logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Horia Ungureanu

 

Recitiri necesare*

 

Nu de puţine ori, în ultimele două decenii, s-a pus problema rereceptării, reevaluării literaturii create la noi în perioada comunistă. A explicitării şi plasării în istorie a unuia sau altuia dintre scriitorii deveniţi „cazuri” după 1989, catalogaţi fie „expiraţi”, fie bănuiţi de „abdicare ideologică”, fie practicând o scriitură esopică, în care lectorul era invitat să citească în substrat, printre rânduri, cum se spune. „Aerul nou” impunea nevoia unei acţiuni de „salubrizare”, cerea o privire obiectivă, lipsită de partizanate de orice fel, la rece asupra operelor literare create în nefasta perioadă comunistă. O analiză lipsită de exaltările sau negările momentului.

Printre cei care s-au încumetat a se înhăma la acest necesar act de „recuperare”, îi putem aminti (printre alţii) pe Marian Popa (Istoria literaturii române de azi pe mâine, 2001), pe Cornel Ungureanu (Istoria secretă a literaturii române, 2007), pe Eugen Negrici (Literatura română sub comunism, 2002), pe Nicolae Manolescu (Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, 2012), pe Pavel Ţugui (Scriitori şi compozitori în luptă cu cenzura comunistă, 2006) sau pe Alex Ștefănescu (Istoria literaturii române contemporane, 2005), iar criticul şi istoricul literar timişorean, Adrian Dinu Rachieru, cu volumul 13 prozatori de ieri, vine să se alăture acestui prestigios şir de analişti şi critici literari care s-au ocupat de literatura română din ultima jumătate de veac.

Sociolog (doctor în sociologie al Universităţii Bucureşti cu tema Postmodernismul românesc şi circulaţia elitelor în context postdecembrist) ca pregătire universitară, Adrian Dinu Rachieru este un echilibrat critic literar, eseist şi romancier. Dintre numeroasele sale cărţi de recuperare critică a unor scriitori români le-aş remarca pe cele dedicate lui Liviu Rebreanu, lui Sorin Titel, Marin Preda, Nichita Stănescu, Mihai Eminescu sau Ion Creangă (majoritatea ivite, ca să folosesc o formulare dragă lui ADR, după 1990), cărţi „prin care aduce în cercetarea literară românească o perspectivă sociologică proaspătă, dovedind cu mijloace superioare şi îndeosebi prin efectele ei în plan interpretativ cât de utilă este o asemenea abordare”.

Volumul 13 prozatori de ieri este rezultatul efortului cultural-recuperator al lui ADR de a impune o recitire, deci o reevaluare a unor prozatori români de notorietate aproape unanim acceptată, unii clasicizaţi deja, dar suspectaţi de „integrare ideologică”, şi care au produs o literatură infestată de virusul comunist. După cum afirmă în Argument, cartea aceasta este prima dintr-o voluminoasă Istorie politică a literaturii române, pe care Adrian Dinu Rachieru o pregăteşte într-un „vast şantier exegetic”. Cei treisprezece prozatori „recitiţi” de autor sunt (în ordinea din volum) Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, George Călinescu, Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Marin Preda, Titus Popovici, Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Paul Anghel, Ion Lăncrănjan, Sorin Titel şi Alexandru Ivasiuc.

Deşi, nu în puţine cazuri, bibliografia poate fi explicată şi înţeleasă prin biografie, de data aceasta autorul „recitirilor” pare a nu fi interesat aproape deloc de „viaţa civilă” a autorilor analizaţi, el preocupându-se mai ales de Operă şi de felul în care a fost ea „întâmpinată” în momentul ieşirii în lume şi după. Dar şi după „ruptura” din anul 1989. „O astfel de investigaţie (…) va evidenţia bruiajul ideologic al epocii, constrângerile şi umilinţele, eforturile de a proteja autonomia esteticului, jocurile duplicitare, compromisurile morale, angajamentul, negocierile cu cenzura şi, negreşit, rezistenţa axiologică, demonstrând că segmentul postbelic, în pofida condiţiilor vitrege, impunând servilismul ideologic şi alinierea, nu a fost un deşert cultural!”, spune autorul în Argumentul care deschide volumul. Op care „readuce în atenţie nume mari, cunoscând, inevitabil, pe piaţa postumă, «mărirea şi decăderea», dar rămânând”.

