LECTURI PARALELE
Petre Don
Poemul răzvrătit*
Otilia Ţigănaş debutează aproape simultan cu două cărţi: Poezii vânate de fisc – carte, evident, de poezie şi Femeia cu şapte pălării – proză scurtă. Despre cartea de proză vom opina cu altă ocazie, acum ne vom apleca atenţia spre Poezii vânate de fisc .
Scrisă de Otilia Ţigănaş la maturitate, la o vârstă la care de regulă un scriitor îşi desăvârşeşte cariera literară, cartea de faţă scanează trăirile unui eu persecutat de sinceritate, care alungă cu mult curaj şi bărbăţie falsa pudibonderie şi care, împinsă de senzaţii, foloseşte un limbaj aproape frust, reuşind să capteze atenţia cititorului, şocându-l, contrariindu-l.
Structural, Poezii vânate de fisc este o carte în două cicluri. La urmă mai există o parte, un fel de coadă-explicaţie a autoarei asupra împrejurărilor în care s-a plămădit şi s-a născut cartea de faţă.
În primul rând trebuie musai să fac precizarea că poeta Otilia Ţigănaş dă de pământ cu obişnuitul, cu monotonul, canonul, tipicul, specificul şi tonul poeziei de până la ea. Ironică, autoironică, sentimentală tocmai când nu te aştepţi, băşcălioasă, poezia ei este de o sensibilitate deşteaptă, în care lacrima se întoarce înapoi în ochi. La ea ei nu oftezi, nu suspini, mai mult te înverşunezi. Poeta foloseşte destul de puţină metaforă, ea iubeşte arcul peste trăire, hiperbola, per sonificarea. Fiscul, comisarul gărzii financiare, preşedintele, candidaţii la alegeri, sunt pentru ea bărbaţi chipeşi care încearcă s-o violeze (pe ea, cetăţeana) în scene lascive, aproape naturaliste, scene care ne amintesc de Lesbos-ul lui Baudelaire. Dar aproape întotdeauna aceştia n-au succes: „Când politica ţi-o ia înaintea bucătăriei,/ când bucătăria îţi nimiceşte familia,/ când familia îţi penetrează serviciul/ ca să remanieze guvernul,/ orgasmul în doi devine improbabil!” (Axiomă ); De fapt partea a doua a cărţii din care am luat exemplele şi m-am referit mai sus, este un protest împotriva încorsetării individului, a libertăţii intelectuale, de creaţie, prin legi şi canoane aberante. Sfârşitul cărţii este ocupat de opt scrisori adresate Domnului „M”. Şi semnate simplu: „O”. Problema e că în scrisori se vorbeşte despre felul cum s-a conceput această carte, Domnul „M.” fiind un intim. De fapt Otilia Ţigănaş îmbină ficţiunea cu realitatea, acel Domn „M.” putând să fie real, dar tot aşa s-ar putea să nu fie, să i se atribuie însuşiri închipuite. La un moment dat chiar apare în scrisori şi un pictor Giotto, care o ajută la realizarea cărţii. De remarcat A cincea scrisoare prin simbolurile sale, prin zbaterea creatorului de cuvinte de a găsi „Cuvântul universal” care să exprime sublimul şi chintesenţa unei limbi.
În prima parte a cărţii, în acelaşi stil direct, fără farafastâcuri inutile, Otilia Ţigănaş abordează teme apropiate sufletului ei, cum ar fi dragostea, renunţarea, poziţia ei faţă de sacru: „Simt tremur pe banca mustind a tămâie/ Cu lecţii de biblie-n spasme mentale./ Pe tălpi mă cuprinde răceala din dale/Madona din ramă îmi pare lălâie// (...) Zâmbind, mă surprind că îmi scutur credinţa/ Când preotul creţ mă invită la birt./ Sub haina de blană îmi caut fiinţa/ Ascunsă sub sâni cu aromă de mirt.” (Luni. Telenovelă ). De altfel, la Otilia Ţigănaş sacrul se întrepătrunde cu laicul, delimitarea dintre alcov şi amvon fiind atât de fragilă precum delimitarea dintre căderea unui fulg şi fulgul însuşi. Iar creaţia, care porneşte din interiorul eului-actor este produsul prezentat ilustrului spectator: „Râsul nu l-a învăţat nicăieri,/ l-a nou-născut.” (Regal ).
Poezii vânate de fisc a Otiliei Ţigănaş este o carte „vânată” de cititori, care vor găsi în cuprinsul ei dovada unei poete talentate, care vine în faţa lui, a cititorului, cu multă îndrăzneală şi sinceritate, propunându-i un nou stil pentru a-şi manifesta sensibilitatea poetică.
* Otilia Ţigănaş, Poezii vânate de fisc , Editura „Nigredo”, 2012.