logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

Proză

 

 

Cornel Nistea

 

Într-o zi sfântă

 

La indicator, când s-o luăm pe firul Văii Mari, s-a ridicat de pe bolovanul de acolo şi ne-a făcut disperată semn cu mâna să oprim.

– Nu cumva mergeţi la mănăstire? Stau aici de două ore şi toţi care au oprit au spus că nu merg într-acolo…

– Nici noi nu mergem la mănăstire, ne ducem în satul de sub munte.

– Dacă tot mergeţi în direcţia aceea, nu m-aţi putea lua şi pe mine măcar o bucată de drum, pe parcurs poate vine cineva care merge la mănăstire. Azi e zi sfântă. De Ziua Crucii se fac pelerinaje…

Abia atunci observam că femeia, ca la cincizeci de ani, se sprijinea într-o cârjă metalică, şi mi-am zis cum să laşi în drum o infirmă.

– Fiica mea e tare bolnavă, am lăsat-o la Clinica din Cluj sub perfuzii…

A fost argumentul din urmă pentru care am acceptat s-o luăm în maşină bucata aceea de drum, până la casa noastră de vară din Bârstăneşti. Soţia mea i-a deschis uşa din spate, iar femeia s-a străduit din răsputeri să urce.

– Mă iertaţi, îmi lipseşte un picior şi voi urca mai greu…

A durat o vreme până ce să urce. Am privit-o în oglinda retrovizoare. Era o femeie destul de corpolentă, care acum strângea un buchet de frezii la piept, bucuroasă că o luaserăm în maşină.

– M-am decis azi-noapte, după ce Anicuţa a intrat în comă şi i-au pus perfuziile. Trebuia să fac asta, nu mai puteam aştepta, medicii au epuizat toate soluţiile… Minunea nu mai poate veni decât de la un om sfânt şi m-am hotărât să merg la mănăstirea asta…

A durat destul de puţin drumul nostru până la Bârstăneşti şi după primele serpentine am oprit să intrăm pe drumeagul ce duce la casa noastră de vară.

– Ne pare rău, suntem nevoiţi să vă lăsăm aici. Poate aveţi norocul să treacă cineva să vă ducă la mănăstire.

– Vă mulţumesc, sunteţi oameni tare cumsecade. Cu siguranţă va trece cineva înspre mănăstire, doar azi e Ziua Crucii…

– Desigur, desigur, de Ziua Crucii se fac pelerinaje…

– Aşa mă gândeam şi eu.

– Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să se facă Anicuţa sănătoasă.

Ne-a mulţumit încă o dată din priviri, zâmbindu-ne fericită că o luaserăm de acolo din intersecţie după cele două ore de aşteptare la ocazie.

– O, văd în apropiere o băncuţă, de acolo e o bună vizibilitate în josul drumului, ca mai apoi să am timp să mă ridic dacă vine vreo maşină care să meargă la mănăstire.

– Da, da, e bine aşa. Să fiţi sănătoasă…

Am deschis poarta grădinii cu o nelinişte pe care nu mi-o puteam explica. Tocmai începuse să plouă şi noi o lăsam acolo în câmp deschis.

Pe când să urc la volanul maşinii, mi-a făcut semn cu mâna.

– V-aş întreba ceva. Văd puzderie de mere sub pomul acela. Aş putea lua şi eu un măr? Până acum am ţinut post negru.

– Vai de mine, dar luaţi câte doriţi, numai că nu ştiu dacă sunt coapte!

– Alea de pe jos trebuie să fie coapte. Mi-aţi putea aduce dumneavoastră un măr sau două, eu nu mă pot deplasa pe panta aceea. Tocmai am căzut când am coborât din autobuz şi mi-am spart rotula.

Am cules câteva mere, care erau mai frumoase, şi i le-am dat. Le ţinea în braţe şi le privea zâmbitoare, ca pe o comoară, ca pe un dar sfânt.