Șirul „reevaluaţilor” este deschis de, probabil, cel mai reprezentativ dintre „reeducaţi”, de Mihail Sadoveanu, cel care a reuşit o inexplicabilă voltă, trecând de la antibolşevism (e drept, afişat mai ales între apropiaţi) la statutul de prim-scriitor al ţării, devenind, aproape pe nepusă masă, un fervent „cântăreţ” al realizărilor „marelui frate de la răsărit”. Dar el nu a fost singurul predispus la „compromisul revenirii”, mai ales că fapta era bine stipendiată de regim, iar făptuitorii se bucurau de „mari onoruri”. Sadoveanu nu numai că va scrie acum „pe linie” (vezi Mitrea Cocor) dar va purcede şi la rescrierea unor texte mai vechi, dându-le „profilul corect” (Șoimii devine Nicoară Potcoavă, Împărăţia apelor devine Nada Florilor ), „ascultând de comanda politică a vremii”. Totuşi, conchide autorul, opera lui Sadoveanu, citită/recitită „la o vârstă bună”, îşi dezvăluie rafinamentul, matricea cosmică, invitând la o „semiologizare” a lecturii”.

Alt scriitor care „se învoieşte” (cf. Marian Popa) să creeze alte opere, după cerinţele diriguitorilor, este Camil Petrescu. Cunoscut ca „reformator fanatizat al romanului autohton”, prin Un om între oameni vădeşte „întoarcerea la o fază revolută”, sancţionată de I. Negoiţescu drept „o tragică abdicare de personalitate”, renunţând la sine şi îmbrăţişând „cu frenezie lumea nouă”. Pentru care va reface Jocul ielelor, va scrie piesele Bălcescu şi Caragiale în vremea lui (în care îl caricaturizează pe Titu Maiorescu) şi va scrie romanul Un om între oameni, „bine scris, dar falsificând Istoria”. „Plata (sau răsplata n.n.) nu va întârzia: în noiembrie 1948 este primit „într-o Academie purificată”, iar un an mai târziu va primi Premiul de Stat pentru piesa Bălcescu”, „confecţionată la comandă”. Și totuşi…acelaşi Camil Petrescu a scris Patul lui Procust, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, romane în care se dovedeşte un zelator al „autenticităţii”. „Din mine însumi eu nu pot ieşi” spune Camil Petrescu, deoarece „nimeni nu poate depăşi propria experienţă”. Camil Petrescu, „Cel mai important sacrificat” (cf. Cornel Ungureanu) al literaturii noi, a sfârşit golit de iluzii, declarând pe patul de spital că nu mai are nimic de spus, recunoscând, deci, că „nescriind, viaţa devine inutilă”.

