CONTACT

Nuţa Crăciun, Cuvinte de îmblânzit mâinile , Editura „Eubeea”, 2014

Poeta din Orăştie a ajuns la o anumită maturitate a expresiei, urmându-şi drumul propriu, fără gesturi patetice. Poezia ei confesivă neu se lasă tentată de violenţa mărturisirii şi de cruzimea realităţii devastatoare şi continuă să îşi sublimeze stările, trăirile, emoţiile. E o poetă a îmblânzirii prin cuvânt care descoperă, precum Micul Prinţ, că esenţialul nu se vede cu ochiul liber. Cunoaşterea înseamnă pentru ea crearea de noi legături cu lumea, iar mâinile, prin simbolismul lor, sunt prelungirea fiinţei până la luarea în posesie a celuilalt. Ea preţuieşte libertatea dar nu se lasă în voia ei, nici nu cade în capcana delirului, rămânând o poetă cerebrală, lucidă în idealismul ei:

„sunt o femeie liberă doar pe o faţă a memoriei/ pe cealaltă creşte un turn cu vrăbii”.

Ca atâţia poeţi care şi-au luat lumea în cap, „dând bice nimicului”, Nuţa Crăciun îşi caută un rost în lume, rămânând fidelă confesiunii lirice şi poeziei de dragoste:

„femeia-i o religie amestecată aşa îmi spuneai/ ea poate coborî cerul până la înălţimea unei lacrimi// în spaţiul strâmt al inimii creşte prun ci/ atunci lucrurile din jur încep să respire// eu îţi urmăream braţele cum îşi pierdeau măsura/ două cântece/ unul mereu la îndemână lega panglici roz cuvintelor// celălalt derula imagini dezbrăcate până la brâu/ o sută de imagini ce-şi treceau nebunia prin noi// o întrebare nerostită topea amiaza din trupurile noastre”

(***)

N.R. Notarea s-a făcut de la (*) la (*****) în funcţie de aprecierea valorică.