logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

PRE-TEXTE

 

Constantin Dehelean

 

Despre plagiat

 

Plajele culturale, cu începuturi la Aristotel şi Platon, sau cele ale ştiinţelor fizice, cu începuturi la Newton şi Einstein, au fost parcurse sistematic sau în galop, plaje presărate cu numeroase interpretări, unele interesante şi grave, altele grave şi suspicioase, şi altele în goana după celebritate ori senzaţional, cu puternice puseuri de plagiat, puseuri însoţite, de multe ori, de umori dintre cele mai diverse. Nu vom trece în revistă aceste parcursuri, însă vremurile noastre integraţioniste şi integraliste au pus problema plagiatului cu multă seriozitate. Instituţii extrem de profesionalizate şi-au creat instrumente de lucru, nu atât pentru a fi eradicat, cât mai mult pentru identificarea, clasarea şi analiza lui. Până la urmă plagiatul are, în timp, o dimensiune a culturalităţii mediului de civilitate şi mai puţin o dimensiune a culturii însăşi. Plagiatul observăm că s-a circumscris în perimetre diversificate: furturi propriu-zise, aparenţe de revelaţii „întâmplătoare”, ori ascunse sub cearşaful parafrazării.

În societatea academică actuală o sumedenie de proceduri legislative, opinii de înalt nivel socio-cultural, campanii de presă, tipărite sau on-line, se implică cu multă competenţă şi cu severitate care „împing” fenomenul plagiatului pe o platformă a „antisocietăţii”. De altfel, multe asemenea platforme „antisocietare” sunt determinate să recunoască aceste diverse „evadări” din firesc, din consacrat, atuul intelectual, definindu-se ca alternativă (deseori falsă) la canonul unanim recunoscut. Aşa a fost, în trecutul nu prea îndepărtat, cu derapajele abstracţioniste, cu miscările cvasi-culturale ale anilor 60, cu frământările actuale aduse de fracturism, de minimalism, de obsedante exprimări sexiste, trivial-obsecene; toate aceste fiind, în marea lor majoritate, consecinţa refuzului continuităţii cultural-artistice. Pentru a nu ne îndepărta prea mult de tema noastră, confirmăm şi „justificarea” plagiatului ca formulă a „aducerii în context” a unor concepte, a unor texte, existente deja, pentru a „împlini” sau a „reinterpreta” idei într-o altă operă. Variaţiunile muzicale, şcolile de lucru în creaţiile muzicale ale compozitorilor romantici, sau ale celor moderni din prima jumătate a secolului XX sunt un bun exemplu.

În lumea ideilor, a creaţiei literare, fenomenul variabilităţii este mult mai complex. Arta gândirii (filosofia), arta literară (beletristica) se bazează în primul rând pe libertate. Aici canonul este mult mai elastic, uneori lipsind cu desăvârşire. În arta plastică, în creaţia muzicală, formule rigide, convenţii academice specifice, dau plagiatului o altă dimensiune. Un anume radicalism, în opoziţie cu discursul populist, cu alternanţele de rigoare, este în opoziţie cu o anume anesteziere a conştiinţei morale. Acest radicalism etic devine fantomatic dar şi emblematic într-un fel de „inamic al poporului”. Ambivalenţa şi echivocul, cel puţin pe acest palier etic, antioccidental, ajunge în conflict, într-un fel de antiteză, cu Occidentul, principalul agent de presiune regulator. O cultură bazată pe fraudă şi minciună nu poate funcţiona. Există riscul formării unei entităţi fals culturale, inverse, o utopie negativă şi diabolică. Construcţia rezultată pe fraudă este un nonsens. În faţa oglinzii, cu certitudine, există individul cinic care îşi face un titlu de glorie din capacitatea de a înşela.