„Înregimentarea” autorului monumentalei Istorii a literaturii române de la origini până în prezent, „monstrul” George Călinescu este explicată de N. Manolescu printr-un oportunism „probabil congenital”, entuziasmele lui din rubrica de la Contemporanul probând „înaripare stilistică” şi „fariseism doctrinar”. Poziţionarea sa „corectă” se vădeşte şi la moartea lui Stalin pe care îl vede ca „o gigantică figură a Istoriei”. Nici lui „alinierea” nu-i va rămâne nerăsplătită (deşi doar pentru scurt timp), astfel că în 1948 va fi titularizat academician, după ce, anterior, a fost numit profesor la Universitatea din Iaşi, va conduce Naţiunea şi va fi deputat de Botoşani şi Brăila. După circa un an, însă, va fi „redus la tăcere” (după cum spune M. Popa), „eliminat din Universitate şi detaşat” la un institut inexistent. După aceste „afronturi” intră în alertă şi se repliază, dar nu prea convinge, aşa că „face sforţări leale pentru a se aşeza în pasul vremii” şi cere „îndrumări” de la „cei competenţi”, adică de la zeloşii activişti şi kulturnici care „vegheau”. Autorul romanelor Scrinul negru, Enigma Otiliei, Bietul Ioanide, al volumelor de poezie Poezii sau Lauda lucrurilor a fost, spune ADR, „un scriitor total, un virtuoz în toate digitaţiile sale, de la cărturărismul ludic în poezie, la teatru absurd”, care a impus, dincolo de inconsecvenţe, extravaganţe şi compromisuri, un «ethos călinescian»”, şi care, totuşi, „în pofida armatei de «călinescieni» autoproclamaţi, nu are urmaşi”.

Debutând ca poet (Poeme simple, 1927), după război, Zaharia Stancu, un declarat om de stânga, odată cu „socializarea liricii”, a pledat pentru „poezia înaltă”, atitudine etică manifestată explicit şi în romanele sale, începând cu celebrul „Desculţ”, un „roman de uz propagandistic”. Exclus din PMR în 1950, va fi reprimit în 1964, aşa că nesupunerea mult lăudată „devine servilism”. Și a „înhăţat cât se putea”, dar a dovedit şi oarecare grijă faţă de soarta scriitorilor, obţinând pentru ei „vila de la Neptun (folosită şi astăzi n.n.) şi editura „Cartea Românească”, s-a îngrijit de pensii”.

Cu totul altfel s-au petrecut lucrurile cu „imberbul” Petru Dumitriu. Adrian Dinu Rachieru remarcă, pe bună dreptate, faptul că, spre deosebire de scriitorii veniţi din interbelic, care aveau nevoie de „reeducare”, Petru Dumitriu devine rapid „vedeta deceniului şase”. Făcându-i un succint (dar colorat) portret, ADR ni-l prezintă pe Petru Dumitriu drept „un vanitos, înzestrat, scriind bine pe orice teme, avid de afirmare, nerăbdător”. El „va accepta «virajul», devenind «scriitor în slujba poporului». Și „rezultatele” nu întârzie să apară: este numit redactor-şef la Viaţa Românească , apoi director la ESPLA şi predă la Școala de literatură. Aşa că nu e tocmai de mirare că „se înrolează obedient publicisticii militante” semnând articole intransigente în Scânteia sau Flacăra , că „susţine campania anticălinesciană şi laudă articolul antiarghezian al lui Sorin Toma. De altfel, şi nuvelele scrise atunci vădesc aceeaşi preocupare de a fi „pe linie”, iar romanul Drum fără pulbere, tipărit în cinstea aniversării partidului, se va dovedi, peste decenii, un „execrabil roman politic”(cf. Eugen Simion), sau chiar „oribil” (cf. N. Manolescu), care impunea „o viziune falsă, servind prompt literatura de propagandă”. Încercând să explice defecţiunea prozatorului, din 1960, Adrian Dinu Rachieru aminteşte de teama unor viitoare persecuţii care ar fi putut veni „pe filiera Beniuc – L. Răutu, reprezentanţii siniştri ai unei caste roşii care ar fi putut (de multe ori a şi făcut-o, n.n.) să-şi devoreze tovarăşii de drum. Aşa că, „dorind a-şi salva sufletul, Petru Dumitriu, în plină glorie, acceptă preţul aneantizării , şocând lumea literară şi cohorta jandarmilor ideologici”, fiind apoi interzis până în 1990.

