LECTURI PARALELE
Geo Galetaru
„Insomnia cuvintelor” sau fascinaţia iluziei*
Volumul de debut al Denissei Huzum, Insomnia cuvintelor , apărut recent al Editura Eurostampa din Timişoara, în condiţii grafice de excepţie, propune un parcurs liric de mare forţă, realizat printr-un melanj inspirat de afectivitate şi reflexivitate. Cele două componente, subtil dozate, se susţin reciproc, configurând o reţea imagistică de o frapantă expresivitate, ca-ntr-un joc de oglinzi ce-şi trimit, una alteia, fasciculul ideatic. Denisse Huzum are capacitatea de a se transpune integral în starea pe care o conţin (şi, implicit, o comunică) poemele sale. Departe de stereotipia unui citadinism agresiv şi adesea redundant, poeta îşi construieşte o lume a ei, populată cu reverii şi himere. Anvergura trăirilor, distilate în retorica nuanţată a unui discurs când surdinizat, când eruptiv, marchează resurecţia unei poetici de autentică vibraţie afectivă. Poeziile Denissei Huzum fac dovada unei sensibilităţi acute, exasperate de erodarea identităţii într-un siaj al determinărilor derizorii. Poeta oscilează între inocenţă şi luciditate, între Eros şi Cronos, asumându-şi în egală măsură fervoarea emoţiei fruste, dar şi neputinţa depăşirii impactului cu o realitate străină şi opacă: „oamenii ucid visele/ cu alţi oameni/întotdeauna se găseşte cineva/ altruist/ volitiv/ să meargă acolo unde tu nu/ ai avut aer şi un cârd de ciori plictisit/ de aceleaşi stereotipuri/ aceleaşi ziduri pe care mintea a zgâriat un pic/ fericiri ca un balon/ aluneci/ el după/ zâmbeşte dual te bucuri ca şi cum ar fi/ unul/ într-o cămaşă colorată grotesc îţi justifici tristeţea/ sub nasturi/ al doilea/ descoperi că nu este cum credeai/ ceva moare lent/ până la paroxism nu înţelegi de ce în memorie există/ un pumn de sunete şi/ al treilea/ de curaj lipeşti întrebări/ te obişnuieşti cu furia altfel/ singura vitală care te ajută/ să trăieşti/ infirm...” (deux ).
Fragilitatea fiinţei îşi caută paliative compensatorii într-o percepţie, uneori jubilativă, alteori disperată, a Erosului. Angoasată şi febrilă, poeta trăieşte sub imperiul incertitudinii şi al ambiguităţii, cultivând cu obstinaţie un fel de hieratism al gesturilor impalpabile, o adevărată mistică a solitudinii şi resemnării, deşi nevoia de confesiune se înscrie între datele primordiale ale acestei poezii de o ingenuitate netrucată: „în scorbura lunii/ ne ţesem/ prin ochi de păianjen/ acolo/ timpul nu ne poate atinge/ arcuindu-ne/ ancoră în deşertul cuvintelor/ suntem/ dragostea mea/ uşori/ ca zborul mierlei/ împletind orizontul/ sângerăm prin aripile ei/ suntem aşteptare/ freamăt/ în desişul tăcerilor/ mi-e amar/ mi-e strigăt/ mi-e rugină/ mi-e rană/ mai departe...” (mai departe ).
