LECTURI PARALELE

Petru M. Haş

Poetul şi Aurora *

Poetul Vasile Mic (n. 1947), un poet din nordul României, are mistica unui fenomen ultramatinal, apariţia Aurorei sau momentul/evenimentul auroral. Talentat plastician, poetul desenează acest mister cosmic al luminii în tuşe captivante. Debutant în revista „Familia” de la Oradea (1974), poetul a colaborat la puzderie de reviste şi a editat destule cărţi. Un nume cunoscut al criticii literare, Ion Cristofor, îl socoteşte pe domnul Vasile Mic drept „unul dintre cei mai interesanţi poeţi iviţi în nordul ţării”. Criticul clujean pune poezia lui Vasile Mic sub semnul onorant al „discreţiei” şi timidităţii. Iată două însuşiri care pot face dintr-un poet un nedreptăţit, iar speţa literară, de multe ori, asta aşteaptă.

Avem acum pe masă Naşterea Aurorei , o naştere cu majuscule, copertă elocventă cromatic şi ilustraţii surprinzătoare, al căror autor este însuşi poetul, de parcă ne-ar sugera „ut pictura poesis”.

Aurora „este prezentă în fiecare dimineaţă, ca un simbol al tuturor posibilităţilor, ca un semn al tuturor promisiunilor” (Chevalier , Gheerbrant ). Baudelaire a văzut-o în „rochia roză-verde”, păşind agale prin frig. Ea luptă cu întunericul „arătând şireată pieptul/ dezvelit…” (Rig Veda ). Nu mai departe decât Domnul i s-a adresat lui Iov cel atât de greu încercat făcând referire la auroră (Dumnezeu îi scrie pesemne prenumele cu literă mică), iar „în poezia mistică a Islamului, aurora marchează o stare de tensiune spirituală în care are loc evenimentul primordial”. Nu întâmplător, aşadar, şi-a intitulat poetul Vasile Mic recentul volum Naşterea Aurorei .

Asemeni evreilor convinşi că Mesia n-a venit încă, poetul Vasile Mic este de părere că Aurora, eventual, ar putea să se nască, eveniment în legătură cu care dumnealui se păstrează cel puţin sceptic, deoarece scrie domnia sa: „Alergăm/ După vremuri de restrişte,/ După eveniment,/ După furtună/ Şi cer albastru,/ După pacea…/ Fără semne de pace” (Alergăm ). Versurile sale lapidare mizează pe o mare economie de mijloace lingvistice, asemeni unor semnale de alarmă fidele naturii înconjurătoare tot mai văduvite „de aer”. Poetul se luptă cu „ministerele”: „Numai caii/ Pădurii Letea/ Nu au minister…// Dar sigur au/ Un abator/ În aşteptare!” (Un minister al aerului ).

Receptiv la termenul „patrie”, poetul o consideră ca fiinţare fundamentală, un spaţiu revolut într-o lume de atenţionări care ne ocupă tot mai mult auzul şi văzul: „Atenţionări/ Cod galben/ Pentru zăpezi/ Roşii, roşii…” (Patria rămâne o ghicitoare ). Nici când reflectează global, poetul nu întrezăreşte ceva bun: „Suntem o planetă/ Fără zei…/ Şi cu zei,/ Cu temple/ Şi infern” (pagina 16).

Genul său liric este franc, succint, aforistic: „Profeţia/ Poate distruge/ Lumi”, pentru ca, în cele din urmă, să rămână ceva: „Amintirea ruşinii/ Rămâne” (Nesfârşita zi viitoare ).

Departe de a fi meliorist, fiorul romantic al acestui poet de sorginte rustică, implicat, totuşi, în agora, este unul paseist, care preferă progresului ipotetic regresiunea într-o viziune patriarhală: „Suntem/ De partea aceasta a râului/ Cu fânul proaspăt cosit/ În ogradă,/ Cu sânzienele/ În cununa de pe casă” (Până la urmă ).

Varietatea paletei lirice există, deoarece, pe lângă pesimismul apocaliptic, întâlnim versuri de un fantastic straniu şi misterios, vocaţia plastică a romantismului nocturn, perspectiva sumbră, vestigiile istoriei, „cerul din cărţi”. Ultraeliptismul ca artă poetică pe unde scurte reiese şi dintr-o stanţă cvasi-jurnalistică: „Copilului/ I s-a cerut/ Să scrie/ Un reportaj/ Despre speranţă.// A scris:/ ‘Speranţa ne este/ Îngăduită!'” Însemnarea concisă îndeamnă adesea la reflecţie: „A venit în sat./ Avea misiunea/ De a ne spune/ Că lumea e aşa cum e” (Temporar, vara ). Oamenii ascund planuri primejdioase, mai cu seamă că: „Noi,/ Azi,/ Nu avem,/ Dregători” (Hai ).

În viziunea lui Vasile Mic, lumea este bântuită de frigul ireversibil, însăşi adorarea sexului opus cere mare discreţie: „Poţi/ S-o iubeşti/ Privind-o,/ Ascultând-o…/ Şi s-o priveşti/ Din nou” (Poţi s-o iubeşti ).

De la sublim până la macabru (Ceremonie la combinatul de carne ), Vasile Mic parcurge propria-i odisee care ne pune pe gânduri. Poezia sa, citită cu atenţie, depune mărturia unui suflet fracturat, participant la viaţa omenească cu o discreţie ce poate deveni uneori asurzitoare.

* Vasile Mic, Naşterea Aurorei, EIKON, Cluj, 2013