Ploaia se înteţise, iar ea şi-a îmbrăcat haina cu glugă, aşa că m-am mai liniştit, n-avea să îngheţe la marginea drumu-lui de frig, apoi m-am urcat la volanul maşinii şi-am plecat. Curând, am parcat şi-am căutat cheile la locul ştiut, să deschidem încăperile în care ne găsim liniştea de fiecare dată când evadăm din marele oraş. De altfel, totdeauna îi las soţiei mele plăcerea de a deschide porţile şi uşile unui univers după care tânjim săptămâni sau luni de-a rândul, pe când ne aflăm la locurile noastre de muncă, iar eu îi privesc gesturile cu nesimulată satisfacţie. Ea intră prima în casă, pentru a restabili ordinea pe care o lăsasem la plecare, periclitată de micile vieţuitoare ce rămăseseră fără voia noastră acolo: muşte, păianjeni sau şoriceii care-şi fac galerii prin zidurile casei. Şi praful? Puţin, dar este, mai ales de când cu cariera de piatră de la Poeni.

Am rămas o vreme în faţa casei, atent să aud dacă trece vreo maşină pe drumul de deasupra casei spre mănăstire, să ia femeia ce se afla de acum pe băncuţa de la intrarea în livadă. O lăsasem în ploaie.

– Hei, ce faci acolo? Scoate bagajele din portbagajul maşinii şi adu-le aici, mi-a zis autoritar Maria, iar eu a trebuit să mă execut.

Trecuse mai bine de-o oră de când o lăsasem pe femeie la poartă şi nu trecuse nicio maşină spre mănăstire. Maria trebăluia prin casă, iar eu îmi făceam de lucru pe afară, învinovăţindu-mă că o luasem pe femeia invalidă ce aştepta la ocazie să meargă la mănăstire şi o abandonaserăm în ploaie. Dar ce altceva puteam noi face? Doar o atenţionaserăm că noi ne oprim la baza muntelui…

De acum erau mai bine de două ore de când o lăsaserăm acolo şi nu venise vreo maşină s-o ia. M-am neliniştit şi i-am spus soţiei:

– Femeia aceea e tot acolo, mă duc să văd ce e cu ea.

– Dar ce treabă ai tu cu dânsa? Va trece până spre seară o maşină s-o ia. De când s-a modernizat drumul ăsta, nu mai avem linişte. Trec spre mănăstire maşini cu zecile…

– Aşa e, dar uite că azi nu trece niciuna. Se întâmplă ceva şi nu-mi dau seama ce.

Am urcat la poarta grădinii prin care intrasem pe drumeagul spre casă. Era acolo, încă mai mânca din mărul ce i-l dădusem, şi la care se uitase ca la o minune.

– N-a trecut nimic? m-am interesat eu.

M-a privit liniştită, de parcă n-ar fi stat acolo în ploaie şi n-ar fi dârdâit două ore de frig.

– Măcar de n-aş avea probleme cu rinichii… Asta e, fac de două ori pe săptămână dializă… Noroc că am în geantă flaconul de insulină…

– Aşa…

De acum, privirile ei cercetau muntele cu un interes tot mai insistent.

– Şi ziceţi că mănăstirea e dincolo de muntele ăsta?

– Da, chiar aşa! Vedeţi şaua aceea de deasupra pădurii? Mănăstirea este la nicio jumătate de oră de mers de acolo…

– O, dar nici nu e prea departe!

– Pe drum sunt vreo optsprezece kilometri, dar există o scurtătură prin pădure de şapte-opt kilometri. Până într-un loc e drumeag de ţară, iar de acolo e o cărăruie, numai că, de când s-a modernizat drumul ăsta, nu mai urcă nimeni la mănăstire pe acolo, iar cărăruia a fost năpădită de vegetaţie, mai ales de mărăcini…

– Îmi ziceam că de Ziua Crucii se va afla cineva care să urce la mănăstire, doar se fac atâtea pelerinaje. Mi-a spus asta o prietenă care tocmai l-a vizitat pe stareţul Emanuel. Cred că aţi auzit de dumnealui.

– Am auzit, desigur. Toată lumea îl laudă pentru…

– …clarviziunea lui! Ei, vedeţi? Şi dumnealui ştie că eu sunt acum aici, că aştept o maşină la ocazie şi că îl voi căuta să-i spun necazul meu…

A strâns din nou buchetul de frezii la piept, chiar în dreptul inimii:

– Aş vrea să le duc să le pun la picioarele Celui de pe Cruce, care s-a răstignit şi-a înviat pentru noi…

Speram şi eu într-o minune, să apară cât mai curând o maşină s-o ia de acolo şi s-o ducă la mănăstire, să se întâlnească cu sfântul ce-o aştepta şi să pună freziile la picioarele Mântuitorului.