Al şaselea prozator din „recitirile” domnului Adrian Dinu Rachieru este Marin Preda, fără tăgadă, un mare scriitor român care, după propria mărturisire, s-a apucat de scris pentru că nu ştia să facă altceva. În Viaţa ca o pradă avea să mărturisească faptul că atunci, la începuturile sale (de viaţă, dar şi de scriitor), era animat de o „încredere secretă în bunăvoinţa destinului său”. La Marin Preda „totul era bine dacă mergea scrisul”, înţelegând astfel literatura ca destin. Primele sale scrieri vădesc o proză „dură, neagră, în care foiesc inşi cu o psihologie elementară”. La tânărul M.P. „direcţia dominantă era cea a adâncurilor învolburate, cutreierate de spaime obscure şi fiorul abisal”. Nici Marin Preda nu a scăpat de „obolul” care trebuia dat regimului, „răspunzând prompt comenzii politice” (vezi Ana Roşculeţ şi Desfăşurarea ), respectând, totuşi, „estetica identităţii”. Delirul, subiect „sugerat de partid” (I. Negoiţescu), roman văzut „ca un gest de subordonare, acceptând ingerinţele oficialităţii”, este salvat tocmai de „amprenta stilistică” predistă. Deşi, prin creaţiile sale importante (Moromeţii, Viaţa ca o pradă, Cel mai iubit dintre pământeni) , Marin Preda rămâne un mare prozator român, „legea reculului”, notează A.D.R., „urmăreşte, aproape fără excepţie, posteritatea imediată a scriitorilor”, astfel că, pentru profitoarea lume postdecembristă, Marin Preda a putut deveni un „ultraprofitor”, sau chiar „o valoarea discutabilă”. „Ce i se reproşează, de fapt, lui Marin Preda?”, se întreabă autorul, şi tot el răspunde: „Că a gustat din gloria literară comunistă”. Dar gloria lui se bazează, în primul rând, pe arta şi nu pe „cedările”lui, astfel că, pe bună dreptate, cronicarul concluzionează: „Fugind de destinul ţărănesc, speriat de ratare, firav, famelic, în tinereţe, vădind «încetineală», Marin Preda rămâne, în ochii posterităţii, un mare prozator”.

La doar 25 de ani, după publicarea romanului Străinul, Titus Popovici „se anunţa o mare speranţă a prozei româneşti”, o replică serioasă la prozatorii „vechi”, a căror „reciclare” se producea greoi şi nu întotdeauna cu rezultatele scontate. Noii veniţi (printre care se număra şi Titus Popovici), spune ADR, vor rescrie istoria, asigurând ficţiunilor de partid verosimilitate prozastică şi eficacitate propagandistică.

Titus Popovici „avea vocaţie de lider şi era un scriitor angajat, devotat, apropiat de cercurile puterii, adresându-se unui public, şi el, aflat «în marş». Adică numai bun de manipulare. Scrie Străinul, „anunţând drumuri noi”, apoi Setea , în care „se dovedeşte un excelent pictor de medii”, iar în 1990, Cutia de ghete, „un roman satiric”, scris într-un moment în care literatura nu mai trebuia să asculte de „indicaţii” sau să „cocheteze cu esopismul”. Producând „romane false scrise cu talent (cf. Alex Ștefănescu), posteritatea literară a lui Titus Popovici are o problemă: credibilitatea. Deoarece, constată ADR, „răfuiala sa cu nomenklatura, după ce s-a bucurat de mari onoruri şi înlesniri, trasă, cu ferocitate satirică, în registru grotesc, lasă, însă, un gust amar, moraliceşte judecând”.