Denisse Huzum trăieşte şi scrie într-o lume în care pauperizarea idealului se accentuează vertiginos, cunoscând forme ireversibile. Poezia devine un cântec de lebădă al fiinţei angoasate, un recurs disperat la evanescenţa unei purităţi intangibile. Metafora îţi pierde, astfel, aura inefabilă, intrând sub incidenţa unei fronde care tulbură relieful imagistic, imprimându-i o geografie convulsivă, o esenţializare, în plan ideatic, a stărilor extreme. Exaltările şi resemnările se succed cu o viteză şi o forţă şocante, nucleul genuin al poemului face implozie sub presiunea unor trăiri de o intensitate maximă. Mitologiile curente sunt bulversate de asaltul acestei afectivităţi disperate, în căutarea unui cifru care să-i restituie coerenţa originară. Miza (şi farmecul) acestei poezii de factură neoexpresionistă stau tocmai în această intimitate nemijlocită şi profundă cu suferinţa, în acest magnetism tulburător al deziluziei acaparatoare. Tensiunea interioară a poemelor Denissei Huzum vine dintr-o inadecvare la regimul depersonalizant al unei existenţe cantonate în mimetisme şi infidelităţi conjuncturale. Imaginaţia poetei trasează geografii sufleteşti pregnante, glisând între fervoarea unor iluminări de moment şi reculuri sfâşietoare, impregnate de dramatismul unor renunţări succesive. Denisse Huzum face din poezie un act de penitenţă autoimpusă şi, în acelaşi timp, unul de obsesivă expiaţiune, căutându-şi identitatea în fatalitatea himerei sau în ficţiunea tutelară a singurătăţii. Dincolo de iluzia unui Eros arhetipal sau de speranţa mereu cenzurată a unei posibile împliniri, se află paradigma salvatoare a unei candori intacte, neatinse de aripa malignă a pactului cu un prezent compromis: „amfiboli/ ardem rotunjind/ pustiul/ cu genunchiul oglinzii/ curgând/ mă văd/ genezic/ în amândoi/ un măr/ sau doar opac stereotip/ timpul se tot înalţă/ ca fuga unui leu/ firul piciorului meu se răsuceşte/ tandru/ pe piciorul tău/ desenez o amforă/ fără nicio toartă/ să-mi fie hartă/ când mă sprijini/ de o parte şi de alta/ a noastră/ întinderea/ aşteptarea/ până la cer/ avem pământul/ emulaţie...” (monosilabic ).
De cele mai multe ori, poezia Denissei Huzum plonjează în plină bolgie a inadecvării, a desensibilizării unei lumi viciate de morbul implacabil al mistificării. Poeta nu se sustrage însă acestui flux al malignităţilor cotidiene, nu refuză contemplarea răului sau a derizoriului din jur, dar le supune tăişului unei ironii corosive. Fetişizarea marasmului, bagatelizarea impulsurilor pure, retorica manipulatorie a evazionismelor de faţadă, toate constituie ţinte predilecte ale bisturiului unei viziuni niciodată clemente, niciodată dispuse să acorde circumstanţe atenuante ipocriziei sau platitudinii. Inautenticitatea existenţei este disecată în imagini frisonante, care nu cauţionează relativismul călduţ al acceptării sau tehnicile disimulării facile. Denisse Huzum ştie să impună o morală a intransigenţei, adresând un veto patetic formelor fade şi mutilante. Radicalizându-şi obsesiile, autoarea introduce în fibra poemului fiorul unei solitudini ireversibile, care acţionează autodevorator, amplificând fragilitatea unui traseu existenţial, şi aşa asaltat de mecanismele unui mediu artificial şi ostil. O sensibilitate ulcerată de stridenţă şi impostură îşi caută salvarea într-un discurs când frenetic, când surdinizat, dar mereu conectat la tensiunea unor interogaţii recurente, tinzând spre o iluzorie regăsire de sine: „nu eşti/ niciodată prea plin/ prea gol/ întotdeauna te acoperă carnea/ cuvintele/ vidului nemilos nu-i astâmperi foamea/ cu tine/ cu propriile consuetudini/ alţii la fel de jos privesc/ înghesuindu-se în era mulţimii/ oamenilor/ le dăruieşti o parte vie/ însă mereu rămâne/ incognoscibil/ cel care simte...” (le prologue ).
* Denisse Huzum, Insomnia cuvintelor, Editura „Eurostampa”, Timişoara