LECTURI PARALELE

Lavinia I. Olariu

Încă o iniţiere în infern*

Există deja o bogată literatură a experienţei carcerale în comunism, însă acest subiect nu este nici pe departe saturat. Oricâte mărturii despre detenţie ar mai apărea, acestea nu ar putea fi resimţite ca futile sau redundante. Transcrierea memoriei traumatizate e singura compensaţie posibilă pentru cel care oricum, nu se poate vindeca. Și apoi, e esenţial să se construiască prin astfel de scrieri o memorie a unui regim totalitar, despre care tinerii nu ştiu aproape nimic, iar cei ce au trăit în acest regim îi ignoră ororile. De ce a fost posibil şi ce mutaţii în fibra umană sau poate profund românească au concurat la monstruozitatea opresiunii în România sunt subiecte care se regăsesc în filigranul anecdotic al mărturiei lui Miltiade Ionescu despre detenţia totală .

Doctorul Miltiade Ionescu (1924-2008) este, aşa cum îl prezintă Romulus Rusan din capul locului (în Prefaţă ) „unul dintre cei mai stimaţi cetăţeni ai gulagului din România”. A fost arestat în anul 1951, sub învinuirea de „crimă de uneltire contra ordinii sociale” şi condamnat la 15 ani de muncă silnică. A trecut prin închisorile de la Rahova, Jilava, Oradea, Aiud şi Gherla, prin minele de plumb din Maramureş şi lagărele de muncă de pe Dunăre.

Mărturia autorului este, de fapt, o transcriere a unui interviu filmat în anul 2000 de Cristi Puiu şi a unor interviuri audio din 2001 şi 2002. O distanţă semnificativă în timp faţă de experienţa închisorii, care-i permite autorului şi organizarea evenimentelor trăite, într-un plan al lucidităţii şi al analizei, reflectată în retorica discursului şi în relevanţa mesajului transmis.

Confesiunea lui Miltiade Ionescu se construieşte liniar, cronologic, prin acumularea detaliilor de atmosferă şi de procedură, specifice fiecărui loc de detenţie, fiecărei bolgii a unui infern nemeritat şi, prin urmare, iremisibil.

Capitolele şi subcapitolele cărţii poartă titluri-efigie pentru experienţa detenţiei: În detenţie foarte puţini reuşeau să-şi păstreze identitatea – Mâncarea devenise un fel de fetiş, Mori dracului, bă, că de-aia eşti aici, Sentinţele erau hotărâte dinainte, Te condamnau pentru ceea ce eşti, nu pentru ceea ce ai făcut, Șobolanii dansau prin dormitoare (capitolul II). Detenţia este o iniţiere totală, cu experienţa celulei înguste, cu priciuri pe care se întindeau 60-80 de deţinuţi şi care, dormind lipiţi unul de celălalt, se întorceau de pe-o parte pe alta în sincron, pentru a nu se strivi reciproc, cu evadarea de la Cavnic şi apoi prinderea, după care în închisoarea de la Oradea şi Aiud „ne desfăceau cătuşele numai când ni se aducea mâncarea”, „în celule nu exista nicio încălzire”, „crizele psihice începeau cu urlete şi tirade împotriva comunismului”, „în fiecare dimineaţă treceau cărucioare cu cadavre spre morgă”, „după bătaie, tălpile mi se umflaseră ca nişte perne”, „gardianul se distra spărgând timpanele deţinuţilor” ş.a.m.d.

Personajul acestor istorisiri este un intelectual, ceea ce dă greutate valorii de document al mărturiei sale. Pe lângă anecdotica cu o consistenţă sinistră despre ce sunt oamenii capabili să-şi facă unii altora, cititorul beneficiază de o raportare a faptului propriu-zis la contextul care l-a generat. Bestialitatea şi demenţa primitivilor torţionari în anii '50 sunt explicate ca parte a unui sistem de opresiune/ reeducare înverşunat, încropit rapid, pe linie sovietică, uzând de resurse umane fără resurse (intelectuale, în primul rând), fără trecut şi fără scrupule din zona umanităţii.

Ideea centrală a cărţii este cea a detenţiei totale , în jurul căreia se organizează întreaga ideologie comunistă, pe care autorul o interpretează ca mecanism şi pentru efectele sale în plan mental. Acest tip de detenţie „nu se rezuma numai la cel condamnat, aflat în centrul fenomenului concentraţionar, ci recurgea la o serie de presiuni formidabile, care nu ţineau numaidecât de condiţia aceasta de privare de libertate. Adică tot ce exista, familie, prieteni, cunoscuţi ai deţinutului politic, toţi trebuiau să fie supuşi acestei presiuni, să participe la această detenţie. Și prin asta, ei căutau să-ţi demonstreze că nu ai pe nimeni, că toţi te abandonează, toţi te-au părăsit şi că în momentul respectiv eşti singur, izolat, fără niciun fel de speranţă. Această dinamitare a speranţei a fost una din marile lor preocupări. şi la asta contribuia şi acea îngrozitoare izolare, lipsa totală de comunicare. Ei ştiau efectul devastator pe care îl are izolarea” (Motto , p. 9).