Dicţionarele definesc plagiatul ca un „furt”, în aceeaşi măsură ca însuşire cu premeditate a textului (plagiat, plagiate, s.n. acţiunea de a plagia; plagiere; operă literară, artistică sau ştiinţifică a altcuiva, însuşită integral sau parţial şi prezentată drept creaţie personală. – din fr. plagiat.”, DEX). Fără să ne depărtăm prea mult de definirea fără drept de apel a plagiatului, cu valenţe penale şi riguros deontologice, un punct de vedere de-a dreptul frapat – şi ne-a mirat mult acest punct de vedere, oarecum conciliant –, şi în toate culorile spectrului moralităţii, aşa-zişi teoreticieni concilianţi ai fenomenului, printre care Jean-Luc Hennig (Apologia plagiatului , tradusă în româneşte în 2009) apără plagiatul (oarecum o autojustificare, deoarece, el însuşi, Jean-Luc Hennig, a fost „în culpă”), expresii întregi dovedesc că plagiatul a devenit, paradoxal, pentru autorul respectiv, şi nu numai pentru acesta, un fenomen cultural: „plagiatul, spre deosebire de citat, conduce întotdeauna către un mister, ca şi cum am sonda în câteva fraze străfundul Universului”, „actul de a scrie începe cu admiraţia şi tentaţia furtului”, dar şi „un text nu este altceva decât amprenta altui text”, „pentru a fi întru totul liber de tentaţie, trebuie să-ţi stingi ego-ul, să renunţi definitiv la scris, să amuţeşti”, „totul ne aparţine, după cum, la fel de bine, nimic nu ne aparţine”, „plagiatul este cel mai răspândit lucru pe lume: toată lumea a plagiat, mai devreme sau mai târziu”, „plagiatul are la bază lectura sau informaţia de orice fel, fiind prin urmare un viciu cultural”.

De fapt, lipsa de originalitate întreţine cu multă abilitate o anumită confuzie între continuarea, prelucrarea, interpretarea unor teorii, mai mult sau mai puţin sistematice, şi furtul, chiar „ambalat” într-o frazare sau parafrazare aparent originală. Dar una este să dezvolţi idei dintr-o lucrare, şi alta este copierea propriu-zisă.

În opera literară fenomenul justificării plagiatului ţine de un anume „proces de inspiraţie” foarte aproape de un „parcurs” al unui anumit tip de lectură, dintr-o anume operă literară, când cel ce se „înfruptă”, instaurează, cu de la sine putere, raporturi libertine şi provizorii abuzând după bunul lui plac de acel joc pe sârmă al hazardului. Trebuie să recunoaştem că „arta plagiatului” în literatură este alăturată unei agilităţi aparte, se formează la plagiator o anumită competenţă practică, se creează iluzia curiozităţii îmbinate cu „atenta lectură”. De multe ori „iubirea pentru frază” este un fel de „afinitate sentimentală”.

Autorii de opere beletristice („beletristic” într-o formulă extrem de aproximativă înseamnă „scriere frumoasă”) sunt, structural, dependenţi de lectură. Formarea stilului, asimilarea altor stiluri, duce de multe ori la interferenţe dintre cele mai diversificate, unele chiar ciudate... Un anume fel de libertate a expresiei poate fi un paravan pentru preluări de stiluri, formule sau chiar texte în alte texte, cu pretenţii de opere originale.

Apărută în antichitatea greco-romană, ideea de plagiat, când apare cultura scrisă – în culturile străvechi, orale, aceasta nu prea avea sens – are ca suport termenul plagium care însemna furtul, răpirea sau chiar vânzarea oamenilor liberi ca sclavi. Sensul modern pe care îl dobândeşte vine de la poetul latin Martial care îşi acuză un confrate că „i-a răpit versurile”. Fenomenul mai este cunoscut şi în perioada alexandrină când în jurul anului 250 î.Ch. Aristofan, deţinând calitatea de membru al unui concurs de poezie, oferă premiul unui concurent care, fără să impresioneze prea mult publicul, a fost declarat câştigător deoarece a recitat compoziţii proprii. Evenimentul s-a petrecut în urma comparării mai multor volume de poezii, existente în bibliotecă, atunci făcându-se şi prima delimitare între originalitate şi copierea sau compilarea lucrărilor altora (fără a pretinde însă paternitatea acestora) şi care era o practică obişnuită, fiind un semn de respect pentru un maestru. Apariţia, nu mult mai târziu pe „piaţa” culturală romană a mai multor falsuri, considerate opere de artă greceşti şi care erau extrem de apreciate de către urmaşii lui Romulus defineşte termenul de plagiat în sens filologic.

În Evul Mediu timpuriu Sfântul Colomban se dovedeşte a fi primul plagiator dovedit din istorie, în anul 560 consemnându-se primul „conflict” pentru plagiat. Sfântul Colomban (521-597) este acuzat de Sfântul Finian (496-589) că a co¬piat, pe ascuns, o psaltire. Regele Irlandei a dat dreptate Sf. Finian, iar copistul ilegal a fost exilat pe insula Iona.

