LECTURI PARALELE
Gheorghe Mocuţa
Un tradiţionalist: Lazăr Magu*
Familiarizat cu literatura şi cu practica ei, Lazăr Magu scrie o poezie tradiţionalistă, în sensul bun al cuvântului. Debutul întârziat (cu volumul Întrebări de toamnă , 2007) nu-l împiedică să publice în câteva cunoscute reviste literare: „Arca”, „Apostrof”, „Luceafărul” etc. şi să încerce să recupereze din handicap, publicând în câţiva ani cinci volume de poezie. Încă din Monologuri liturgice , volumul din 2009 el se un vădeşte un bun versificator, are cultură şi nu face gafe stilistice. Cu toate acestea formula poeziei sale e retro, simţirea sa rămâne unde va în spaţiul tradiţionalist-gândirist. Încercările de a se sincroniza cu modernitatea sunt timide. Poezia sa conţine imagini, metafore şi tablouri reuşite, dar şi învăţături morale şi trimiteri parabolice; sentimentul religios e mai mult de natură livrescă. Poetul ar trebui să fie mult mai personal şi să nu rămână cantonat în mirajul modelelor. Memoria poetului e traversată de dramele istoriei neamului şi ale familiei, dar şi de simboluri şi conexiuni livreşti. Mitologia creştină dar şi cea antică îi oferă numeroase sugestii coagulând o viziune blândă şi cultivată despre lume. Încă de la primul poem al volumului Condens , cuminţenia autorului şi dorinţa de a împăca lumea şi de a stinge dramele se face simţită, evoluând spre o înţelegere idilică a contrariilor:
„A pus o mână dinamită-n muguri/ şi-n fiecare mierlă o vioară./ Trezorerii de miere şi de ceară/ albinele înalţă în amurguri.//Au înverzit pădurile pe hartă./ Martirii, în cetate, aprind ruguri…/ Câmpul lui Marte e arat de pluguri –/ e înflorirea artă pentru artă.// Ca deşteptaţi din somn şi din hipnoză,/ întemniţaţii, azi, zâmbesc la paznici…/ Le cer să fie cordiali şi paşnici,/ pe pielea lor să nu mai scrie proză.// Petale au zidarii în mistrie –/ grădinile sunt cărţi de poezie.” (Accente de primăvară )
Sentimentul creştin al vinovăţiei („Și eu bătut-am cuie grele/ În palmele-i de-un galben mat”) alternează cu cel al împlinirii prin dragoste („Cântau privighetori la geam/ când raiu-n braţe îl strângeam/ şi păru-ţi ca un curcubeu,/ ţesea lumini în jurul meu.”), sentimentul ratării (din poemul Anotimp ratat ) cu cel al morţii (Apocalips rural ). Ideea sacrificiului personal, exprimată metaforic („Lupii m-atrag…”) perpetuează rezistenţa inutilă a omului în faţa răului. Poeziile cu rime inspirate, încărcate cu figuri de stil, până la butaforie alternează cu poeme în vers alb în care poetul ar putea găsi expresia suplă şi firească, nesofisticată:
„Poetul scrie/ cele mai frumoase poeme/ pe coapsa velină a iubitei sale./ Le citeşte atent,/ le învaţă pe de rost,/ le recită în transă.” etc.
Poemul Casa copilăriei evocă, într-o formulă lirică sentimentală, cu parfumuri vechi, desuete, căutarea zadarnică a unui topos ideal. Sinceritatea debordantă, excesele liricoide şi lipsa autocenzurii au întârziat afirmarea acestui poet atât de cultivat pentru care „Viaţa e un poem livresc”. Destinul său de basarabean pribeag i-a împiedicat vremelnic fixaţia. În memoria sa el păstrează la loc de cinste, în poeme patetice, destinul emigranţilor, al deportaţilor, al suferinţei pe care o răscumpără prin mărturisire şi metaforă. Poemul Glosă e o meditaţie gravă asupra vieţii şi destinului său. După cum poemul Condens ce dă titlul volumului îi exprimă crezul religios. Credem, totuşi, că poezia religioasă din acest volum e tributară unui sentiment caduc. Experienţa mistică şi experienţa profană nu există în stare pură. Formula sa lirică îl împiedică adesea să coboare la izvoarele netulburate ale realului. Uşurinţa de a-ţi rima trăirile poate fi de multe ori o capcană, împiedicând ivirea expresivităţii. Pentru a realiza acest lucru el ar trebui să-şi mai mult sentimentele în frâu şi să fie mai preocupat de sentimentele pe care le provoacă în sufletului cititorului. A cititorului de azi. Poetul va trebui să-şi depăşească timiditatea livrescă, sau cum spune el „salvarea prin lectură”. Lipseşte apoi o structurare clară a cărţii, pe cicluri. Ar fi nevoie de o resetare a propriului patetism.
În rest, dexteritatea cu care poetul, ajuns la bătrâneţe, creează imagini, desenează tablouri sau realizează parabole ale vieţii, privită ca o luptă, înfrângere sau speranţă, îl recomandă pe Lazăr Magu drept un sentimental incurabil, didactic şi religios, cu o priză bună la imaginarul autohton.
* Lazăr Magu, Condens, (poezii), Editura „Mirador”, 2014