Sistemul comunist pedepsea intenţia, nu fapta, iar modul în care se desfăşura o anchetă este de un absurd perfect: „Anchetatorul venea cu planul anchetei şi nu te lăsa până când nu te încadrai în ceea ce primise el. Existau comisii special care redactau planul şi declaraţia celui anchetat. Trebuia să te încadrezi exact în ceea ce se stabilise de dinainte. Și partea cea mai extraordinară, (…) era că această comisie stabilea dinainte nu numai planul de anchetă şi răspunsurile celui anchetat, ci şi încadrarea în articolul de lege şi cuantumul de pedeapsă” (p. 23).

Dincolo de absurdul şi agresivitatea relaţiilor dintre călăi şi victime, există uzura derelaţie între deţinuţi, determinată de psihologia claustraţiei şi mutaţiile interioare care o generează. Expunerea unor intimităţi fiziologice şi condamnarea la mizeria fizică abrutizează şi duce la pierderea identităţii şi alienare.

Trădarea şi delaţiunea sunt alte aspecte care transpar în mărturia fostului deţinut. Un grup al evadaţilor din mina Cavnic sunt prinşi de Securitate prin metoda clasică: turnătoria , iar grupul lui Miltiade Ionescu este sechestrat până la venirea securiştilor de către ciobanii de la o stână.

Prin fapte şi atitudine, deţinutul politic se conturează ca un erou anti-comunist. Sensul pierderii materiei existenţiale în plan personal se regăseşte în planul principiilor unui om care rămâne liber şi egal cu sine. Pe parcursul celor 13 ani de detenţie, Miltiade Ionescu ajunge să nu se mai teamă, pentru că nu mai are ce pierde (rupsese legătura cu soţia) şi nu mai speră nimic. Cinismul şi ironia la adresa unor inşi inferiori, de un schematism mental penibil, îl ajută să supravieţuiască. Atitudinea faţă de torţionari şi anchetatori evoluează tocmai datorită libertăţii interioare şi fibrei superioare a deţinutului politic. Despre sensul evadării, îi spune direct anchetatorului: „Vrei să ştii de ce am evadat? Nu pentru că voiam să fiu afară, tot una e –, dar am vrut, noi toţi ăştia, să demonstrăm că sistemul dumneavoastră nu e impenetrabil, că e vulnerabil şi că totuşi, la un moment dat, se poate petrece şi aşa ceva: un lucru pe care nu l-aţi conceput şi nu l-aţi admis niciodată” (p. 100).

De o demnitate genuină, verificată şi confirmată prin experienţe halucinante, în momentul eliberării, fostul deţinut refuză să semneze o declaraţie care-i ştirbeşte dreptul fundamental de a vorbi liber despre ororile sistemului, experimentate pe propria piele, preferând să se întoarcă în colonie, la munca silnică.

Situându-se într-o zonă superioară a spiritului şi a moralităţii şi simţindu-se solidar cu o generaţie care a pierdut enorm în planul existenţei concrete, raportate la aspiraţii umane legitime, Miltiade Ionescu transmite un mesaj acestei noi generaţii, născute în libertate: „Nu vrem să umezim ochii, nu vrem să smulgem compasiuni, nici să devenim neguţători de orori. Noi, cei care am fost acolo, nu vrem nimic. […] Dorim numai să ne consideraţi ca martori. Asta e tot: mărturia. Să ne consideraţi ca martori pentru că aparţinem unei categorii care a suferit şi va suferi de fascinaţia adevărului şi crede în unicitatea lui şi forţa lui tămăduitoare. În special asta. Forţa tămăduitoare a adevărului. Și cu asta gata” (coperta a IV-a).

Mărturia de faţă se aşază concentric faţă de atâtea alte mărturii din închisoarea comunistă, pentru a constitui tabloul grotesc al universului concentraţionar, cu toate gros-planurile sale, dar şi cu toate detaliile care l-au construit şi pe care, ca beneficiari ai unei lumi post-totalitarism avem măcar datoria morală să-l privim. Să nu putem spune că nu am ştiut. Și să nu ne mirăm de modul în care suntem astăzi. Comunismul ne priveşte şi ne atinge, fiind „cel mai vast capitol de patologie socială înregistrat de istorie, fundamentat pe o imensă fraudă. Patologie premeditată, minuţios construită, instalată sistematic şi progresiv, evoluând către alienarea generală ce dăinuie şi după pretinsa dispariţie a sistemului” (p. 180).

* Miltiade Ionescu, Detenţie totală , Bucureşti, Editura „Fundaţiei Academia Civică”, Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, 2014, 208 p.