O lungă polemică pe „dimensiunea” a plagiatului se desfăşoară mai bine de 1400 de ani cînd, la Basel, se produce prima recunoaştere internaţională a dreptului de autor, prin Convenţia încheiată în anul 1886. Cu această ocazie se stabileşte situaţia juridică şi morală a statutului social şi cultural al autorului. Totul se suprapune, după cum ştim, pe acest statut, o dată cu mitizarea figurii poetului (de fapt în general al scriitorului). Emblematica harismă a artistului cuvântului este definită prin puterea poeziei. De aceea secolul al XIX-lea conturează mitul „personalităţii-cheie” pe imaginea şi harisma unor Victor Hugo (Franţa), Leopardi (Italia), Byron (Anglia), Heine şi Hölderlin (Germania), Puşkin (Rusia), Petöfi (Ungaria), Eminescu, la noi.

Apariţia criticii literare, apoi specializarea ei (Sainte-Beuve, Edith Wharton, Ferdinand de Saussure) fac ca în acest context, plin de sinuozităţi, de verbiaje dure, plagiatul să devină, spunem noi, „o mare nelinişte”.

Numeroase poziţionări în legătură cu fenomenul plagiatului în literatură au făcut istorie. Evenimente, scandaluri, negări şi renegări pe această temă s-au înmulţit. Umorile ca şi dramele ivite, uneori insurmontabile, au fost nenumărate.

Pentru a înţelege oarecum fenomenul plagiatului, echilibrul instabil al acestuia, propun trei exemple interesante, fiecare în felul lui: unul, legat de personalitatea extrem de conturată a scriitorului american John Steinbeck (1961), unul care îl vizează pe dramaturgul francez Jan Fabre (2004), şi altul al profesoarei de la Universitatea din Tours, Hélène Maurel-Indart (2013)

John Steinbeck în ultimul lui roman, „Iarna vrajbei noastre” (1961), are un personaj, pe tânărul Ethan Allen Hawley, care câştigă un concurs naţional pe tema „Iubesc America” cu un eseu care se dovedeşte a fi fost copiat după Daniel Webster, Henry Clay, Thomas Jefferson şi alţii. Deconspirat, furios, acesta exclamă: „Cui îi pasă? Toată lumea face la fel. Unora le merge, altora nu!”. Incidentul devine complex până într-acolo încât cei care deconspiră „furăciunea” sunt sancţionaţi de societate, demascatorii fiind consideraţi invidioşi, iar faţă de Ethan se manifestă simpatie şi compasiune. Avem de-a face cu o răsturnare a valorilor. Tânărul are un singur regret, că a fost descoperit.

Dramaturgul francez Jan Fabre scrie în 2004 o piesă de teatru, „Regele plagiatului”. Autorul îşi pune spectatorii, şi implicit cititorii, în faţa aceleiaşi dileme neclare: a relaţiei plagiat – originalitate. Un personaj fantastic, un înger de fapt, intră în subconştientul a patru „Stein”: Einstein, Gertrud Stein, Wittgenstein şi Frankeinstein. Îngerul, în dorinţa de a aprofunda condiţia umană, devine actor. Ca actor produce plagiatul caracteriologic. Se pune până la urmă problema autenticităţii în jocul actorului. Actorul-înger îşi pune întrebări: Ce este imitaţia? Ce este plagiatul? Întrebări omeneşti. În final, tentativa îngerului de a deveni om devine un eşec. Dumnezeu reface îngerului starea iniţială, aceea de originalitate radicală, ingenuă, lăsând omenescului imitaţia.

Profesoara Hélène Maurel-Indart, de la Universitatea din Tours, specialistă în materie de plagiat şi contrafaceri literare, scrie în 2013 o carte-anchetă intitulată „Scurtă anchetă asupra plagierii, fără rezerve”. Sub aparenta haină a unui comisar investigator, însărcinat cu urmărirea unor anchete ştiinţifice, trece în revistă „crimele” de plagiat. Sunt luate în considerare, amănunţit, toate detaliile. Se pun în „dosar”: mobilul plagiatului, martorii, complicii, modul de operare, ba chiar şi infernalul mod de apărare al plagiatorului. În total avem de-a face cu o adevărată panoplie de modalităţi, cu numeroase exemple din literatură, cât şi evenimente din cotidianul cultural, social, ştiinţific şi politic.

În fine, este de reţinut faptul că în diferitele culturi contemporane, plagiatul este extrem de diversificat, existând registre dintre cele mai surprinzătoare. Plagiatul nu este, până la urmă, doar o problemă juridică sau etică. Autorul are ca sarcină majoră o construcţie originală, utilizându-se instrumente în permanentă adaptare şi, care, în privirea cititorului, trebuie să fie fără echivoc.

Cititorul este, până la urmă, singurul partener de dialog cu autorul angajat în misiunea originalităţii.