Capitolul despre autorul romanului Groapa se deschide cu „rivalitatea dintre Marin Preda şi Eugen Barbu”, confruntare care a continuat şi „după moartea autorului Moromeţilor”. Se ştie că însuşi Barbu „s-a distribuit în opoziţie cu Marin Preda” (cf. Marian Popa), opoziţie care a trecut mult peste fireasca, inevitabila, în fond, motivaţie concurenţială. „Controversat, diabolizat, inegal cu sine, ferment al vieţii literare, Barbu ar fi fost o prezenţă nocivă, fantomatică (cf. G. Grigurcu), cu o «psihologie tenebroasă», subscriind, dintr-un reflex ancilar, «carnavalului propagandistic»”. „Șantajul, afirmă Marian Popa, ar fi specialitatea prozatorului, interesat a colecta informaţii, a aduna dosarele adversarilor cu pete biografice, fluturându-le ameninţător. Și oferindu-şi serviciile Conducătorului suprem, înţelegând că schimbarea de macaz din 1965, „an de graţie” al culturii, îi oferă şanse uriaşe”. Ca mai toţi scriitorii importanţi din epocă, şi Eugen Barbu va cunoaşte în timp urcuşuri (în 1962 este numit, la cerere, la cârma Luceafărului ) şi coborâşuri. Va scrie Incognito, „iscând un uriaş scandal”. Barbu se va revanşa scriind o nouă capodoperă, Săptămâna nebunilor. „Literatura lui Marin Preda, ca aventură a conştiinţei (crede ADR), are, ca pandant, în opera lui Eugen Barbu, aventura limbii. Groapa, roman rescris de treisprezece ori, stă mărturie.

„Povestaş” înnăscut, Fănuş Neagu a recunoscut că marea sa dragoste este proza scurtă. Dar, după câteva volume de povestiri, va trece, inevitabil, la roman, Îngerul a strigat obţinând premiul Uniunii Scriitorilor. Personajele sale („trăsniţi, posedaţi, itineranţi, cu onomastică bizară”) „vădeau o vitalitate frenetică, pasionate, stihiate, de moralitate jovială”. Este de înţeles, doar însuşi autorul era un nonconformist „structural”, cu un „mod arhaic de a percepe lumea”. O lume care când primeşte eticheta pitorescului (P. Georgescu), când pe cea a patetismului (S. Damian). În aproape toate cărţile sale, Fănuş Neagu se dovedeşte un „extraordinar portretist”, el „cântă lumea dunăreană” şi câmpia, „aglomerând fără milă metafore, plutind în pitorescul pur, într-un festin pur, caricat, râvnind a opri trecerea”. Eroii lui spun „poveşti luminoase”, îşi duc viaţa „după pofta inimii” şi „debitează istorii aiuritoare”. „Rebel fără program”, Fănuş Neagu a avut tăria să iasă „la bătaie”, „denunţând «complotul» împotriva culturii şi literaturii române”, orchestrat de oficialităţi, spunând răspicat că „Sorin Toma a fost numele unui complot la adresa literaturii”. Reproşurile care i s-au făcut în timp vizau „aparenţa romanescă, incoerenţa, ritmul trenant, preţiozitatea, saţietatea/excrescenţa metaforică, indistincţia vocilor, ilizibilitatea”.

Deşi îşi începe cariera literară „slăvind – idilizant – viaţa nouă de la sate, demnitatea de colectivist”, Paul Anghel se va „recalifica din mers”. El aparţine „unei generaţii orfeline, «fără maeştri», deschizând ochii în perioada bibliotecilor sigilate”. Redactor-şef la Tribuna României, „speră (naiv?) în recuperarea exilului”, dar şi a istoriei, în ideea că „lipsa de memorie lasă senzaţia de gol”. Scrie Zăpezile de-acum un veac (zece volume) despre Războiul de independenţă din 1877, „exploatând un univers ignorat” şi „spărgând embargoul” informaţional, creaţie taxată de N. Manolescu ca având rolul „de vehicul al unor clişee naţionaliste”. Simţind că a sosit „vremea dezvăluirilor”, urmează trendul şi scrie piese de teatru (Săptămâna patimilor, Viteazul, Regele desculţ – „spectacol interzis, în regia lui Daneliuc”). Confirmând şi el, ca atâţia alţii, o observaţie făcută de M. Ungheanu „într-un articol de tinereţe, că unul din semnele distinctive ale literaturii române este marele ei număr de proiecte eşuate”, nici P.A. nu va reuşi să ducă la bun sfârşit planul de a scrie O istorie posibilă a literaturii române, în opt volume. Adrian Dinu Rachieru vede acum un Paul Anghel „decepţionat după seismul din decembrie, cumva anacronic, aparţinând spiritualiceşte altei generaţii (cu Eliade şi Noica), cândva o autoritate, nedreptăţit, ignorat acum, odată cu dispariţia coechipierilor ”, dar care „merită a fi descoperit”.