– Mă mir că nu a trecut vreo maşină spre mănăstire, doar zilnic trec cu zecile, am zis pentru a o încuraja.

– Ei, va veni până spre seară cineva care să mă ia de aici, să mă ducă acolo…

Şi-n vreme ce discutam, din susul drumului a coborât un utilaj al departamentului de întreţinere a drumurilor din zonă. I-am făcut semn să oprească.

– Coborâţi cumva de la mănăstire? Nu ne putem explica de ce nu urcă maşini într-acolo…

– În urma ploilor de săptămâna trecută, la Pârâul Surului s-a produs o lunecare de teren care a luat şi unul din podurile ce traversau pârâul, şi nu se mai poate trece pe acolo.

– Bine, dar doamna – şi-am arătat spre femeia infirmă – doreşte să meargă la mănăstire…

– Este imposibil, alunecarea de teren a distrus drumul pe o porţiune de optzeci de metri…

– În cazul ăsta n-aţi putea-o lua până la şosea, uite că se înteţeşte ploaia şi stă aici de două ore.

– O luăm, desigur, doar n-om lăsa-o în drum.

– Mă iertaţi, a zis femeia infirmă, eu trebuie să ajung negreşit la mănăstire, nu mă pot întoarce acasă fără să-i spun necazul meu stareţului Emanuel. Vă mulţumesc pentru bună-voinţă…

Utilajul, care participase probabil la repararea drumului, a plecat, spre disperarea mea, nu şi a femeii infirme, deloc îngrijorată că alunecarea de teren a distrus la Pârâul Surului drumul pe o porţiune de optzeci de metri şi-a luat şi podul ce-l traversa. Privea cu interes muntele, dincolo de care se afla mănăstirea unde se ruga pentru necazurile şi nevoile oamenilor un om sfânt, făcător de minuni.

– O să vă îmbolnăviţi dacă mai staţi aici în ploaie! Vă propun să înnoptaţi la noi, poate găsim mâine pe cineva să vă ducă la mănăstire…

– A, nu! Anicuţa e în comă, nu pot accepta bunăvoinţa dumneavoastră, apoi, părintele stareţ, care e clarvăzător, ştie că sunt aici şi că o să-l caut. Întâmplarea de s-a surpat drumul nu-i decât o încercare pe care mi-o pune în faţă Dumnezeu.

Iradia de bucurie că Dumnezeu îi pusese în faţă încercarea de care vorbea. A privit cu şi mai mult interes muntele.

– Şi ziceţi că mănăstirea e dincolo de muntele acesta, după şaua aceea de deasupra pădurii?

– Desigur, numai că e imposibil să se meargă pe cărăruia aceea năpădită de vegetaţie, pe care au crescut mărăcini…

– Aşa… a zis ea zâmbitoare, privindu-şi cârja de metal de parcă ar fi vrut s-o întrebe dacă putea avea destulă încredere în ea.

Am început să mă neliniştesc de ce-i putea trece prin minte.

– Apoi, eu nu mai pot rămâne aici, doar părintele stareţ mă aşteaptă; e sigur că voi găsi în inima mea puterea de-a ajunge acolo şi-a pune la picioarele Celui de pe Cruce buchetul acesta de floricele…

Primul meu gând a fost să-i spun să nu facă una ca asta, doar era infirmă, fără un picior, şi cărăruia ce ducea spre mănăstire e acoperită de mărăcini, dar n-o puteam face de vreme ce Anicuţa era în comă sub perfuzii şi un om sfânt o aştepta la mănăstire. N-am avut decât s-o privesc cum se pregătea să pornească în căutarea cărăruii ce ducea spre mănăstire. Şi-a verificat legătura piciorului de lemn, şi-a luat cârja ce-o rezemase de băncuţă.

– Vă spun încă o dată, aţi putea înnopta la noi, iar mâine…

– A, nici vorbă, n-aş putea face una ca asta când trebuie negreşit să ajung în seara asta la mănăstire… Ziceţi că pe scurtătură până acolo sunt şapte-opt kilometri?

– Da, să tot fie şapte-opt kilometri, numai că…

Şi-a făcut cruce şi a pornit-o agale pe drum, ca mai apoi s-o apuce pe drumeagul pe care i-l arătasem. Se însera când s-a făcut nevăzută în pădurea de fagi, în căutarea cărăruii năpădite de mărăcini ce ducea la mănăstire.

 

14-15 septembrie 2013