaliu (ce mari sunt

lacrimile regelui!)

gândul matein îmi acoperă faţa ca un giulgiu pervers înşelător

voi bate cuiele nu în palmele omului ci în copitele ţapului

flăcări identice precum cozile Lolitei luminează coridoarele

gymnaziului şase

„gângania naibii îmi spun vei trăi în curând semnificaţia

accidentului biografic!”

De sub pielea personajului încerc să extrag câteva trăsături

principale

mila nebunia frica lenea bâlbâială didactică –

privesc cu atenţie ondulaţiile acestui cerc pe care îl reprezint

între oameni

prin interiorul lui am văzut-o într-o pauză frumoasă ca o salcie

plângătoare

(atunci nu m-a crezut a schiţat un zâmbet a roşit puţin)

întotdeauna o mână străină de a mea curăţă ca pe o coajă de măr

imaginea de pe oglinda apei

ceea ce va naşte ea voi slăvi eu ceea ce voi slăvi eu va naşte ea.

Umerii mei ciuguliţi până la şolduri zadarnic păzesc lanul cu

bucate.

PLUMB

Şi despre Lucyan Mărturisitorul se spunea că a făcut un „unghi

uşor cu

universul”

Emoţionat de leneşele contrarii care se gudurau incestuos cu elegia

poemul şi versul

Cel alexandrin din căminul încălzit cu aburi nobili din

răsuflare de zeu

Şi îmbogăţit mai târziu cu pământ metale scumpe şi chiar cu

rarul minereu

Scos la lumină în clipe galante cu muncă de grămătic mărunt şi

aproape

slavon

Un fel de mineriadă abătută gingaş de la noul născut până la

mândrul cocon –

Colonizare de îngeri în reverii duplicitare din vremuri mai de

demult

Acum când nu mai îmi place marea s-o privesc mi-e scârbă de

ea şi vreau

doar s-o ascult

Aici, în gymnaziul şase aşezat pe malurile unui râuleţ spre

pusta maghiară

Mă răcesc uşor şi sincer încet şi bun sub lovitura măiastră de

gheară

De porumbel de uliu de femeie inorog şobolan sau pisică

Până ce carnea din jurul osului domnesc se înnegreşte se strică

Doar limita dreaptă ca o riglă renascentistă îmi pune aripi din

haine

vechi şindrilă şi paie

Să pot zbura sub dărnicia şi furia focului din odaie

Să mă căsătoresc cu el în parnasiană stare să bem vinuri noi

din amfore

vechi şi ilustre să se bucure poporul

Care va spune odată „ce bine ne era sub Lucyan Mărturisitorul

Erau grâne uleiuri stofe mirodenii citrice sticlării goblenuri

fructe înmiresmate

Şi toate pe săturate

Pentru că unghiurile lăsate de el cu nebunia erau preacurate”.