Ion Lăncrănjan a practicat „o literatură maniheist-rapsodică, ilustrând filonul tragic, cu un izbitor deficit de stil şi cu un bagaj lingvistic limitat”. Deşi fusese bănuit că a purces „pe un drum greşit” (S. Damian), Ion Lăncrănjan şi-a continuat „cu îndărătnicie, asemenea eroilor săi, drumul, a dat la iveală o operă, o construcţie solidă, dirijându-şi interesul spre romanul frescă, de masivitate specifică”. Din nuvelă, saga Cordovanilor devine trilogie, „cronica unui sat scos din temeiurile lui”, iar Suferinţa urmaşilor prezintă colectivizarea văzută ca „principalul fenomen al obsedantului deceniu”. În aproape toate romanele sale, acţiunea se desfăşoară „în răstimpul anilor de început”, în „acea răscruce revoluţionară”, fie că este vorba despre Fiul secetei, despre Suferinţa urmaşilor, despre Cordovanii sau Drumul câinelui. Ca scriitor profesionist, notează A.D.R., înrolat naţionaliştilor militanţi, „prelucrând” antitetic trecutul (în sensul angajamentului proceauşist), cu o seriozitate greoaie, trenantă, desfăşurând un grav «stil tautologic», Ion Lăncrănjan face figură de moralist, incapabil, însă, de a se depăşi, ilustrând (cf. M. Popa) „comunismul anticomunist”.

Seria celor 13 prozatori de ieri este încheiată cu Sorin Titel şi Alexandru Ivasiuc. Primul, considerat creatorul primului nouveau roman românesc, „prozatorul reprezentativ al Banatului; el conferă «îndreptăţire literară» unei Provincii măcinată de orgolii şi complexe, una care, potrivit lui Pavel Bellu, ar fi cea mai frumoasă omisiune a Istoriei literaturii române”, cel de al doilea, „sub un anumit unghi”, i-a continuat „în proza noastră pe Camil Petrescu şi Anton Holban”. Presupusele modele ale lui A. Ivasiuc „vin din spaţiul apusean”, scrierile sale „se înregimentează romanului post-proustian, obsedat de problema destinului, respingând falimentul moral al omului”. Dar „infidela glorie, câştigată trudnic, doar pe lungimea unui deceniu, se pierde uşor”, dovadă aserţiunea pe care „o face bonomul Alex Ștefănescu, cum că Alexandru Ivasiuc, un ideolog al epocii lui, nu se acreditează ca prozator, evoluând pe linia minimalismului epic”.

Prin această carte a sa, Adrian Dinu Rachieru demonstrează exact ce şi-a propus, şi anume „că segmentul postbelic, în pofida condiţiilor vitrege, impunând servilismul ideologic şi alinierea, nu a fost un deşert cultural” şi că „cei 13 prozatori de ieri, revizitaţi aici, trecuţi în nefiinţă, căzuţi în uitare, provocând – în timp – o bogată floră exegetică (…) reprezintă nume care, nicidecum, nu pot fi excomunicate din patrimoniul nostru cultural”.

 

* Adrian Dinu Rachieru, 13 prozatori de ieri, Editura „David Press Print”, Timişoara, 2013