logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

GLOSE

 

Romulus Bucur

 

Două feţe ale monedei: Mistică & Tehnică

 

Cartea de faţă* are o dublă rădăcină, pornind din statutul ambivalent al autorului: scriitor (poet, dublat de o solidă conştiinţă teoretică şi critică) şi universitar (supus de asemenea unei duble rigori, intelectual-academice pe de o parte, administrative pe de alta – necesitatea de a publica rezultatele cercetării de specialitate).

De unde şi structura ei, cumva de sandwich: între o introducere ‘teoretică' (rostul ghilimelelor va fi explicat ulterior) şi o concluzie ce pledează pentru reconcilierea, reunificarea culturii umaniste şi a celei tehnico-ştiinţifice, între cultură şi civilizaţie, avem treci capitole ce reunesc texte marcînd zonele de interes ale autorului – poezia română (cu inevitabile şi fireşti solidarităţi de generaţie), critica literară şi literatura străină.

Începem cu introducerea, Disclaimer , unde explică titlul, aparent inadecvat şi, oricum, susceptibil de a fi interpretat alături de intenţia reală a autorului. Deci nu Poetul şi nu Poezia – eliminînd majusculele, le punem la locul lor important în viaţa noastră, dar, încă o dată, fără a le idolatriza. Şi aici ajungem la un reper comun, Alexandru Muşina, pentru care poezia e vitală, dar e una a lucrurilor care contează cu adevărat . Iar pentru asta trebuie discernămînt, exersat continuu prin lecturi.

Mai trebuie spus că acest discernămînt este, în spirit postmodern, unul moale , permanent critic, permanent îndoindu-se de sine, permanent deconstruindu-se şi reconstruindu-se:

„mi se par, în cele din urmă, la fel de falsificatori şi diezii discursului mistic despre poezie, şi bemolii celui relaxat-vulnerat-ironic; pentru că adevărul nu e în întregime de partea nici unuia dintre ele. e Credibil numai acel discurs care le conţine simultan pe amândouă – acel discurs care poate fi ironic numai când e vulnerat, şi relaxat numai în măsura în care e mistic. (Şi, bineînţeles, viceversa). Subsecvent, pe cât de compromiţătoare e azi prezenţa côté -ului mistic în discursul despre poezie, pe atât de falsificatoare a absenţa lui. (Şi, bineînţeles, viceversa)” (p. 10).

Şi, invocînd manuscrise regăsite, propune, imediat în continuare, un diptic format din Mistica poeziei & Tehnica poeziei , cu valoare (pentru mine) sentimentală: îmi aduce aminte de discuţiile din 1981-81 cu Alexandru Muşina, de textele din Pound pe care i le traduceam şi apoi ni le comentam epistolar. Cu alte cuvinte, de rolul formator al maeştrilor, la orice vîrstă şi în orice epocă. Dar, bineînţeles, e vorba de mai mult decît atît – de devenirea poetului Radu Vancu şi de potenţiala utilitate a textelor pentru cei care vor merge, măcar pînă la un punct, pe acest drum.

Şi ajungem la maeştri, la repere: Mircea Ivănescu (pus primul pentru rolul pe care l-a avut în biografia intelectuală & literară a autorului), Alexandru Muşina, Al. Cistelecan (despre care afirmă tranşant „cutez să spun oricând fără rezerve, precum despre descurajant de puţini alţi critici, că are stofă de prieten ideal al poeţilor” – p. 172), Pound & Eliot şi, fireşte, John Berryman. Plus, ca un tribut absolut meritat adus spiritului locului, Cercul Literar sibian.

Nu-i lipsesc instrumentele critice: e capabil şi de execuţie, cu precizie chirurgicală a imposturii monumentale:

„Rezumând: calităţile fundamentale ale Istoriei sunt, pe de o parte, lipsa totală de instrumentar tehnic de specialitate, pe de alta, neprofesionala implicare afectivă a istoricului faţă de obiectul cercetării sale. În ciuda aparenţei grafice monumentale (deşi cartea e înţesată de greşeli de corectură), Istoria lui Alex. Ştefănescu e fundamental una mică , meschină. O istorie pe care, peste puţini ani, o vom privi cu acelaşi zâmbet condescendent cu care privim megalomanele istorii ale lui Eugen Barbu şi Marian Popa” (pp. 170-71).

Mărturisesc că, după introducere, am sărit la capitolul Walter Benjamin & George Steiner , preocupat fiind să aflu ce zice despre doi monştri sacri ai traducerii, unul pe drept (cel de-al doilea), unul doar o reputaţie bazată pe transferul prestigiului dobîndit prin alte texte, pe care a fost altoită o mistică a incomunicabilităţii (autiste a) Artei (cel dintîi).

Am fost dezamăgit. Nu era vorba despre După Babel şi Sarcina traducătorului . După care, am fost amăgit la loc. Empatia, intuiţia unui spirit înrudit (senzaţia de gemelaritate , p. 207), reflecţia asupra limbii şi corporalităţii la unul, inventarul micilor lucruri familiare ce compun universul copilăriei la celălalt, sesizarea grundului biografic (p. 212), complicitatea stilistică a autorului cu textele comentate. Plus, fireşte, interpretarea însăşi:

„Se înţelege acum că Errata… şi Copilărie berlineză la 1900 sunt două cărţi pe care exact ceea le aseamănă le şi desparte: ce le face contigue e acest exerciţiu anamnetic abnorm, în care memoria priveşte în sine însăşi ca-ntr-un hău, încercând să ordoneze perspectivele pentru a le {îşi) da coerenţă. Dar tot memoria le desparte, mai precis modalitatea ei: raţională la Steiner, sentimentală la Benjamin, astfel încât ce edifică în primul caz e o structură narativă, iar în cel de-al doilea una liric-poematică. Fiecare în parte e exemplar pentru felul în care memoria coagulează în jurul ei lumea – ca pe o poveste ori ca pe un poem” (p. 212).

Pe scurt, un text care spune multe despre literatură, ca şi despre situarea în/ faţă de literatură a lui Radu Vancu. Un poet & critic de care trebuie să se ţină seamă.

 

* Radu Vancu, Mistica poeziei. Lecturi în literatura contemporană , Editura „Muzeul Literaturii Române”, 2013